Țintă fixă: Florentin Popa, efrafa

florentin popa efrafa

Alex CIOROGAR

Dirty Metamodernism

Dezvoltările ce contribuie la consolidarea unei noi paradigme poetice ar putea fi sistematizate prin examinarea relațiilor pe care fiecare formulă o întreține în raport cu aspectele centrale ale metamodernismului. Căci, fără excepție, toate sistemele auctoriale recente par să articuleze problematicile actualității (tematicile post-umane și filtrele digitale, să zicem) cu câteva dintre codurile și convențiile principale din istoria liricii moderne. Așa cum douămiiștii au prelungit, de pildă, practica producției de manifeste, câțiva metamoderniști au reluat, fără niciun fel de încărcătură social-politică, retorica avangardei (Hutopila, Drăgoi, Buzu, Olaru). Florentin Popa rămâne, totuși, exemplul cel mai potrivit în acest sens. Atunci când îi definește poezia drept „un cocktail în același timp retro și avangardist”, Iovănel descrie, probabil involuntar, tocmai esența metamodernismului, unde renașterea interiorității afective devine o consecință directă a post-ironiei: „și te-ai întors încet și ai spus naturlich senzual ca într-o/ reclamă la detergent catedrale gotice reverberau de muzică de/ lift”.

Îmbinând prospețimea energiilor „inconștiente” cu virtuozitatea formei, autorul reușește să pună în pagină un performance al performativității. Poate și mai important e faptul că poetul instituie un sabir tehno-cultural în peisajul extrem-contemporan, virtualizarea ipseității fiind doar una dintre nenumăratele consecințe ale bavardajului din efrafa. Aș zice, de aceea, că Florentin Popa actualizează una dintre cele mai importante tradiții ale poeziei românești (neologizarea de la Arghezi la Cărtărescu). Cu tonalități sălbatice și improvizații hipnotice, registrul colocvial e altoit cu cel savant într-o serie de dislocări tipografice, sintactice și ideatice mai mult decât curajoase. Din păcate, literaritatea e ea însăși eclipsată, pe alocuri, de această debordantă creativitate, la fel cum inteligibilitatea e uneori sacrificată în vederea prelucrării unor experiențe pur mediatice. Conștient însă de riscurile manierizării, autorul pare să-și compună, autoironic, propriul stereotip. Numai că, așa cum se întâmplă cu majoritatea dispozitivelor tehnologice, și poezia lui Florentin Popa imprimă, după îndelungă utilizare, senzația de chinezărie. Și, oricât de admirabilă, infuzia de vocabular ar fi însemnat, totuși, prea puțin. Remarcabil e, în schimb, faptul că ajunge să proiecteze o adevărată structură morală a momentului. Căci nu cu un volum emoționant avem de-a face (sau nu doar), ci, mai degrabă, cu unul exasperant – și o spun în cel mai bun sens al cuvântului. Cititorul e instrumentalizat, iar efectul de poezie majoră apare tocmai în urma grefării unor pasaje lirice în structura unor meme (și nu invers).

Pentru a face, totuși, un pas în spate, aș spune că, în raport cu volumul de debut, efrafa nu reprezintă altceva decât o ridicare la pătrat a aceleiași semnături stilistice. Nici tematic lucrurile nu se diversifică prea mult: copilăria, singurătatea, prietenia, moartea și iubirea rămâne temele lui favorite. Ceea nu e, totuși, rău, așa cum s-ar putea crede. Structura narativă e ceva mai dezvoltată, dar ea mizează în continuare pe aceeași „nouă sinceritate”. Aceleași jocuri de limbaj și aceleași referințe pop plachează filonul confesiv. Sarcasmul de mahala, lexiconul tehnologic și anarhismul trubaduresc dau naștere unui discurs realmente polifonic. Senzorialitatea fantastică, candoarea suprarealistă și tehnica de o rară agerime completează acest impresionant tablou estetic peste care se așază o subtilă brumă de nostalgică ironie.

