Terry EAGLETON – Marxism fără marxism

terry eagleton 2

Nu încape vreo îndoială că deconstrucția derridiană a fost un proiect politic de la bun început, sau că Derrida însuși, într-un mod oarecare, convenabil de nedeterminat, a fost întotdeauna un om al stângii. Nici unul din cei care sunt conștienți de natura profund ierarhică a sistemului universitar francez n-ar putea rata forța politică a deconstrucției care a înflorit la sânul neprimitor al acestuia, precum glumețul în interiorul unei găști de raționaliști de elită. În interior, dar și în exterior, căci Derrida însuși este un algerian (post)colonial de origini evreiești sefardite, ale cărui contacte timpurii cu înalta și glaciala cultură pariziană au fost, din câte putem deduce, unele extrem de alienante. Filiera algeriană, printre altele, l-a apropiat de cercul faimos al lui Louis Althusser din rue d’Ulm, și astfel de un marxism atrăgător în anti-umanismul său, chiar dacă încă prea metafizic pentru gusturile sale. Dar Derrida a insistat adesea pe caracterul instituțional, mai degrabă decât doar textual al deconstrucției, astfel încât nu e cu totul surprinzător că întâlnirea sa cu marxismul, pe care, acum câteva decenii, o anunțase sec în Positions ca fiind încă una „ce va să vie”, a sosit în sfârșit, într-un sens. A durat într-adevăr foarte mult până să sosească, și această întâlnire, după cum e și el perfect conștient, și-a ales un moment extrem de ciudat; dar argumentul evident pe care l-ar putea aduce un marxist supărat – că Derrida s-a întors către marxism tocmai atunci când acesta a devenit marginal și, astfel, din perspectiva sa poststructuralistă, cumva mai atrăgător – e într-adevăr prea evident pentru a stărui asupra lui, dacă nu și pentru a-l menționa. Dacă e greu să rezistăm tentației de a întreba, cu reproș, unde a fost Jacques Derrida când aveam nevoie de el, în lunga noapte întunecată a lui Reagan și Thatcher, e la fel de adevărat că tovarășii de drum marxiști sunt atât de rari astăzi încât nu ne putem permite privilegiul de a căuta la dinți acest cal de dar, de nu cumva chiar de a ucide acest vițel gras.

Cu toate astea, există ceva destul de generos, precum și emoționant de sincer, în legătură cu această dramatică asociere cu o mișcare în declin. Căci Spectrele lui Marx nu încearcă doar să recupereze marxismul; ci încearcă să-l depășească pretinzând că deconstrucția a fost întotdeauna o versiune radicalizată a acestei convingeri. „Deconstrucția”, notează Derrida, „nu a avut vreodată alt sens sau interes, cel puțin din perspectiva mea, decât ca o radicalizare, ceea ce înseamnă totodată în tradiția unui anumit marxism, într-un anumit spirit al marxismului”. Această afirmație ar fi cu siguranță o veste neplăcută pentru unii ca Geoffrey Hartman, J. Hillis Miller sau Paul de Man, care fără îndoială ar citi-o drept ceea ce ea și este, în parte: o mostră convenabilă de revizionism retrospectiv, care nu prea are nimic de-a face cu fenomenul istoric cunoscut la Cornell sau în California drept deconstrucție, indiferent cât de mult ar putea reflecta intențiile (actuale) ale întemeietorului său. Poate că de Man și californienii au înțeles-o greșit, caz în care e ciudat că Derrida nu i-a luat la rost pentru o asemenea eroare. Indiferent ce i-ar plăcea lui Derrida să creadă acum, deconstrucția – trebuie s-o știe și el – nu a operat deloc, de fapt, ca un marxism radicalizat, ci mai degrabă ca o formă surogat de politici textuale într-o epocă în care, socialismul fiind în reflux, stângiștii din universitate au fost recunoscători pentru acest tip de opoziție deplasată ce părea să ofere dublul avantaj de a depăși marxismul în avangardismul său îndrăzneț și, în același timp, de a genera o sensibilitate sceptică prin care erau suspendate toate acele noțiuni, atât de cenușii în caracterul lor nedeconstruit, precum solidaritate, organizare sau strategie de acțiune politică. Deconstrucția a reprezentat, așadar, ceva ca o mană cerească pentru acești opoziționaliști din America de Nord, ale căror căi de acțiune politică erau extrem de puține, prin aceea că a ratificat o inerție impusă istoric în niște termeni ultra-libertarieni glamuroși.

