Iulian BOLDEA – Raţionalitatea ca interogaţie

boldea2

Între filozofie şi literatură

Stabilind reperele fundamentale ale activităţii critice a lui Ion Ianoşi, Ioana Em. Petrescu sublinia umanismul intelectualului, ca trăsătură dominantă şi atitudine estetică privilegiată: „Cu o structură de umanist (monografia Thomas Mann, 1965, este o foarte interesantă experienţă de interpretare umanistă a acestui persiflator al umanistului Settembrini, ironist conştient de criza umanismului burghez cristalizat în Renaştere), cu o fermă şi explicită opţiune pentru filosofia marxistă, cu un temperament retoric, care dramatizează spectaculos ideile (fie ele locuri comune), descoperindu-le, prin participare, o vibraţie interioară clasică – a echilibrului (pe care autorul îl numeşte «echitate» sau «un punct de vedere mlădiat»), I. Ianoşi nu este creator de idei sau de sisteme, dar e un spirit capabil să trăiască patetic dilema – înscenată adesea – a Ideii preexistente”.

Poziţia lui Ion Ianoşi în peisajul cultural postbelic nu este lipsită de o anume ambiguitate, în perspectiva domeniilor pe care le-a explorat de-a lungul timpului. Astfel, preocupările de estetică, ca şi meditaţiile filosofice pe teme de actualitate (Dialectica şi estetica, Schiţă pentru o estetică posibilă, Umanism, viziune şi întruchipare, Estetica, Hegel şi arta, Sublimul în estetică, Sublimul în artă, Sublimul în spiritualitatea românească etc.) se întretaie cu studiile minuţioase şi aplicate dedicate literaturii (Romanul monumental şi secolul XX, Thomas Mann, Dostoievski, „tragedia subteranei”, Poveste cu doi necunoscuţi: Dostoievski şi Tolstoi). La acestea se adaugă cele câteva cărţi, pregnante ideatic, în care cele două domenii, filosofia şi literatura, sunt în mod programatic alăturate, explicate una prin intermediul celeilalte, interpretate cu minuţie şi relevanţă asociativă (Nearta – artă, Literatură şi filosofie, O istorie a filosofiei româneşti în relaţiile ei cu literatura). De altfel, cărturarul însuşi îşi recunoaşte această postură ambivalentă, nelipsită de riscuri în sens epistemologic: „Poziţia incomodă mi-am asumat-o de când mă tot strecor între literatură şi filosofie, în cărţi pentru scriitori insuficient de scriitoriceşti, iar pentru filosofi – prea puţin filosoficeşti. Mi-am amenajat însă postul de observaţie în acest no man’s land, cu deschidere spre ambele direcţii. El îmi aparţine intim, în rând cu alte «extrateritorialităţi»”.

Interesantă pentru metoda critică valorificată de Ion Ianoşi e pasiunea asocierilor şi disocierilor, voluptatea definiţiei austere, pregnante, plăcerea trasării unor delimitări necesare în contextul obiectului de studiu. Blaga şi Camil Petrescu sunt, astfel, priviţi în oglinzile paralele ale unui discurs critic saturat de informaţie, riguros, plastic şi relevant, în cadrele unei scriituri dezinhibate, clare şi ferme: „«Subiectivul» Blaga are o putere de obiectivare mai mare, e un mai bun organizator, constructor, edificator – deşi rezultatul nu iroseşte subiectivitatea originară, ci doar o transferă într-o distinctă  «realitate ideală». Camil e obsedat de concret, real, obiectiv – şi rămâne subiectiv. Caută rigoarea matematic verificabilă – ca pe o himeră a fanteziei sale poetice. Împotriva voinţei sale, Camil  se reinsinuează în filosofie ca artist. Din scrupul faţă de autonomia fiecărei forme de conştiinţă, Blaga urmează o strategie calm disociativă, în cadrul căreia nu-şi frânează pornirile instinctiv inverse, reasociative. El, liricul prin excelenţă, a învăţat mai multă filosofie şi mai temeinic decât Camil. Dus de valul inspiraţiei de moment, Camil e – din acest punct de vedere – o fire mai «poetică» decât Blaga. Dar ştiinţa, intelectul, intelectualizarea sunt crezul lui mântuitor. Cel întru toate lucid crea neîncetat să mântuiască omul, ţara, lumea. Din contră, crescut în credinţă, Blaga o sublimează în ataşament faţă de miturile de orice provenienţă pentru a recuceri certitudini într-un secol zdruncinat din temelii. Un sătean – un orăşean. Un arhaic (în modernitate) – un modern prin definiţie. Un intuitiv – un intelectiv. Un romantic – un «realist». Un visător – un lucid. Dar cel lucid ni se înfăţişează uneori mai fantast decât visătorul ce-şi converteşte rodul imaginaţiei în structuri coerente şi riguroase”.