Trips, heroes & love songs prezenta încă urmele unui soi de fracturism întârziat, la fel cum erotica și pseudo-jurnalul păstrau ceva din amprenta unui Manasia. Efrafa pare a fi, mai mult decât orice, o încercare (reușită) de a-și delimita propria rostire față de oricare altă influență. Construit pe „o mie de platouri”, volumul angajează cel puțin trei dintre raționamentele lui Bloom (din Anxietatea influenței) pentru a produce inovație: clinamen, tessera și demonizarea. Fără să intru acum în detalii, voi scrie, totuși, că, prin intermediul unor amintiri polifazice, autorul compune, uneori, o linkografie mnemonică. Atmosfera anilor ’90, de pildă, e înduioșător și, totodată, necruțător cuprinsă în doar câteva rânduri: „parfum bulgăresc de trandafiri/ cu neoane și rujuri și cocotieri și glitch-uri/ toate fuchsia în nopți cu scanlines/ și bem jack daniels fals ironic/ și întrebăm redacția ce să facem când gagica noastră de 13 ani/ nu vrea să se fută cu noi”. Alteori proiectează o tanatografie unde iminența morții e înregistrată (împotriva neo-expresionismului) drept dorința subiectului de a testa limitele și figuralitatea vorbirii.

Erudit și cool, geek și hipsteresc, poetul livrează, în logica post-poeziei, mici povești punctate cu rime și aliterații, iar filotehnia nu-l împiedică să compună teribile ode ale prieteniei. Livrând un soi de coming-of-age story, Florentin Popa rămâne, cu toate acestea, cel mai eclectic și mai ermetic dintre postumani. Ceea ce nu s-a observat e chiar vizionarismul poeticii sale. De la Linux – matrice genetică – la viitorul transuman al unei civilizații post-apocaliptice, imaginația lui capătă accente neo-tribaliste: „pân 2030 o să fim clouds of flesh, peruși criselefantini/ tiviți cu moare, aur și fir de germaniu/ sclavi de lux conectați opt ore la rețele neurale/ vânzându-ne măduva spinării în feliuțe transparente de un tera […] și cu corticosuprarenala explodând ca un climax postrock/ să fugim goi de tigrii sabertooth plătiți cu lacrimile noastre/ să ne vâneze să ne prindă și dacă ne prind/ să ne mănânce până la căcat// încă 1000 de ani și vom deveni g Kardashev tip 3/ sugând în oglinzi de antimaterie mustul de foton/ de la ciorchini întregi de stele/ deveniți fiecare din smardoi energie pură/ copil stelar călăuză și strajă blajină peste o galaxie/ de miliarde de miliarde de sălbatici nobili/ cu toată slava și toată corupția/ monoliți de obsidian ca-n odiseea spațială 2/ atemporali, acorporali, imanenți”.

Hacker metafizic și junkie digital, poetul imaginează transcendentul în același timp în care radiografiază – cu cinism și umor – relațiile de putere dintre genuri: „isusea cristache dumnezeu al minunilor mici/ prinde-mă de subbraț și nu-ți fie scârbă/ ridică-mă deasupra jocului păsăricii așează-mă în luminiș/ pe șesurile Ideii în iarba bătută cu zdrențele de aur”. Deși a renunțat la acele georgice urbane și la notația acosmiană, adevărații lui eroii rămân – în elegii electrice – părinții și prietenii. Balcanismul e, apoi, responsabil de întreținerea agresiunii ludice, dar și de apariția unor balade spectrale, cvasi-lăutărești scrise în dialectul unui Cârlova (când dorul pare că suspină „pân frunze”). Spam afectiv, scriitura sa utilizează stilistica rețelelor de socializare: Florentin Popa decupează din abundența fluxului informațional o poetică a procesualității virtuale. Suveran al internetului, el are ambiția transportării sistemului mediatic nu doar în propria rețea neuronală, ci și în ansamblul paginii tipărite. Limbuția sau automatismul versificării nu alunecă însă niciodată în burlesc, fiindcă, prin libera asociere a ideilor, poetul surprinde – uneori ironic, alteori cu dezgust – sublimul programelor informaționale, alocându-și, în același timp, pagini de-a dreptul valoroase. De reținut mi se pare faptul că, în condițiile în care Andrei Dósa, Vlad Drăgoi, Cosmina Moroșan, Radu Nițescu sau Alex Văsieș au evoluat odată cu publicarea fiecărui nou volum, Floretin Popa rămâne – livrând, atenție, aproximativ aceeași formulă – la fel de actual cum fusese în urmă cu 4 ani.

