Constantin ABĂLUŢĂ – Insula secretă a lui Prometeu

abaluta

Cap. 1

Atunci când sun vine cineva şi-mi aduce un covrig şi un pahar cu apă. Dacă-i cer portocale, peste cîteva minute îmi aduce o portocală. Pe fereastra odăii se vede o curte mare cu trei copaci. Copacii au trunchiul negru, frunze verzi. Cerul e albastru printre crengi. Nu văd prea departe. Acolo unde se termină curtea parcă sunt alte case. Casele şi copacii, ce lucruri frumoase. Dacă pe case ar creşte iarbă ar fi şi mai frumos. Încerc să nu-mi mai rod unghiile. Desfac portocala. Dau drumul la radio. Am stricat televizorul, nu-mi place. Sunetele se-mprăştie în toată camera, se lovesc de pereţi şi e bine. Sunetele mă duc departe şi miros a portocală. La ora unsprezece apare bătrînul în balcon. Citeşte un ziar şi eu îi fac cu mîna. Îmi răspunde în acelaşi fel. Îi fac semn să-mi arunce ziarul, dar el nu-nţelege. Nici n-aş vrea să mi-l arunce. Cînd e soare ziarul e însorit. Unde să pun ziarul? În odaie nu e loc pentru ziar. Ziarul se citeşte pe balcon. Uneori dimineaţa nu văd cînd vine poştaşul. Nu văd cînd aduce ziarul. Poate aduce mai multe ziare odată. Dar bătrînul le citeşte pe rînd, cîte unul în fiecare zi. Şi ziarul e un lucru frumos, dar de departe. În odaie n-am loc pentru ziar. Cînd vine Gică umbra lui îmi intră în odaie. El îmi aduce cămăşi călcate. Mă scoate la plimbare în curte. Deschide pentru mine porţile grădinii. Porţi încuiate pentru cîini. Cîinii strică florile. Noi ne plimbăm şi florile înfloresc. Mă dor genunchii cum văd o bancă. Cînd plouă Gică nu vine. Atunci n-am nevoie de cămaşă călcată. Grădina din copilărie era alta. Mama făcea sarmale. Grădina toată mirosea a sarmale. Moş Crăciun mirosea a sarmale. Acum am locul meu. În grădină plouă. Dacă sting lumina e noapte. Pot să sparg veioza. Dacă sparg veioza nu se mai face ziuă niciodată. Cunosc locul unde pun palma pe zid. Mă aşteaptă, e cald. Nu vreau să-l spun nimănui. Nici Gică nu trebuie să-l ştie. Cămăşile nu le calcă Gică. O femeie le calcă. Femeia stă în pod. Nici cămăşile nu cunosc locul meu pe perete. Pun palma pe zid doar atunci cînd sunt gol pîn’la brîu. Sonia o cheamă pe femeia care calcă rufe. Cămăşile se calcă în pod. Cînd plouă pe ţigle cămăşile se usucă. Mama călca pe-o scîndură învelită într-un pled. Îmi plăcea să mîngîi pledul. Într-o zi, bătrînului i-a scăpat ziarul în curte. Mama m-a pălmuit. Pledul m-a mîngîiat pe obraz. La unsprezece şi douăzeci şi cinci pe balcon nu mai e nimeni. Nici bătrîn, nici ziar. Îmi dezbrac cămaşa şi pipăi locul meu pe perete. Arunc cojile de portocală la coşul de gunoi. Ziarele se aruncă la coşul de gunoi. Am patruzeci şi cinci de ani. Am cincizeci şi cinci de ani. Îmi lipsesc doi dinţi. Mi-au dispărut într-o noapte cu fulgere. Gică a adus un doctor care m-a pansat. Pansamentul avea gust de lămîie stricată. Mi-au luat oglinda din cameră. La radio ascult piese. Vocile ocolesc pe lîngă pereţi şi apoi vin la mine. Nici ele n-au habar de locul meu. Tot citind în ziar bătrînul s-a ramolit. Soarele trece prin ziar şi vine la mine. Se aşează pe mîinile mele. Mama m-a dus la lac şi soarele mă fugărea. Gică nu bate la uşă, doar intră. Nu vreau să vă fac rău zice. Covrigul şi apa zic. Nu-mi da portocala, încă n-am cerut. Aşa e cazul, e bine să ştii. Ce om şi Gică ăsta! Deschide uşa şi se uită la mine. Parcă ar citi într-un ziar. În odaie nu-i nici un ziar, îi spun. Să vă aduc unul? spune. Închide uşa şi parcă-l văd că se repede la chioşcul cu ziare. O să-i dau cu ziarul în cap. Mama îmi citea dintr-o carte. Era singura carte din odaie. Era despre unul plin de bube şi de ghinioane. I-a ars casa. I-a murit soţia şi copiii. Capre, cămile, tot ce-avea s-au făcut scrum. Asta carte! M-am obişnuit şi fără doi dinţi. Mestec covrigul doar în partea ailaltă. Apa nu ştie că n-am doi dinţi. Portocala are coajă. Coaja o arunc în pubelă. Dimineaţa, de pe balcon, bătrînul îmi face semn cu mîna.