În primul volum din Autori şi opere, cu subtitlul Culturi occidentale (2007) sunt prezente, alături de eseurile consacrate unor filosofi şi esteticieni (Friedrich Nietzsche – Genealogia moralei, Martin Heidegger – Scrisoare despre „umanism”, Immanuel Kant – Trei critici şi mai multe dualităţi, Wilhelm Worringer – antinomiile unui nordic sau Nietzsche şi Marx – asonanţe, disonanţe) şi cinci eseuri substanţiale despre opera unor scriitori fundamentali din literatura secolului XX. De altfel, comentând opere precum Henri Quatre, de Heinrich Mann, Forsyte Saga, de John Galsworthy, Conştiinţa lui Zeno, de Italo Svevo, Metamorfoza, de Franz Kafka sau Omul fără însuşiri, de Robert Musil, Ion Ianoşi procedează prin contextualizare, înscriind creaţia literară în climatul ideatic al epocii, sugerând filiaţii sau corespondenţe între opere literare, scriitori şi curente, stabilind analogii pertinente şi operând disocieri cu fineţe şi tact, fără abuzuri interpretative sau exacerbări metodologice. Chiar dacă textele nu sunt noi, constituind prefeţe sau studii introductive ale unor cărţi de referinţă din proza secolului trecut, ele se citesc, în noua lor dispunere şi arhitectură, cu plăcere şi interes. În cazul lui Galsworthy, de pildă, Ion Ianoşi nu ezită să folosească anumite încadrări categorial-tipologice („Şcoala imaginilor”, preluată de la Balzac) pentru a desemna originalitatea epicului din Forsyte Saga. De altfel, regăsim în capitolul consacrat acestui ciclu epic, formulări memorabile, în care eseistul, prin apelul la enunţul concis şi seducător, prin recursul la metafora critică sugestivă, caută să surprindă inefabilul unui stil, reprezentativitatea unei opere, forţa scriiturii de a reînvia o lume, de a restaura mentalităţi, cutume şi o viziune particulară asupra istoriei: „Galsworthy îmbină naraţiunea şi plastica, epicul şi liricul, drama şi idila, tragedia şi comedia, precizia clasică şi jocul impresiilor. În retorta sa, contrastele se dizolvă însă, în aluatul final extremele se neutralizează. Rezultă o specifică «aurea mediocritas». Materialul iniţial nu e lipsit de culori tari, combinându-le artistul obţine nuanţe intermediare, pastelate (Irene, «doamna în gri», are părul «couleur de feuille morte»). Galsworthy e un maestru în a doza, mixta, oferi semitonuri. Veselia lui e şi tristeţe, râsul e însoţit de suspine. «Pura» tragedie-comedie o înlocuieşte ironia amară. Culorile, nuanţele, tonalităţile, «joacă» sugestiv, dar greu descifrabil. Cititorul intuieşte multe, dar le formulează anevoie. Aluziile, larg folosite, înceţoşează unele pasaje. Arta e voalată, indefinită, influenţată şi de către «impasibilitatea» flaubertiană. În epoca lui Galsworthy realismul tradiţional se afla în declin. L-a explorat totuşi cu tenacitate. Conservatorismul său îl ţinea departe de multe inovaţii, îl şi imuniza faţă de experienţe facile. Tradiţionalismul îl situează în prelungirea romanului din secolul al XIX-lea”. Fără îndoială că observaţiile eseistului privitoare la „realismul clasic” al lui Galsworthy, la contrastul dintre sentimente şi modul lor de fixare în scriitură, la lirismul auster al paginilor epice sunt şi exacte, şi relevante pentru modul său de a se apropia de o operă, de un scriitor, de un stil.