Și demonstrează, pentru a parafraza o formula cât de cât celebră, că a fi contemporan înseamnă, la această oră, a fi metamodern.

***

 

Ovio OLARU

 

Hajduk Split

 

Debutând în 2013 cu Trips, heroes & love songs, Florentin Popa scria „mai mult memesis decât mimesis”, adică practica o poezie de atmosferă, riguros construită, dar fără sens, un edificiu cu ramificații multiple, pe jumătate experiment lingvistic, pe jumătate frondă autolegitimatoare. Validă observația lui Ștefan Baghiu, care remarca despre Trips: „mai bogat în construcţii şi mai baroc, poetul juca în post-literar: oral şi ludic, vizionar şi parodic în acelaşi timp, el ridica eclectismul la fileu ca emulaţie a virtualului. Ambele mişcări însă (amândoi poeţii venind din şcoala braşoveană – Muşina, Bucur, Bodiu etc.) revitalizează o formulă care a dat cu rest în canonul recent.” Poetul cu care Ștefan Baghiu îl compara pe Florentin Popa era Vlad Drăgoi din volumul Eschiva. Având în vedere evoluția recentă a lui Florentin Popa, aș zice că e mai degrabă o coincidență fericită aceea că el vine din tradiția brașoveană, mai ales fiindcă noul lui volum, Efrafa*, nu poate fi acuzat de emularea unei singure tradiții poetice, fie ea recente sau nu.

O discuție importantă în cadrul promoției post-2000 e aceea generată de permeabilitatea influenței. Dacă douămiiștii voiau să producă o ruptură brutală în raport cu optzeciștii, poeții postdouămiiști nu mai sunt adepții programelor revizioniste, raportându-se la întreaga tradiție poetică, autohtonă sau nu, ca la un corp de texte contemporan. Ei nu mai identifică modele în poezia trecutului proxim, ba chiar refuză uneori textelor lor o descendență pur literară, făcând slam, poezie-concept sau poezie muzicală. Acesta e și cazul volumului de față, care-și datorează numele trupei britanice de crust-punk Fall of Efrafa, trupă ale cărei piese sunt construite în jurul mitologiei construite în romanul din 1972 al lui Richard Adams, Watership Down. Pe scurt, Efrafa reprezintă în carte o societate de iepuri antropomorfizați, condusă despotic, care ridică armele împotriva societății pașnice Watership Down. Cele trei capitole (ElilInléOwsla) reproduc cele trei albume scoase de trupă înainte de a se dizolva și aparțin limbii lapine, o limbă inventată în cadrul romanului. E redundant să tragem paralele și motivul pentru care nu insist pe roman este acela că el e doar instrumental în construcția volumului lui Florentin Popa, conferindu-i un schelet structural și atât. Pe de altă parte, însă, el dă seama de cât de departe pot merge referințele, chiar și în absența unei contaminări stilistice, ca pur exercițiu intelectual.