Mi-au adus în odaie pe cineva. Nu-l văd dar mi l-au adus. Altfel cum mi-ar fi crescut la loc cei doi dinţi? Capre, cămile, s-au făcut scrum. Singura carte din odaie. Cel care-a venit în odaia mea e şi el singur. Nu citeşte ziare. Mama lui i-o fi citit şi lui din carte. Înainte să adorm îi aud vocea, dar nu înţeleg ce spune. E altfel decît vocile de la radio. E în odaie la mine, de-aia! Copacii stau în noapte şi omul stă în odaia mea. Gică nu vrea să recunoască. Spune, vi se pare. Îmi dă o portocală. Ţip, n-am cerut-o! Crede că-s uituc. Dă-i-o celuilalt. Dar el pleacă trîntind uşa. E supărat că m-am prins. Cred că tipul mă spionează. Vrea să-mi afle locul meu pe perete. Eu ating locul doar noaptea, în treacăt, cînd merg la toaletă. Nu-mi scot pijamaua. Nu mi-e teamă: pijamaua nu vede pe-ntuneric. Aud fluieratul trenului. Gică spune, gara nu-i departe. Aş putea pleca într-o noapte. Ar trebui să strîng un vraf de ziare şi să plec. Ziarele poţi să le-arunci pe drum ca să poţi veni înapoi. Dacă e cazul. Dacă aş vrea să vin înapoi. Cînd vreau, pot. Bătrînul nu mai apare zilnic în balcon. Poate a luat trenul şi-a plecat. Tata mă lua cu trenul, era controlor. Mama stătea în gheretă la debarcader şi vindea bilete. Cînd n-avea muşterii mă plimba cu barca pe lac. Unde sunt? În odaie sau pe lac? Închid ochii şi sunt unde vreau. Dacă trenul nu şuieră tata e mort. Gică intră în odaie, îi dau cu ziarul în cap. Bate la uşă, îi spun! Poate sunt pe lac şi gata să mă-nec. Bădăranule! Cel din odaie cu mine poate că-i om paşnic. Gică nu-i aduce de mîncare. Nu-i dau din covrigul meu, l-aş jigni. Nici apă, ar fi prea intim. Şi cum el nu cere portocală…Aveam o colecţie de bilete: de tren (carton verde şi maron) şi de bărci (hîrtie gălbuie). Le ţineam într-o cutie de tablă TAHAN HALVA. Puteam să mor cînd fulgerul mi-a răpit dinţii. Cînd mi l-au adus pe străin, mi-au crescut la loc. Carton verde şi maron, hîrtie gălbuie. Poate că voi pleca cu trenul ori cu barca. Gică nu va afla nicicînd locul meu pe perete.