Deconstrucția a prezentat lumii întotdeauna două fețe, una prudent reformistă, cealaltă extatic ultra-stângistă. Problema ei este că cel dintâi stil de gândire e acceptabil, dar nespectaculos; iar cel din urmă stimulant, dar implauzibil. Dacă atitudinea ei față de marxismul ortodox nu e mult mai mult decât un caveat anti-dogmatic, atunci nu prea avem în ce o deosebi de o serie de anti-stalinisme familiare. Asta e problema cu o lucrare precum, să zicem, cea a deconstrucționistului american Michael Ryan, Marxism and Deconstruction, care argumentează în favoarea unui marxism dinamic, cu final deschis, non-metafizic, anti-fundațional, multietajat și non-mecanic, într-un stil pe care doar un membru plătit al Khmerilor Roșii l-ar putea găsi vag scandalos. În ce e diferit un marxism deconstruit de, să zicem, ceea ce a gândit Raymond Williams în ultimele sale cărți? Dacă, pe de altă parte, deconstrucția e să fie ceva mai mult decât un revizionism marxisant obișnuit sau decât o formă plictisitoare de liberalism de stânga, atunci ea trebuie să-și împingă pretențiile anti-metafizice, anti-sistemice și anti-raționaliste până la extreme anarhice flamboaiante, câștigând astfel o anumită eleganță și bravură cu prețul unei pierderi drastice de credibilitate intelectuală. Epigonii mai novici, care nu au prea multe de pierdut politic, de obicei adoptă cel de-al doilea stil de argumentare; le maître însuși, care e într-adevăr onest și angajat din punct de vedere politic, și ale cărui contexte relevante sunt Auschwitz, Algeria, Althusser, African National Congress și Estul Europei mai degrabă decât Ithaca sau Irvine, alternează între un stil și celălalt, între o filosofare riguroasă și o poetizare pretențioasă, după cum îi convine mai bine. Pretențiozitatea e sădită în chiar litera cărții sale, unde o întrebare retorică teatral afectată se succede alteia într-o sintaxă manieristă exasperantă care se pretează foarte ușor la parodie. Ce înseamnă, oare, să mesteci morcovi? De ce pluralul? Ar putea oare să existe mai mult decât unul? Ar putea această întrebare să aibă vreun sens? Am putea oare vorbi despre „mestecatul” unui morcov, și dacă da, de ce, pentru cine și cu ce animus onto-teleo-teologic?

Stilul literar al lui Derrida, atât de elitist și fără umor – „ludicul” francez e, după cum se știe, o chestiune de înaltă elită – reflectă o datorie reziduală față de lumea universitară pe care a sfidat-o într-un mod atât de curajos. Dar nu ne putem îndoi de pasiunea politică ce operează în această carte. Dacă marxismul a devenit mai atractiv pentru Derrida grație marginalității sale, el e totodată și mai atrăgător în lumina alternativelor politice insipide care există la el. Derrida reacționează cu furie nemaivăzută la triumfalismul Noii Ordini Mondiale, și îl urmărește fără oprire pe sărmanul Fukuyama într-o serie de pagini admirabil de mânioase. Dacă această critică e considerabil mai puțin originală decât, să zicem, eseul lui Perry Anderson pe acest subiect, ea e totuși o mărturie elocventă a radicalismului de durată al autorului ei. Dar adevărul e că Derrida – dovadă apologia sa vicleană la adresa colaboraționistului de Man – nu a fost niciodată în postura sa cea mai impresionantă acolo unde afișează atitudinea politică cea mai explicită. Discursul său vag ce stă sub marca conceptului telescopat de „forțe tele-tehno-medio-economice și științifico-militare”, un fel de înjurătură șleampătă à la școala de la Frankfurt, contrastează în mod grăitor cu precizia elaborărilor sale teoretice din alte locuri. Din alte texte mai degrabă decât acesta – căci ceea ce avem în acest text, în ansamblu, este un discurs politic al unui profan de inteligență medie, și o retorică filosofică, a spectralității și mesianicului, care e în același timp considerabil mai subtilă și totodată mult mai puțin convingătoare. Cele două registre stau unul alături de celălalt fără să interacționeze vreodată propriu-zis; primul e angajat, dar mai degrabă brut, cel din urmă palpitant, dar evanescent. Ele reprezintă cele două fețe ale lui Derrida, émigré și éminence grise, care până acum – dar cum ar fi putut să-și dorească asta? – n-au reușit să fuzioneze într-o voce coerentă și convingătoare.