Recent, a apărut în The Paris Review un scurt eseu semnat de Emily Ruskovich, în care autoarea descrie semnificația pe care romanul a avut-o pentru familia ei, elaborând apoi despre cum ea însăși crește iepuri și încheind în felul următor: „a rabbit makes no sound in all its life, except, in the moment of violent death, a rabbit can scream. I have heard that scream maybe once before. It is a terrifying sound. To know that such a sound exists deep inside the silent body of my rabbit, and to know it is a sound she is saving up inside of her for the moment of her eternity, or at least for her moment of terror, and to know that she builds herself around that future scream, is a special kind of sadness for me. I saw that sadness on the cover of Watership Down.”

De ce această inserție? Fiindcă dincolo de joculețul cu iepuri, altminteri trivial, Florentin Popa e el însuși un sentimental, plângându-și nerușinat de milă sub masca (post)ironiei, contrapunctând versuri candide, uneori lacrimogene, cu citate, versuri de melodii, englezisme și detașări meta („de ce să scriu men/ de ce să fac mimesis când pot să fac memesis/ de ce să-i descriu pă cinci pagini trei flori/când pot să-i pun ironic luna la picioare”). Atât Radu Nițescu, cât și Vlad Drăgoi și Florentin Popa duc mai departe formula autodepreciativă a lui Dan Sociu, în contextul în care, la fel ca el, ei se pun în poziții stânjenitoare, înfățișându-se nu ca niște eroi suferinzi, ci banalizându-și suferința până devine digerabilă. În acest sens, poezia lor e una neo-autenticistă sau post-sociană: dincolo de autenticismul programatic și forțat elaborat de douămiiști, al lor e unul minor, dar cu atât mai credibil. Dacă poezia congenerilor săi e una preponderent senină, la Florentin Popa domină o nostalgie tragică, niciodată formulată explicit, dar care se remarcă la nivelul secvențelor narative deturnate ultimativ, care constituie de altfel cele mai puternice versuri ale volumului („ce trist te mângâie oamenii când știi că o să plece/îți e mai milă de ei decât de tine”, „căci în fiecare plăcere e un pic de frig/ dar cam atât”, „tot așa de o vreme simt că e inima mea/ și nu mai doare așa rău, și e ok așa:/ caldă și în mijloc cu un oușor de gheață// precum cel pe care tații pinguini îl țin gingaș pe labe/ și înaintează stângaci în marele marș/ acum te-nțeleg tată. arcuri încheie mandală/ și spre miezul de gheață ne pomenim trași// și mă apropii și eu/ de ultima zi de băiețeală”). Alex Ciorogar remarca foarte atent în cadrul clubului de lectură de la „Atelier”, la care Florentin Popa a citit recent, că, dacă Alex Văsieș se mișcă în zona pubertății, recreând scenarii adolescentine, Florentin Popa lucrează pe recuperarea copilăriei din orașul natal Băicoi, fapt care explică poemele familiale, pozele fals naive și referințele la jocuri video. („așa durea. așa va durea/ mamă de ce e rece fața ta am/ trăit atâtea și acum pula mea”, oh mamă mică cu dește tăiate/ de plase; cu lapte amar ca de păpădii/ pune fosfori catodici pe ruine de case/ mi-e frică de noapte/ lasă amurgul să-ntârzie/ încă o zi”)