În relevarea semnificaţiilor operei lui Italo Svevo, eseistul documentează asupra temei memoriei, percepând-o în conjuncţie cu un alt topos major al literaturii contemporane, acela al timpului. Ion Ianoşi observă, astfel, că „trecutul este pentru Svevo permanent nou, se modifică prin prisma anilor scurşi. Valoarea întâmplărilor prezente o măsoară capacitatea lor de a revela sub un unghi inedit sedimentările sufleteşti de odinioară. Facultatea prin excelenţă omenească i se pare memoria, însuşirea de a rememora continuu, mereu altfel, cele petrecute cândva. Viaţa unui om e compusă din amintirile asupra acestei vieţi. Dar, în jocul liber al aducerilor-aminte, timpul îşi pierde binecunoscutele-i caracteristici, ajunge reversibil, curge înspre izvoare, se dilată ori se condensează, e supus celor mai năstruşnice capricii. Conştiinţa, trecutul, timpul subiectiv – iată pilonii romanului analitic modern, aparent fragili, dar care au susţinut un edificiu ca al lui Marcel Proust, înălţat din atâtea volume”. Subliniind capacitatea lui Svevo de a capta nuanţele psihologice cele mai subtile, într-o scriitură de o remarcabilă mobilitate, Ion Ianoşi sugerează, în fapt, şi relativitatea enunţurilor prin care scriitorul italian surprinde efigia personajului său, refuzând orice încadrare tipologică, orice determinare epică prea categorică.

Comentariul consacrat nuvelei lui Kafka Metamorfoza porneşte de la studiul  preliminar al biografiei scriitorului praghez, cu relevarea complexelor psihanalitice care susţin edificiul epic, insistându-se, pe drept cuvânt, asupra figurii simbolice a tatălui, dominatoare, amputantă, anihilantă. Dramă a singurătăţii abisale a fiinţei, a alienării şi a absenţei comunicării cu ceilalţi, Metamorfoza e şi o insolubilă tragedie a artistului ce se trezeşte, la un moment dat, izolat de ceilalţi, a artistului care îşi resimte propria condiţie sub semnul unei alterităţi vinovate. Aici survine, de fapt, originalitatea netă a interpretării propuse de Ion Ianoşi: în revelarea semnificaţiilor nuvelei lui Kafka sub semnul acestei figuri arhetipale a artistului, a cărui condiţie de excepţie este nu una ascensională, ci una degradată, orientată subliminal spre zonele monstruosului şi informului: „Cât priveşte Metamorfoza, ea se bazează pe o încurcătură voită, programatică: este direcţionată în jos, nu în sus, ca reprezentare inversă celor uzuale şi explorării lor tradiţional romantice. Condiţia artistului este percepută ca înjositoare, nicidecum înălţătoare, şi nu accidental, ci potrivit esenţei sale; în orice caz, conform cu răsfrângerile acestei esenţe în existenţa oamenilor normali, dar şi în conştiinţa creatorului însuşi. Jurnalul şi scrierile kafkiene atestă cât de adânc înrădăcinată i-a fost asocierea artistului nu cu supraomul, ci cu subomul. Kafka nu mima defel oripilarea faţă de hrana în sfârşit descoperită; mai degrabă damnată, decât mântuitoare. Maxima gravitate cu care a pus condiţia de scriitor sub semnul întrebării, al incertitudinii, al refuzului, l-a determinat, poate, să-i ceară lui Max Brod arderea, după moarte, a tuturor manuscriselor sale nepublicate”.