Există un tip exasperant de credincios, care își susține convingerile până ce întâlnește pe cineva cu aceleași convingeri. În acest punct, confruntat cu sperietoarea „ortodoxiei”, el începe nervos să retracteze, sau cel puțin să mai precizeze. Există mai mult decât un strop din această perversitate adolescentină la Derrida, care, precum alți postmoderniști, pare să simtă (e o chestiune mai degrabă de sensibilitate decât de convingere rațională) că dominanții sunt ipso facto demonici, pe când marginalul e prețios per se. O condiție a acestei echivalări postmoderne spontane a marginalului cu creativul, pe lângă omiterea convenabilă a unor grupuri marginale precum fasciștii, este refluxul mișcărilor politice care sunt în același timp de masă și opoziționale. Marca unui radical autentic este o dorință sinceră de a înceta să mai fie atât de îndărătnic opozițional, un sentiment pe care cu greu ni-l putem imagina că i-ar fi drag inimii unui deconstrucționist. În replica lui James Joyce la invitația de a se întoarce într-o nouă republică independentă a Irlandei – „că să fiu primul ei critic?” – înregistrăm aceeași mulțumire de sine [self-indulgence].

Derrida a luat acum marxismul la bord, sau cel puțin l-a târât pe jumătate, până la bancul de îmbarcare, pentru că este pe bună dreptate furios pe mulțumirea de sine a liberal-capitalismului; există totuși ceva inevitabil oportunist în legătură cu acest pact politic, care vrea să exploateze marxismul în calitate de critică, dezacord și instrument convenabil de lucru, dar e mult mai puțin dornic să se angajeze cu pozitivitatea lui. De fapt, ceea ce vrea e un marxism fără marxism, altfel spus un marxism în termenii săi de apropriere selectivă. „Suntem tentați să distingem acest spirit al marxismului critic… totodată de marxismul ca ontologie, ca sistem filosofic sau metafizic, ca «materialism dialectic» sau metodă, și de marxismul instituționalizat în aparatele de partid, de stat sau în Internaționala muncitorească”. Nu ar fi greu să traducem această afirmație în tonurile unui anglicanism liberal (caricaturizat după cum se cuvine): trebuie să distingem spiritul creștinismului de acest bagaj metafizic care e existența lui Dumnezeu, divinitatea lui Cristos, religia organizată, doctrina învierii, superstiția euharistiei și toate celelalte. Sau: am putea dori să distingem spiritul deconstrucției de tristele parafernalii intelectuale ale „scriiturii”, „diferanței”, „urmei”, revistelor și simpozioanelor organizate, a grupurilor formale de lectură și a mișcărilor de instituire a studiului filosofiei în școlile franceze ș.a.m.d. E perfect posibil să apreciem spiritul hunilor, cu vigoarea sa admirabilă, în același timp în care deplângem ceea ce au făcut. Dacă Derrida consideră, așa cum pare, că poate exista vreun socialism efectiv fără organizare, fără aparate și doctrine sau programe rezonabil de bine formulate, atunci el nu e decât victima unei fantasme universitare pe care a confundat-o cu o formă iluminată de anti-stalinism. (Spre deosebire de alte curente mai ortodoxe de marxism, el nu oferă, în fond, nici o analiză istorică sau materialistă a stalinismului, ca opusă unei respingeri etice a acestuia). Adevărul e că Derrida nu e deloc preocupat de vreun socialism efectiv. Deconstrucția, cu atenția sa pentru alunecări, eșecuri, aporii, incoerență, neliniște, și cu suspiciunea ei față de orice e împlinit, integral sau în control, este un fel de echivalent intelectual al unui vag angajament de stânga în favoarea celor defavorizați, și ca orice astfel de angajament, ea nu e deloc satisfăcută atunci când cei în numele cărora vorbește ajung la putere. Poststructuralismul nu agreează succesul, o atitudine ce-i permite unele intuiții extraordinar de inspirate în ceea ce privește pretențiile textelor literare monolitice sau a identităților ideologice, dar care îl lasă complet nepregătit în fața a ceva precum African National Congress.