Îl înmormîntează pe străinul de la mine din odaie. Au adus străchini şi blide ca să le dea de poamnă. Dacă n-a aflat locul, l-au omorît. Îmi pare rău de el. Dacă aş fi ştiut ce-l paşte…Nu, nici atunci…Dacă divulg locul de pe zid mor eu! Oricum, pe tip nu l-am văzut niciodată. Gică spune, n-aveai cum să-l vezi. Acum îi convine să spună asta. L-au omorît şi n-o să-l mai văd. Femeia mi-a călcat îngrozitor cămaşa de doliu. Plină de cute. I-am azvîrlit-o în faţă lui Gică. I-aş fi băgat portocala pe gît. Dar el, prevăzător, nu mi-a adus-o. Nu mai încerca să mă convingă că-n odaie nu e nimeni. Cu toate că un mort e nimeni. Chiar dacă nu-l vezi, un mort e nimeni. Sărmanul. Stă printre blide, străchini, vin şi colivă. Parcă miroase şi a sarmale. La-nmormîntări se fac sarmale? Mama nu mi-a spus. Tata era tot timpul plecat. Copacii negri cu frunze verzi mă lasă să ies la fereastră. În grădină plouă şi-aud vocea mortului cum umblă prin odaie. E altfel decît cele de la radio. Cînd tace, aud picăturile de ploaie. Dacă Gică ar fi cunoscut-o pe mama. Întotdeauna cîteva furnici umblă pe faţa mortului. Nu-i nevoie să le vezi ca să fii trist. Dar dacă mortul e în camera ta te-ntrebi. Poţi, dacă vrei.

Pe seară Gică mi-a adus portocala. Că i-am cerut-o. Mi-a pus-o în palmă şi mi-a spus, astăzi ai avut o zi mai bună. A zîmbit, sigur c-am avut. Le ştie el pe toate. Păi mi-am amintit toate cele 5 tăieturi din ziare. După fiecare gîndeam. Le comentam. Prima tăietură. Pe 15 septembrie 2005, săpînd în grădină, ţăranul Vasile Dumba din satul Căciulaţi, a găsit o sticlă. Înlăuntrul ei era un mesaj care suna aşa: Titanicul se scufundă. Eu îmi fumez ţigara sub pămînt. Doctor Wilhelm Cooper. Mesajul e autentic. Doctorul Cooper a fost găsit pe lista pasagerilor Titanicului. Scrisul este olograf. S-a găsit o reţetă de-a doctorului şi s-a făcut comparaţia. Autorităţile locale ale comunei Căciulaţi au deschis o anchetă. Cei care ştiu ceva despre acest incident sunt rugaţi să se adeseze redacţiei. Sfîrşitul primei tăieturi. Acum gîndurile mele. Titanicul nu s-a scufundat la Căciulaţi. Scrisul e autentic. Portocala e mai acră decît de obicei. Scrisul e de pe Titanic. Sticla a plutit pe vreun curent freatic A ajuns la Căciulaţi, prin fîntînile oamenilor. La cutremurul de pămînt din ’77 a luat-o razna pe sub pămînt. O să-l pun pe Gică să scrie la redacţie. Nu azi. Mai aştept o vreme. Poate-mi vin şi alte idei. Arunc cojile portocalei în pubelă. Zi bună, desigur.

Azi mi-au adus în odaie o bicicletă. Nu le-am cerut-o. Bicicleta e albă cu pete negre. Ori neagră cu pete albe. Poate c-a fost a unui orb. Are claxon şi schimbător de viteze. Pun bicicleta la fereastră. S-o vadă bătrînul de vizavi. Tot citeşte ziarul, să vadă şi bicicleta. Poate-i bicicleta mamei. Aşa s-ar explica de ce mi-au adus-o. Dar ei neagă că mi-au adus vreo bicicletă. Dacă sun din clopoţel, ei spun că nu aud. Spun EI dar vorbesc de Gică. Dar şi de toţi din spatele lui. Trebui să fie mulţi. Multe case, mulţi oameni. Gică nu-i de capul lui. Gică se plimbă printre cei trei copaci din curte. Cu mîinile la spate. Ca o patrulă. Ca unul care n-are ce face. Întotdeauna cînd moşul nu-i pe balcon. Dacă-aş putea să mă plimb cu bicicleta. Ca în copilărie pe strada ploii. Că era-nclinată şi bicicleta hop la vale. Economiseam picioarele. Poate-i bicicleta omului de-a stat la mine-n odaie. Dar ăsta a murit demult. Pe cînd aveam şaizeci şi trei de ani. Ţin şi acum minte că vocea lui alerga pe lîngă pereţi. Şi că l-au înmormîntat cu fanfară. Da’ toba s-a spart, buf. Nu suflau decît goarnele şi era caraghios. Ăla mergea cu toba spartă şi făcea din gură Bumm-bumm-bumm. Mortu’ lu’ peşte! De mi-l aduseseră în cameră să spioneze. Orbul, mortul ori mama? A cui e bicicleta? Le-aş da cu portocala-n cap. Le-aş băga cojile pe gît. Gică se plimbă printre cei trei pomi. Face slalomuri. Vedea-l-aş pe bicicletă. Făcînd opturi printre copaci. Gică e o pramatie. Stau aici în odaie şi ştiu asta foarte bine. Scuip pe Gică. Poltron, mincinos. Poate că-i bicicleta lui. A trimis-o să spioneze. Oricum, am înghesuit-o într-un colţ. Am acoperi-o cu un pled. Noaptea mă scol şi sun din clopoţel. Vreau să sun tot timpul din clopoţel. Atenţie, atenţie, mesaj de pe Titanic. Găsit în România, în grădina unui ţăran. Numele? Al meu? Nu. Al ţăranului! Îmi scapă. Pentru moment. Tăietura numărul unu. Claxonez cînd îmi place.