Interpretarea capodoperei lui Musil Omul fără calităţi favorizează observaţii îndreptăţite despre raportul dintre om şi operă, dintre epocă şi creaţie, dar şi remarci substanţiale cu privire la arhitectura narativă a operei, sau la destinul personajelor centrale. Plastice şi, totodată, sugestive prin acuitatea observaţiei, enunţurile critice se remarcă prin fermitate, deschidere metodologică şi disponibilitate, ca în fragmentul care urmează: „Enorma pânză a Penelopei a fost metamorfozată într-un mare roman. Unul psihologic şi intelectual. Unul filosofic: ontologic, epistemologic, semiologic. Să fie posibil aşa ceva, romanul ca simbioză deplină între artă şi filosofie? Musil a ştiut să problematizeze orice, să ridice la rang de «problemă», inclusiv în accepţiunea germană de «fragwurdig», demn de îndoială. Omul are acum dreptul de a se îndoi de indiferent ce, mai ales de sine, de propria-i statornicie. Nimic nu mai e univoc, totul este echivoc. Afirmaţia conţine negarea, semnul plus se află în complementaritate cu semnul minus. Îndoiala rupe omul în două. Dar, de fiecare dată, cele două prezenţe, teza şi antiteza, nu alternează, ci sunt concomitente, concrescente; şi se neutralizează reciproc. Spaţiul e aspaţial, timpul – atemporal, devenirea – încremenire, sau cel mult o rotire în cerc. Binele e rău, şi invers. Realul e vis, fantasticul – palpabil. Luciditatea constată absurdităţi, fantasmele oferă minima siguranţă de sine. Nu sunt însă avute în vedere dualităţile de odinioară, simetrice prin antinomie: nu o dialectică tradiţională, ci un autodevorator relativism jucăuş – luat în serios anume ca joc!”.

„Atras de geometrie, de sistematicitate” (Ştefan Borbély), Ion Ianoşi e, fascinat, în acelaşi timp, de analogii, captivat de racorduri şi corespondenţe estetice, în încercarea, mereu reînnoită de a sesiza esenţa unei creaţii, arhitectura secretă a unui roman, relieful uman şi stilistic al unui creator. Între rigoare a enunţurilor şi relativismul metodei stă, în fond, specificitatea întregului demers al cărturarului, atras deopotrivă de literatură şi de filosofie, de istoria ideilor şi de structurile şi formele literaturii.

Avatarurile autobiografiei

Ion Ianoşi a fost atras de mărturia autobiografică în mai multe volume, în Secolul nostru cel de toate zilele (1980), dar şi în alte două cărţi, în care timbrul confesiv pare dominant – Opţiuni (1989) şi Idei inoportune (1995). O carte de memorialistică atipică e Internaţionala mea (2012). Atipică prin structură, viziune, finalitate, dar şi prin articularea inedită a faptelor şi evenimentelor livrate de meandrele inevitabil subiective ale memoriei. Eludarea verdictelor, a aserţiunilor concluzive e asumată programatic: „Util îmi pare să urmăresc pe firul vremii, cu precădere, fapte, întâmplări, situaţii şi destine. Consemnându-le, le comentez doar rareori. Evit, pe cât pot, enunţurile apodictice. Las verdictele în seama materialului probator”. Ceea ce surprinde, înainte de toate, în această masivă întreprindere autobiografică este voinţa de autentificare a unor date, fapte, întâmplări, circumstanţe şi contexte, legitimarea memoriei prin documente (certificate, referinţe bibliografice, însemnări mai vechi, repere biografice) care au darul de a conferi textului obiectivitate şi autenticitate. Avatarurile biografice sunt marcate de condiţia multiplu minoritară a autorului („Prin meseriile pe care le-am practicat, limba folosită ar trebui să-mi definească identitatea. În fapt, continui să fiu – în grade diferite – un outsider. Cu atât mai mult cu cât am rămas ataşat utopiei, tipic minoritare, a egalităţii atât sociale, cât şi etnice”). În Cuvânt înainte, autorul îşi motivează demersul, nuanţându-şi concepţia asupra necesităţii reconstituirii cu acuitate a unor evenimente, date, personaje istorice („Cu rare excepţii, morţii din ultimele decenii au dus în mormânt şi experienţele trăite. Ori n-au putut, ori n-au vrut să le dea în vileag. Amneziei i s-a adăugat manipularea. Astfel, trecutul a fost şi este prezentat în mod ciuntit, alternativ frustrat de alte şi alte componente, diverse şi inverse. Învingătorii în războaie, revoluţii, restauraţii îşi reglează, ca întotdeauna, conturile cu cei învinşi”).