Indiferența lui Derrida față de aproape orice manifestare istorică sau teoretică efectivă a marxismului e un fel de transcendență goală – o mișcare tipic deconstructivă de decartare a unei poziții alternative care face propria poziție invulnerabilă doar în măsura în care e lipsită de orice conținut. Cam același lucru se poate spune și despre bizarul mesianism gol, formal, care golește bogata tradiție teologică de conținutul ei și reține doar impulsul său fantomatic, cumva asemănător cu modul în care Kafka (după cum remarcă Benjamin) rămâne doar cu forma transmisibilă a unei tradiții din care n-a mai rămas nimic. Pasiunea critică, negativă, a politicii sale din această carte este una care ar trebui să-l rușineze, pe bună dreptate, pe orice radical universitar pentru care deconstrucția e o formă sexy de scepticism obișnuit, sau încă o manieră de a ține în viață un canon literar prin vizitarea lui din nou, de data asta în mână cu un scalpel.

„În loc să aducem ode împlinirii idealului democrației liberale și a pieței capitaliste în euforia sfârșitului istoriei, în loc să sărbătorim „sfârșitul ideologiilor” și al marilor discursuri emancipatoare, se cuvine să nu uităm vreodată acest fapt macroscopic și evident, alcătuit din nenumărate puncte particulare de suferință: nici un grad de progres nu ne poate face să ignorăm că niciodată până acum, în cifre absolute, nu au fost atâția oameni, femei și copii subjugați, flămânziți sau exterminați pe pământ”.

Aceasta nu este genul de afirmație care are șansele să fie bine primită în Ithaca sau Irvine, unde se învață deja demult că ideologia a luat sfârșit și că marile discursuri emancipatoare au dispărut în mod fericit din scenă.

Și ce anume opune Derrida, în chiar paragraful următor, acestei condiții cumplite pe care o denunță într-un mod atât de măreț? O „Nouă Internațională”, una „fără statut, fără titlu și fără nume… fără partid, fără țară, fără comunitate națională…”. Și desigur, după cum aflăm din alte locuri din carte, una fără organizare, fără ontologie, fără metodă și fără aparat. E ultima fantasmă poststructuralistă: o opoziție fără însă ceva atât de neelegant sistemic sau plictisitor „ortodox” precum o opoziție, un dezacord de dincolo de orice fel de discurs formulabil, o promisiune care s-ar trăda pe sine în chiar actul împlinirii ei, o deschidere mereu excitată către un Mesia care ar face însă bine să nu ne dezamăgească făcând ceva determinat precum ar fi să vină. Spectre ale marxismului într-adevăr.

__________
* Apărut în Michael Sprinker (ed.), Ghostly Demarcations. A Symposium on Jacques Derrida’s Specters of Marx, Verso, Londra & New York, 1998, pp. 83-87.

Traducere de Alex Cistelecan

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 44-46]

 

 

 

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s