Astup cu palma locul meu pe perete. Şi ăsta e-un alt mesaj de pe Titanic. Locul meu e fără cusur. Am cincizeci şi cinci de ani. Ironia pereţilor. Cei fără ferestre. Fără fereastră nu-l văd pe bătrînul cu ziarul. Am degete reci. Pe strada ploii bicicleta cobora singură. A nimerit în curtea unui om. Am pus frîna. Omul stătea pe un scaun. Avea ochelari de soare. A vrut să-mi dea ochelarii de soare. Nu era cazul. I-am mulţumit totuşi. Scaunul era de plastic. Galben. Nu vreau ochelari de soare, am ţipat. Mai bine i-aş fi dat lui bicicleta. Intrase în curtea lui. Părea normal. Gică zice, nu vreau să-ţi fac rău. Precis că-i bicicleta lui Gică. Gică-i mincinos. Cauciucul din spate e spart. Iar îmi rod unghiile. Mama avea o capră. O mulgea şi-mi da lapte. Îmi băgam degetele-n cană şi aşteptam. Cînd degetele se-nmuiau, le sugeam. Poate c-am greşit. De-aia tot spune Gică că nu vrea să-mi facă rău. Chiar dacă am greşit, nu-mi face rău.

Azi mi-au adus în odaie o gogeamite bibliotecă. Circulară. Mult mai mare decît odaia mea. Terfeloage atîrnă din rafturi. Patul meu şi masa au rămas la mijloc. Oriunde mă-ntorc: terfeloage. N-am de gînd să mă ating de vreuna. Mi-e frică să nu se prăvălească. Mucegăite, rupte, cui i-or trebui? Gică face pe niznai. Pramatia. Ca şi cînd nu mi-ar fi adus el biblioteca. Dar eu n-am murit şi gîndesc. Nu-s de pe Titanic. Muşc din portocală. Beau apă din paharul meu. Uşa se-nchide, Gică pleacă. Se duce să-şi repare bicicleta. Noaptea a căzut o foaie dintr-o terfeloagă. Era lună. Foaia a plutit prin aer. Avea culoarea gălbuie a biletelor de barcă. Colecţia mea dinspre mamă. Rafturile bibliotecii au culoarea biletelor de tren. Colecţia mea dinspre tată. Dacă n-ar fi biblioteca aş merge pe bicicletă. Acum nu-i loc. Covrigul în formă de opt. E bun că are două goluri. Două goluri sunt mai bune decît unul. Toată lumea mănîncă pîine. Pîinea n-are goluri. Ce oameni, domle! Nu am de ales. Cu ei defilez. Cu Gică, cu Sonia. Pe Sonia n-am văzut-o niciodată. Un nume de femeie stă în pod. Îmi calcă mie cămăşile. Gică mi le aduce una cîte una. Aşa cum citeşte bătrînul ziarele. Unul cîte unul. Doar că ziarele nu ţin de cald. Cămăşile călcate sunt mai frumoase. Cînd plouă cămăşile sfîrîie sub fierul de călcat. Politicienii sfîrîie cînd stau la tribună. Parcă-i calcă cineva cu fierul de călcat. Am văzut asta la televizor. De-aia l-am stricat. La radio ascult piese. Vocile circulă pe lîngă pereţi. Nu ştiu unde a dispărut radio-ul. Biblioteca l-a alungat. Am doi dinţi nou-nouţi. Cînd beau îi simt altfel în apă. Altfel. Sunt aici în odaie. Biblioteca a venit peste mine. RECLAMAŢIE, domnule Gică. Ce dracu v-a găsit cu biblioteca asta. Şi încă circulară! Să nu mai ştii unde ţi-e capul.

