Aurel PANTEA – Poeme

aurel pantea

În noaptea asta, ea pe toţi i-a înnebunit,
sub lampioane era atîta pustiu,
cît nu încape nici o viaţă,
alcoolul era regele nostru imparţial,
pe toţi ne privea ea, pe toţi ne-a înnebunit,
era în noi o lene străveche din care se uitau amanţi
la pulpele ei magnifice, la sînii ei crescuţi
dintr-o mare neruşinare, cam pe atunci,
în clubul nostru şi-a făcut intrarea
maestrul cu privirea verde de după fiecare oră,
iar ea, tăvălită sub lampioane, sub grele priviri
spunea şoptit o poveste imposibil de ascultat,
imposibil de spus, fără să auzi legiuni de voci,
venite din linişti de după toate întîmplările,
de după toate poveştile

         

***
Cînd eşti dat afară din limbajul tău
şi ajungi cerşetor într-o mare muţenie,
bucură-te de apusul graiurilor,
vor veni alte limbi şi acele limbi te vor reinventa,
în noua ta viaţă se va naşte iar o divinitate,

deocamdată vocile tale se pregătesc
de călătorie, deocamdată o divinitate bătrînă
şi tu împreună cu ea nu mai sunteţi
decît simple fapte ale unui limbaj care pleacă,

Doamne, lîngă tăcerile tale plîng
şi nu mai am faţă

***
Aş spune că mă umplu de lumină,
dar nu e decît un joc
al timpului, revăd
după-amiaza aceea,
gesturile tale, îmi luai veşmintele
cu mişcări precipitate,
fiecare gest era răstit, parcă voiai
să alungi toate urmele trupului
ce a purtat acele veşminte
şi să striveşti mîngîieri de odinioară,
rămase speriate în memoria ta,

acum,

după-amiaza aceea
îşi varsă ultimele resurse de lumină,
însă e doar un joc al timpului
cu memoria
ce încă nu te lasă să pleci

***

Ţine-mă de mînă. Iese străinătatea.

Ca o rugină. Venită din suflete rătăcite

***
O zi ca plumbul. Grea. Fără mesaje.

Vor mai fi astfel de zile. Opace.

Prinde-mă. Căderile au devenit un exerciţiu favorit.

Cine te ţine de mînă primeşte semnale clare.

Înaintați. Cu reperele toate ipotecate

***

Dimineţile, aceste depozite reci,

unde se aud respiraţii bătrîne,

acolo spaimele, ca nişte părinţi buni,

găsesc miezul însuși al timpului

dintr-o copilărie înroşită de sfioşenii adormite,

mai stai cu mine, mai stai,

curînd va apărea mîna şi va desena

chipul abia născutei tale morţi

***

Am găsit un loc unde toată vremea

e seară,

nu ştiu dacă mi-l amintesc

sau îl imaginez, acum

acolo nu se ştie dacă se vine sau se pleacă,

acolo dorinţele se fac amurg

şi chipurile se retrag

***

S-ar putea ca surîsul Katiei –

stă pe terasă, cu faţa spre grădină -,

să prindă ceva din seara ce se anunţă,

lumina e subţire ca pielea de copil,

dar poate veni din solitudini izbăvite, iar în acele singurătăţi nu se știe

cine şi ce hotărăşte

***

Seara asta are ceva împotriva ta,

te mîngîie insidioasă,

îţi atinge coapsele, iar tu dispari,

foarte uşor vine peste tine un timp cînd nu te iubeam,

cu el vine seara asta,

pe el îl aduce peste viaţa ta de acum,

încît fac eforturi să mi te amintesc,

cazi şi o arătare iese

din viaţa ta de pînă atunci,

şi se face o lumină mare,

ce te îmbrăţişează pînă uiţi cine ai fost,

şi simţi în trup o singurătate

din care s-au retras toate privirile,

iar cînd te ridici, se înalţă

lîngă viaţa ta

un vuiet de vieţi netrăite,

precum însuşi timpul ar fi rămas orfan,

şi toate încep să se îndepărteze

în seri fără sfîrşit şi fără soluţie

***

O noapte întreagă cu morţi dragi

mi te aduce, acum, fragilă

dintr-o primăvară îndepărtată,

tatăl meu murise în aceeaşi noapte, cînd noi ne celebram dragostea

într-o vreme brună,

asta se vedea pe toate chipurile,

iar tu, printre femei în negru şi plînsete

erai însăşi inocenţa derutată,

toţi te îmbrăţişau,

purtînd pe chipuri viaţa şi o tristeţe venită din scurte priviri spre cel mort,

era un april crud, strigat de exploziile anotimpului.

