Nina CORCINSCHI – Puncte de vedere şi voci

anatol moraru

Urmărit încă de la debutul său literar, Anatol Moraru este unul dintre puţinii prozatori basarabeni de influenţă barthesiană, remarcându-se drept un artizan al limbajului şi gurmand al stilului. Limbajul prozei sale este felin (ca să preiau un cuvânt cu care Eugen Simion îl caracterizează pe Barthes), în sensul în care face iscusite piruete intertextuale şi mişcări voluptoase prin şotronul de cuvinte. Hedonist al discursului, lasă totuşi biografemele (tot barthesiene) să contureze veridic şi spaţiul social al oraşului Bălţi. De altfel, Anatol Moraru este unicul scriitor care a adus Bălţiul în proză şi i-a conferit demnitate literară.  În romanul său Turnătorul de medalii şi în cărţile de proză scurtă, campusul universitar, studenţii şi profesorii întemeiază un topos literar distinct. Forfota pitorească a acestora, intrigile picante, nesfârşitele combinaţii erotice constituie sâmburele epic, din care Anatol Moraru face un subiect artistic spumos, plin de (auto)ironie, umor şi vervă discursivă. Un discurs care se (auto)savurează în voluptatea propriului joc de cuvinte.

Congener cu optzeciştii (Marius Chivu îl aseamănă cu prozatorii târgovişteni), Anatol Moraru adoptă reguli de generaţie, care-l prind, individualizându-l: apetenţa livrescului, ironia şi ludicul, exerciţiul parodic, încărcătura intertextuală etc. În ultimul timp însă, renunţă la omniscienţa limbajului şi lasă tot mai mult fibra contingentului să vorbească. Prozele din Punct de vedere (Iași, Editura Junimea, 2017) mizează pe o concreteţe a realităţii care nu se mai lasă  (atât de) sedusă de limbaj. Forţa acestei proze vine, de această dată, din logica derutantă a unor fapte de viaţă care se cer comunicate şi înţelese. Artizan al stilului şi jucător al replicii inteligente, Anatol Moraru apare acum în ipostaza unui povestitor mai curând îngândurat şi chiar întristat, ieşit din câmpul ludic. O tristeţe şi un palpit de nelinişte şi chiar dramă marchează discret stilistica prozelor din Punct de vedere. Existenţialul primează de această dată.  Metatextul nu mai apare doar ca miză livrescă, ci serveşte unei destinaţii de reontologizare a prozei. O scrisoare supărată e o intervenţie metaliterară asupra lecturii „inocente” a unei frumoase cititoare, care confundă autorul cu naratorul şi ficţiunea cu realitatea. Distinsa doamnă doctor în istorie aplică ficţiunii din Nou tratat de igienă  (prima carte de proză a autorului empiric) o judecată de tip realist-socialist, reproşându-i prozatorului, în stilul prelegerilor de partid, amoralitatea şi, respectiv, lipsa marilor valori („Mie mi s-a făcut milă de autor, care nu a cunoscut dragostea adevărată şi n-a întâlnit nicio femeie, care merită să fie stimată. Păcat că n-aţi avut noroc să trăiţi acest sentiment sfânt, DRAGOSTE”). Naratorul, cu  „orgoliul de creator rănit în poetică”, dar şi în condiţia de admirator eşuat, îi oferă cititoarei o usturătoare lecţie de naratologie şi gramatică, acidulată din plin cu ironie, şi încheie în maniera pervers-subliminală a lui Don Juan: „În fine, sunteţi foarte frumoasă în supărarea dumneavoastră”.

De regulă, ironia şi umorul, jocul lexical sunt preferate de autor pentru a estompa şi înnobila tensiunile vieţii. Uneori, tragismul unei situaţii ignoră mediatorii estetici în favoarea visceralităţii. În nuvela O plimbare nocturnă,  un drum de seară uneşte doi călători într-o rememorare dureroasă a morţii unui om drag. Naratorul, luat cu maşina pe traseu de un necunoscut, asistă la mărturia şoferului despre fiul său mort într-un accident. Şoferul îşi varsă suferinţa într-o transă a monologului lung, derutant, sfâşietor. Durerea acestuia îl răvăşeşte pe pasager, resuscitându-i propriul sentiment al pierderii. Doi oameni necunoscuţi devin în câteva minute înrudiţi printr-o suferinţă comună: „L-am rugat să oprească lângă podul de peste calea ferată. Nu s-a uitat la mine şi nici nu mi-a răspuns la O seară bună! Lacrimile îi curgeau pe faţă, precum o ploaie torenţială pe parbrizul unui microbuz. Am coborât în fâşia forestieră de lângă şosea. M-am prăbuşit la rădăcina unui stejar şi am izbucnit în hohote de plâns. Fratele meu Tudor a murit la 16 ani într-un accident”. Într-o altă proză, naratorul îşi povesteşte ziua de dinaintea operaţiei  sale de cancer. Fără urmă de sentimentalism şi patetism, acesta reuşeşte să dea o expresie autentică suferinţei şi bolii. Din evenimente de rutină, cum e discuţia cu colegul de salon, mersul la biserică etc. transpare sfâşierea interioară a bolnavului, care percepe  realitatea cu simţurile acutizate la maximum. Boala cutremură fiinţa şi concentrează realitatea în esenţe, delimitând priorităţile. Ceea ce adaugă densitate ideatică şi afectivă acestei proze a limitei e felul în care se înlănţuie firul iubirii trăite cu cel al morţii care ameninţă existenţa. Proza se numeşte Lety, aşa cum se numeşte şi femeia de care e îndrăgostit personajul-narator. Titlul sugerează că morţii i se poate opune doar iubirea şi mai puternică decât frica poate fi doar speranţa pe care ţi-o insuflă femeia „când are puterea să rămână floarea de pe stâncă”. Este şi cea mai reuşită proză din volum, prin tragismul care izbucneşte din porii unui text cu energiile emoţionale în general bine stăpânite. Temele grave, iubirea, boala şi moartea scot prozele lui Anatol Moraru din zodia convenţiilor esteticului, aducându-le în autenticitatea faptului trăit, care nu doar a impresionat (ca în cărţile precedente), ci a răvăşit, de-a dreptul. De aceea, ironia nu mai e jucăuşă, ci tăioasă şi tensionată, aducând în lumina lucidităţii angoasa propriei limite.

Alegând autenticitatea, naratorul îşi asumă condiţia unei sincerităţi de jurnal intim, care include şi instrumentarul autoflagelant: autoironia, strigătul neputinţei, recunoaşterea propriilor slăbiciuni omeneşti. Ajutându-l pe un verişor să-l înmormânteze pe părintele său, naratorul lasă să treacă, pe lângă bunăvoinţă şi generozitate, şi o undă de vanitate, recunoscând pe şleau: „Am avut grijă să-i spun lui Emil că toate acestea costă mult mai scump, dar datorită relaţiilor mele…”. Vocea naratorului mereu se întretaie cu alte voci pentru a asigura, când ironic, când ludic, când tragic, reprezentarea forfotului viu al vieţii, dialogul atât de contradictoriu al existenţelor, cu alte cuvinte, raportul dilematic al eului cu  alteritatea şi  diferenţa.

Punct de vedere e o „democratizare” a prozei lui Anatol Moraru în favoarea polifoniei, a adevărurilor multiple, acreditate de vocea naratorului/autorului plus alte voci şi puncte de vedere ale personajelor. Împreună, acestea mărturisesc, din percepţii diferite ce se luminează reciproc, despre complexitatea umană şi condiţia tragi-comică a basarabeanului de ieri şi de azi.

 

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 37-38]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s