Azi e soare. Azi e soare. Azi e soare. Bătrînul din balcon n-are ziar. Uraaa! Mă plimb prin curte cu Gică de braţ. Mama mulgea capra şi-mi da lapte. Nici urmă de nor. La şcoală mîncam covrigi. Şcoala te pregăteşte pentru viaţă, spunea tata. Muşc din covrig şi-i dau dreptate. Şi azi arborii sunt tot trei. Trei e un număr stabil. Impar. Nu se împarte decît cu el însuşi. Arborii nu pot fi tăiaţi decît toţi trei odată. Frumoasă grădina. Fără arbori ar fi precum cerul. Sus de tot ceasul solar. Aşa îi zice. E doar un piron lung înfipt în zid. Pironul stă acolo degeaba. Umbra lui arată ora zece. Şi eu stau degeaba. Şi nici măcar nu ştiu ce oră arăt. Tata venea tîrziu. S-au încurcat orarele, spunea. Mama zicea, orarele-s cu ţîţe. Tata o bătea. Amintiri fără ore. N-aveam ceas solar. Era noapte şi tata o bătea pe mama. Atunci aş fi vrut să fiu un ceas solar. Să am un cui lung în cap. Să nu fac nimic. Să am un cui lung în cap: doar atît.

Azi am scăpat din mînă chibritul. A căzut pe ciment. A luat foc singur. Nu era nimeni în bucătărie. Mama era plecată. Tata murise. Ori invers. N-are a face. Chibritul a ars pînă la capăt. Negru, scorojit, ca un limbric, acolo pe ciment. Unde era flacăra? Întotdeauna m-am întrebat. Odaia există. Eu tot aşa. Dar flacăra unde s-a dus? Îmi rod unghiile ca să aflu. Unghi roase, cărări în ploaie. Dacă pînă mîine nu aflu nimic, o iau de la capăt. Nu mai cred în mine. În această odaie. În această fereastră prin care văd lumea. Un chibrit s-a aprins singur, dar flacără l-a părăsit. N-a rămas nici măcar în oglindă. Urăsc beţele de chibrit. Iluzie şi fum. Dacă aş avea un piron în cap, umbra lui ar lăsa ore pe pereţi. În fiecare zi, în fiecare zi. N-aş mai avea nevoie de flacără. Pironul nu face nimic, dar umbra lui aleargă. Mamă, omoară capra, dă-i foc, să se facă scrum. Citeşte-mi din singura carte din odaie. Destul mi-am înmuiat degetele-n lapte. Acum sunt negre, scorojite, ca nişte limbrici.

Cine sunt azi. Gică mă adună de lîngă pereţi. Gică îmi dă o portocală. Nu i-am cerut-o şi-o arunc pe fereastră. Ador teatrul radiofonic. Dacă aş fi actor aş avea voce care tîrcoleşte. Prin mii de odăi. Nu-s întrutotul în această odaie. Mereu simt asta. A căzut un nod dintr-o scîndură. Barca a început să ia apă. Mama vîslea şi ţipa. Am uitat ce făceam eu. Eram o flacără stinsă. Am uitat. Nu aveam voce. Vocea mamei curgea în apă. Puteam să mă înec în vocea mamei. Vîslea mai tare decît ţipa. Am ajuns la mal şi mama a luat din gheretă lampa. I-a scos sticla şi fitilul. A turnat tot gazul în barcă. S-a opintit. I-a dat vînt bărcii. A răsucit un ziar. I-a dat foc la un capăt. L-a aruncat în barca ce se îndepărta. O flacără mare a izbucnit pe apă. Flacăra plutea. Mergea singură. Fumul venea spre noi. Mama tuşea. Am fugit pe mal după barca în flăcări. Azi nu ştiu cine sunt. Atunci, în reflexele flăcării, ştiam.