Reconstituirea propriului destin are, aşadar, aparenţele unui demers articulat ştiinţific, bazat pe dovezi, fundamentat pe probe, cu motivaţii implicite sau explicite, cu situaţii statistice şi inventarierea unor bibliografii, fără asumarea directă a unei ţinute problematizante, a unei reflecţii aprofundate asupra propriilor opţiuni filosofice sau etice. Cronică a unei vieţi şi a unei epoci, cartea lui Ion Ianoşi reţine atenţia prin aglomerarea de date documentare privitoare la aparatul birocratic comunist, la mutaţiile ideologice şi politice, la genealogiile activiştilor etc. Portretele sunt mai degrabă sumare, iar tuşele autoportretistice beneficiază, dincolo de echilibrul şi onestitatea reprezentării, de reflexe ironice şi autoironice. Originea autorului, care poate explica, dincolo de opţiunile sale marxiste, titlul cărţii (Internaţionala mea) îşi pune amprenta asupra destinului său de timpuriu, condiţia de „metec” fiind resimţită cu acuitate („Bunicii şi părinţii mei au fost evrei de provenienţă austro-ungară. Vorbeau maghiara şi, ajutător, germana. În copilărie, adolescenţă, tinereţe, am fost un metec, un alogen, un multiplu minoritar pentru majoritarii dimprejur. Limba mea maternă era maghiara, ştiam germana şi, defectuos, româna; am învăţat rusa. Janina, bucureşteancă prin naştere şi destin, mi-a schimbat traiectoria. Am optat pentru limba română: la universitate, în publicistică, în propria-mi familie, cu prietenii”). Opţiunile politice de stânga, reperele etice ale cărturarului derivă, s-ar putea spune, şi din această fatalitate genealogică, iar acceptarea integrării în aparatul comunist, timp de aproape nouă ani (la Secţia de Ştiinţă şi Cultură din cadrul Direcţiei de Propagandă şi Cultură a Comitetului Cen­tral), este fără reţineri sau rezerve („Am acceptat. Nu aveam încă reţineri faţă de funcţiile politice. Oricum, îmi mângâia orgoliul chemarea în «Sfânta Sfintelor», fie şi printre instructorii de rând. Receptam oferta ca pe o ştergere a blamului care planase asupra mea din cauza «originii burgheze»”). Faptul că, alături de activişti cu o conformaţie negativă sau chiar malefică (Mihai Dulea sau Eugen Florescu) au existat şi activişti de tipul Ion Ianoşi, care au căutat să faciliteze accesul actului de cultură autentic, valoros la lumina tiparului sau a rampei este cât se poate de elocvent. Este, acesta, cum sublinia într-un comentariu G. Dimisianu, un „bine relativ, într-adevăr, un bine insular în noianul de rău care covârşea epoca. Un bine obţinut, e adevărat, prin concesii, prin compromisuri făcute şi de o parte şi de cealaltă”.