Paralel profunzimilor, atât de neașteptate de la cineva care a semnat Trips, heroes & love songs, Efrafa funcționează pe secvențe de-o noutate lingvistică surprinzătoare, alternând profesionist între itemi digitali și oralitate: tetraedru de onix străveziu cu stele surpate/ te privești înapoi din poze din ‘70/ cu margini zimțate ca de biscuiți/ și-ți spui făi fetico să nu taci da’ să-nghiți/ că o să le iubești și-o să suferi dă toate.” Regăsim muzicalitate, aliterații generoase, revirimentul unor elemente prozodice considerate perimate și flow cu puternice valențe performative, demonstrate cu ocazia fiecărei lecturi publice a autorului („torpoare mohair brocart subțire de vis/ când cauți în zarea de wallpaper bliss”). Pentru a nuanța afirmația tocmai lansată referitoare la noutatea lingvistică și a nu lăsa loc de contraziceri: Ștefan Baghiu, Alex Văsieș, Dmitri Miticov și Ștefan Manasia – nu e o listă exhaustivă – foloseau ei înșiși itemi exotici, termeni din tehnologie, atributive digitale, pixeli, ecrane și irizații postumane (despre Andrei Dósa remarcam într-o cronică la Adevăratul băiat de aur că o face programatic și la îndemână), dar toți o făceau cumva din exteriorul domeniului căruia termenii le aparțin. Departe de a fi cu toții filologi, ei nu sunt nici fizicieni, programatori sau matematicieni. În contrast direct, Florentin Popa antrenează referințele informatice cu naturalețea celui care știe ce vorbește. Și asta tocmai fiindcă referințele pe care le procesează sunt total ininteligibile și nu mai aparțin nici măcar minimal conștiinței colective. („pridvorul meu e DHCP cu paie și lut/ când vreau haș fac doar SS, pe pornhub direct fut/ voi dați search eu doar pun degetu pă o listă/ parchez UDP-ul mă sui în TCP/ ca-ntr-un TGV trimit bani prin FTP/ așa-mi țin fetele perma-ude pe pizdă”). Dacă supralicitarea acestor elemente era un defect impardonabil la debut, în cazul volumului de față referințele sunt susținute de arcuri narative care le dau o direcție coerentă și fac ca ele să-și găsească un rol în economia volumului. Florentin Popa e un calofil, doar că unul mutat total în virtual, apelând generos la estetica vaporwave. Înrudit cu Alex Văsieș în ceea ce privește angajarea plenară, el demonstrează o plăcere a descrierii și o atenție foarte mare dedicată construcției de atmosferă. Unul din poeme pornește de la descrierea personajului din Street Fighter, Chun Li („atât de fragilă în shantytown-ul monocrom/ dizolvat sub ploaie […]”), trecând prin mișcările personajului, decorul 8-bit și luna care se încarcă, ca apoi un zoom-out foarte profi să rupă atonalitatea registrului și poemul să se încheie cu strofa următoare: „umbrele ventilatorului înoată lent prin aer/se-aud doar cicadele. cu volumul pe mute joc sf3/așa știi când o fată e cu adevărat frumoasă/totul se mișcă în slow motion în jurul ei”.

Dacă ar fi să-l credităm pe Mihai Iovănel, efrafa e un volum fără cusur. Tentația e acolo: într-un volum cu câteva poeme notabile să trecem cu vederea poemele proaste sau derapajele patetice. Adevărul e, însă, că unele din poeme se pierd în propria desfășurare, referințele devin prea dense, viziunile prea ample și dificil de urmărit. Un alt cusur, firește, se naște din loteria calofilă, nu mereu profitabilă, fapt care face ca uneori alonjele patetice să nu aibă o contragreutate validă („lumină odihnindu-se pe pieptul nostru/ lumină albind ca oasele în iarbă prin fire/ ce se clatină-n liniște ține-mă de mână/ clatină-mă-n liniște și fericire”).

Trăgând linie, devine însă clar: editura Charmides a câștigat anul editorial 2017. De la Vlad Moldovan la Vlad Drăgoi, apoi Dan Coman și Ana Dragu: 4 titluri bune e un scor mai mult decât respectabil. Dar iată că acestei liste i se alătură și Florentin Popa, care-și încheie volumul cu aceste versuri, pentru mine superbe: „chiar acum/ când noaptea se isprăvește și nu mai pot/ să scriu meta ironic witty și cu ampersanzi/ și referințe care nici măcar nu le-nțeleg/ și înțeleg:// suntem doar palme de copii ce vor/ un chip enorm și zâmbitor o față blândă/ pe care să o mângâie/ ca pe un trup întreg”.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 55-57]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s