Caut locul meu pe perete. Ştiu unde e dar tot îl caut. Prietenii sunt cei din copilărie. Beau apă din pahar, rod covrigul. E linişte în odaie. Îi fac cu mîna bătrînului cu ziarul. Cămaşa călcată şi apretată. Sonia acolo în pod îşi aminteşte de mama. Călcînd cămăşile mele îşi aminteşte de mama. E dureros să ai o cămaşă. S-o îmbraci direct pe piele. Dacă mori nici nu se observă. Cămaşa e călcată mai departe de-o altă Sonia. Sonia e un nume. N-am văzut-o niciodată pe femeia din pod. Îl cred pe Gică. Şi pe toţi ceilalţi din spatele lui. În casa asta trebuie să fie mulţi. Altfel de ce ar fi ceasul solar? Sus pe zid. Pironul lung arată că-s mulţi oameni în casa asta. Eu sunt unul dintre ei. Am pironul înfipt în cap. Noaptea mă dor orele care nu se văd. Luna nu-i bună la nimic. După lună femeile-şi află menstruaţia. O porcărie. Ca să nu facă copii. Nu vor să le bată piroane în cap. Soarele nu le interesează. Cu luna asta curviştină le merge. Avort spontan la lună. Parcă-am fi în deşert. Întîi desfac portocala. Apoi îmi rod unghiile. Umblu încet pe lîngă pereţi. Am avut un văr care turna oglinzi. Era urît ca moartea şi turna oglinzi. Le încerca întîi pe propriul chip. Dacă apărea ceva frumos, ştia că a greşit oglinda. O spărgea. Oglinzile lui veneau pe lume cu o imagine pocită la temelie. Blestemate oglinzi. Mai bine că nu am niciuna în odaie. Oglinda te împovărează. Chipul care fuge te împovărează. Îmi pipăi faţa cu degetele şi atît. Sunt în această cameră şi atît.

Şi sforile din cameră tot ei mi le-au adus. Aduc sfori aşa cum dau decrete parlamentarii: pe şest. Însemnări zilnice, drogul meu. Nu vreau alte fructe decît portocale. Nu vreau să moară bătrînul cu ziarul. Atîtea sfori se adună în odaia mea. Un nor mare în formă de balenă pluteşte pe cer. Frunzele copacilor sunt mai verzi decît altădată. Puţin soare şi-o să mor. Îmi trec cîteva sfori printre degete. Sunt moi. Apoi le arunc într-un colţ. Nu-s ale mele. Ei mi le-au adus. Într-o zi mi-au adus un tip solid pe nume Gore. Gică mi-a spus, Gore e omul cu sforile. Sforile sunt ale lui, am întrebat. Gore a zis da. Gore vine la mine din cînd în cînd. Aduce cu el diferite sfori. Unele lungi. Altele groase. Altele colorate. Unele încolăcite ca un şarpe. Frînghii şi odgoane, zice el. Fiecare om are o sfoară, zice Gore. Mă bate pe umăr. Şi tu ai una, zice Gore. Dar nu ştii. Oamenii nu-şi cunosc sforile. Gore-şi îngrijeşte sforile. Se duce de la una la alta, le aşează altfel. Le şopteşte fiecăreia cîte ceva. Îmi arată un capăt de odgon. Cît braţul de gros. Ros şi mucegăit. Îl sun pe Gică să-mi aducă portocală. Gore şopteşte: Albert tinichigiul, într-o seară, s-a suit pe-un burlan. Gică mi-a adus portocala. O descojesc încet. Gore zice: Albert a alunecat şi şi-a spart capul. Mănînc portocală, îi spun. Aşa a crezut, dar n-a fost aşa, zice Gore. Nu vrei portocală? îi zic eu. Nu şi-a spart capul, zice Gore. C-a avut odgonul sub el. Uite, odgonul ăsta, zice Gore. Frunzele copacilor sunt mai verzi astăzi. Îmi trec o sfoară printre degete. Mi-o dai mie, îl întreb pe Gore. Să fie sfoara mea. Să vedem, zice Gore. Arunc sfoara într-un colţ. Nu e a mea.