Desigur, în anii în care a fost activist, Ion Ianoşi a fost martorul persecuţiei intelectualilor români, martorul unor epurări sau excluderi pe care pagina memorialistică le înregistrează cu minuţie, subliniind neimplicarea celor de la „sectorul de literatură”: „Cei din Sectorul de literatură am avut vreun rol în aceste rușinoase procese ideologice ori penale? Nici unul. Urmăream din izolarea noastră execuțiile intelectualilor bucureșteni. Nu am fost consultați în legătură cu vreuna dintre ele. Nu ne-am numărat printre «aleșii» trimiși la ședințele publice de la Teatrul CCS sau Facultatea de Drept. Personal am parcurs numai «dosarul Földes» şi am asistat la excluderea lui din partid de la Cluj. Eram funcționarii unui «Castel» kafkian. Ne făceam apariția în «satul» de la poalele castelului, ne întâlneam cu câte un locuitor, îl primeam de regulă la Informații, câteodată în incinta ferecată sub șapte lăcate. Habar n-aveam însă despre ce se petrece în sferele înalte ale CC (adică în cabinetele de la etajele inferioare), cine ce ordine emite, spre a fi prompt executate. Înțelegeam motivele pentru care 1956 a născut sângeroasele replici în 1958-1960. Detaliile lor le aflam însă indirect şi vag, în măsura în care se strecurau în presă, erau pomenite în reuniuni, ni le relatau unii martori oculari. Șansa de a nu fi fost angrenat în acest tăvălug nu mă scutea de angoase; mulți vor crede că nici de responsabilități”.

Cartea lui Ion Ianoşi îşi asumă, de la bun început, o finalitate preponderent documentară, renunţând la unele explicaţii, abreviind evaluările, suprimând divagaţiile şi deplasând accentul naraţiunii autobiografice asupra situaţiilor, contextelor, evenimentelor şi oamenilor angrenaţi în mecanismele malefice ale comunismului. Desigur, din multitudinea de detalii, din noianul de factologie ce alcătuieşte această carte de bilanţ al unei vieţi şi al unui destin nu lipsesc opţiunile relevante ale autorului, strâns legate de formula sa identitară plurală (opţiunea pentru stânga, pentru cultura română, pentru marxism, pentru filosofie şi estetică, pentru un cult al valorii şi performanţei etc.). Chiar dacă răzbate mai puţin în această cronică autobiografică, vibraţia ideilor este, mai peste tot, presupusă, implicită şi implicată. Memorialistul nu poate fi bănuit de amnezie – mai mult sau mai puţin vinovată – sau de manipulare a propriei memorii. Considerând că „amintirile sunt personale” şi că nu are cum să nu fie subiectiv, autorul nutreşte speranţa „ca mozaicul alcătuit să corespundă lumii” pe care a cunoscut-o. Dar mai susţine şi că e nevoie de „omul de stânga (…) inclusiv printre intelectuali, ca să menţină acea stare de fertilă nemulţumire în afara că­reia s-ar trezi cam însinguraţi apologeţii dreptei, ai capitalismului, ai liberei con­curenţe, ai acumulării nelimitate de pro­prietăţi”, memorialistul dovedind echilibru şi sobrietate etică în judecarea şi cântărirea celor două paliere politice: dreapta şi stânga. Propunându-şi să reconstituie fapte, întâmplări, personaje, contexte istorice, destine umane, fără a le comenta apodictic, fără a profera verdicte morale, Ion Ianoşi ne oferă fragmente de istorie trăită, extrăgând, din aluviunile trecutului, o frescă amplă, cu desen bine conturat, a unei întregi epoci, cu relieful ei inconfundabil, cu dramele şi tragismul ei, cu laşităţile şi demisiile sale morale, într-un stil alert, sugestiv şi plastic.

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 166-169]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s