Acum, în silozul de întîmplări de după aceea, privirile tale

de atunci

revin şi fac din nou imposibilă moartea dragostei

***

La amintirea ta,

toate drumurile se deschid

spre grădini înflorite

Dragostea ta a intrat în oraş, priveşte trecătorii,

le pune o singură întrebare

şi merge mai departe, nu se ştie dacă există un răspuns la întrebarea aceea

sau dacă acesta e felul ei de a se face prezentă:

punîndu-i fiecăruia o întrebare

la care nimeni nu ştie să răspundă.

Acum, ori nu există un răspuns,

ori fiecare va trăi după aceea

cu o nelinişte

fără de care nu se mai poate trăi.

cei cărora li s-a pus întrebarea

au chipul preocupat şi par dedicaţi rezolvării unei probleme importante,

în timp ce chipurile celor ce n-au fost întrebaţi

par ieşite din locuri

unde timpul îşi arată toate atrocităţile

***

Unii o poartă drept blazon,

alţii o duc adînc în suflet,

ca pe o ţară ce niciodată nu i-a renegat,

unii, ieşind în lungi plimbări,

o înfăţişează ca pe-o fatalitate,

alţii o obligă să vorbească despre vieţile lor exemplare,

dar nici unul nu se întreabă

cîte pustiuri a străbătut,

şi pe toate le poartă în ea, oferindu-le,

nici cîte vieţi a lăsat în urmă,

pradă melancoliilor nemiloase,

aşteptată ca o mântuire,

refuzată în adunări zgomotoase,

se mulţumeşte cu un ungher al sufletului

sau construieşte imperii

singurătatea, solitudinea, soledad

***

Și moartea e un exercițiu

de finețe.

Un simplu mod

de a privi timpul,

intens, pînă devine tăiş

***

O femeie de demult,

o faleză îndepărtată,

de ce le place femeilor să se pozeze lîngă faleze,

sunt de ajuns pentru a simţi

tărîmul fără voce, liniştea, însuși luxul absenţei

***

Am o vastă experienţă în așteptări

la uşi închise, știu să interpretez

zgomotele ce anunţă deschiderea iminentă a unei uși.

Un scaun mișcat, scîrţîitul unei mese, tusea celui ce trebuie să mă primească,

liniștea dintre două fragmente de conversație, rîsetele

sunt coduri ce mă apropie de fericire sau mă îndepărtează

fără vreo șansă de mîntuire.

Azi, în curtea unui spital de psihiatrie,

am privit pacienţii,

stăteau cuminți, înșirați,

ca niște rîndunele.

Ei au intrat dincolo de ușă, acum așteaptă.

Nici unul nu știe dacă se va întoarce pe uşa

ce s-a deschis

sau va aștepta la o alta

dincolo de care nu se aude nimic

doar o liniște mare, o foarte mare liniște

***

În memoria mea, tu nu mai exişti,

aud doar paşii mei într-o piaţă, seara, tîrziu,

cînd şi nimicul înnebuneşte

de singurătate.

***

La fel cum ai şterge de praf

un obiect foarte îndrăgit,

pentru a vedea limpezimile lui de odinioară,

apare un chip

ce ne însoţeşte vieţile,

încît se surpă în noi aparenţele

pe care am mizat,

şi ele nu erau decît mesageri umili

a ceea ce trebuia să vedem,

dar, acum, e tîrziu,

chipul face semne de departe

că drumul ce trebuia urmat s-a şters

şi nu-l pot reface corurile noastre

ce cîntă ostenite, vai, atît de ostenite

Şi tăcerea, şi corpurile ei,

s-au adunat atîtea,

prin miezul serilor,

prin memorii rătăcitoare,

acolo se vorbeşte despre viaţă,

ca despre ceva de demult,

ca despre ceva străin, într-atît de robace au fost tăcerile şi corpurile lor,

într-o seară,

era mare pustiu şi multă înstrăinare

în vieţile noastre,

despre asta era cîntecul,

pe care îl aud,

acum,

înainte de a pleca,

înainte de a face promisiuni

despre care se ştie

că nu se pot onora

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 11-13]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s