Ghemuri şi colaci de sfori şi frînghii. Parcă sunt nişte mobile. Dorm pe-o canapea de sfori. Îl întreb pe Gică, cînd vine Gore? Gore vine cînd vrea el. Nimeni nu ştie. Aş vrea să-i dau o frînghie moşului cu ziarul. Să fie frînghia lui. Gore e supărăcios. Omul cu frîngiile e supărăcios. Poate că-l ştiu din copilărie. Mama îmi spunea să nu mă supăr de nimic. Să las supărarea altora. Poate lui Gore. Dacă-mpleteşti sfori, frînghii şi odgoane eşti liniştit. Uneori Gore e liniştit. Se enervează doar dacă-i cer sfori. Fiecare om are o sfoară, zice. Atunci de ce nu-mi dă nici una? Lasă, spune, nu-nţelegi! Beau apă din pahar. Rod un covrig în formă de opt. Cu două goluri. Odgoane în formă de opt. Gore le-a stivuit sub masă. Mănînc covrigul, mă uit la odgoane. Care-o fi al meu? E unul bine ascuns, îmi zic. Gore e şmecher. Cînd ies la plimbare îl întreb pe Gică de unde-l ştie pe Gore. Din Gara de Nord, îmi spune. Vindea ziare în Gara de Nord. Şi cînd a devenit omul cu sfori, întreb. Nimeni nu ştie, zice Gică. Aşa e. Habar n-ai. Cineva, altcineva, nimeni. Ziare, apoi sfori, apoi geamuri. Ţip: nu vreau ziare la mine-n odaie. Gică îmi dă o portocală. Nu i-am cerut-o. O arunc în grădina cu flori. Ghemuit printre tufele de nalbe. Cine-i acolo? Omul cu sfori? Nu, spune Gică. Ai vedenii.

Mă bag sub pat. Adică sub imensul ghem de sfori şi frînghii din mijlocul odăii. Mă ascund. Gore vine. Se sperie. Începe să mă strige. Sforile mă strîng în braţe. Tac chitic. Mă simt bine. Aşchii de lumină pe trup. O căldură mă învăluie. Pe faţă simt urmele de sfori. Vine ale unei fiinţe uriaşe. Sunt în miezul unei fiinţe uriaşe. Gore strigă degeaba. Acum nu mai trebuie să-mi dea nici o sfoară. Tot ghemul de sfori e al meu. Respir lent aerul strecurat. Lumină strecurată. Sforile sunt calde. Un odgon colac sub cap. Miroase a sare de mare. Sunt în găoacea mea. Pot să rămîn aici o veşnicie. Sforile astea nu se rod. Lumina şi aerul le înveleşte uşor. Gore strigă degeaba. Omul cu sfori a rămas pe dinafară. Eu sunt înlăuntru. Sunt miezul sforilor. Al tuturor sforilor.

Gore a venit cu o foarfecă uriaşă. Ca acelea de tuns garduri vii. Ajustează sforile în legea lui. Pe unele le taie, pe altele le înnoadă. Bolboroseşte cîte ceva la fiecare. Destinul oamenilor e aici, îmi spune. Gore măsoară cu latul palmei. Gore face un nod. Măsoară iar şi iar face un nod. Noduri la distanţe neegale. Apoi taie brusc frînghia. De-abia a înnodat-o. Nu-i pasă. Lucrează cu spatele la lumină. În umbra trupului său mătăhălos, Gore şopteşte ceva fiecărei sfori. Gore mă sperie. A pus stăpînire pe odaia mea. Nu-mi plac frînghiile cu noduri. Parcă-s buboase. Ca omul din cartea pe care mi-o citea mama. Singura carte din odaie. Toată odaia e plină de bube. Sfori şi frînghii buboase. Încolăcite pe lîngă pereţi. Ghemuri înalte. Turnuri negricioase. Mănînc portocală. Am vrut să-l reţin pe Gică dar era grăbit. Afară-i soare. Mi-am amintit locul meu pe perete. E acoperit de frînghii. Acum Gore taie odgoane. Îmi spune, Manoliu, căpitan de navă, s-a înecat în puţ. Durbacă, aviator, a retezat cu aripa turla unei biserici. Fabriţiu puţarul s-a asfixiat cu un sîmbure de piersică. Gore îmi spune tot lucruri de-astea. Omul moare fără să-şi ştie frînghia. Gore înnoadă ori taie sfori şi frînghii. Aş vrea să-l văd pe moşul cu ziarul. Fereastra-i pe jumătate astupată de valuri de frînghii. Nu se mai vede decît cerul. Asta-i odaia mea. Nu-mi mai place apa şi covrigul. Ce mă fac?

Gică se plimbă cu mine prin curte. De unde-l cunoşti pe Gore, îl întreb. Vindea ziare în Gara de Nord, îmi răspunde. Moşul cu ziarul n-a mai apărut. Sforile lui Gore la mine în odaie. Cît o să mai stea Gore, îl întreb. Gică mă strînge de mînă. Durere în degete. Soarele îmi intră în ochi. Mama avea o capră. Îmi înmuiam degetele în lapte. Capra şi cămilele au ars. Omul a rămas bubos. Ca frînghiile mele. Nu-s ale mele. Sunt ale lui Gore. Nu-mi mai place apa. E tot aia, spune Gică. Acelaşi pahar, spune Gică. Gustul meu s-a schimbat. Locul meu pe perete nu se mai vede. Un nor mare ca o balenă trece pe cer. A mai trecut cîndva. Tata venea tîrziu şi-mi aducea covrigi. Covrigi cu ţîţe zicea mama. Tata o bătea, eu ronţăiam covrigi. Denaturatule, ţipa mama. Mama ţipa pe neaşteptate. Mă-necam cu covrigul. Tata o lăsa. Venea să-mi dea un ghiont în spate. Mă potoleam. Tata se-ntorcea la mama. Iar o lua la bătaie. Cînd leşina îi turna un pahar cu apă pe faţă. Apoi îl umplea iar. Mi-l da mie. Ronţăiam covrigul şi beam apă. Sforăitul mamei umplea odaia.

Cine am mai fost eu? De unde cunosc odaia asta? Sforile lui Gore sunt sforile mele? Mă tîrăsc pe sub frînghii parcă pe sub pămînt. Mă-nnămolesc în odgoane cu miros sărat. Am cincizeci şi cinci de ani? Din paharul cui beau apă? Să mănînc coji de portocală şi să azvîrl miezul? Cei trei copaci din curte se pot aprinde singuri? Ca trei beţe de chibrit? Gică mă strînge de mînă Care-i sfoara mea? Gore face noduri pe sfoara mea? Nu-mi mai văd locul pe perete. Dacă-mi tai un deget voi fi altul? Degetul poate fi un nod pe-o frînghie? Oglinda vărului meu e plină de noduri. Chip pocit. Nod de nedesfăcut. Vărul meu a murit. Oglinzile lui s-au eliberat? Cînd e liberă oglinda? Cînd i se roade foiţa de argint? Şi-l vezi prin ea pe moşul cu ziarul? Acolo în balconul lui? Gore îi vindea ziare moşului cu ziarul? Moşul pleca cu trenul din Gara de Nord. Sforile tăiate şi înnodate iar. Prin capul meu trece norul cu formă de balenă. Aveam dureri mari cînd mergeam pe stradă. Gică mă plimbă doar prin curte. Toţi din spatele lui Gică aprobă. Eu sunt omul din curte. Îl privesc pe moşul cu ziarul. Moşul cu ziarul îl priveşte pe omul din curte. Nodurile noastre stau alături. Parcă am uitat ceva. Poate că vreau alt fruct. De pildă, o banană. O să-i cer lui Gică o banană. Ce-ar fă să-i cer o banană lui Gore? Să lase foarfeca lui uriaşă. Să-mi aducă, pur şi simplu, o banană.

Azi Gore a venit în salopetă. A scos din buzunarul ei un piron. Şi mi l-a bătut în cap. Cu ajutorul unui ciocan nichelat. A izbit doar de trei ori. Uşurel să nu mă rănească. Apoi l-a înşurubat încet, încet. Pironul are la capătul lui un inel. Inelul se bălăngăne în toate părţile. Îi cer lui Gore o banană. Caută în buzunarul salopetei. Scoate o banană. Mi-o arată. Apoi o pune la loc în buzunar. Nu vreau portocală, spun. Bine, zice Gore. Se-nvîrte printre ghemurile de frînghii. Găseşte un capăt de odgon. Vine cu el la mine. Mi-l trece prin inelul de la capătul pironului. Trage de odgon. Mă zgîlţîi tot. Mă sprijin de Gore. Ca să nu cad. Îmi dă banana. Trage de odgon. Zmucituri, zmucituri. În cap vîrful pironului mă arde. La fiecare smucitură mă arde. Muşc din banană. Arsura din creier se mai potoleşte. E bună banana. Nu vreau portocală, spun. E-n regulă, spune Gore. Mai trage de odgon. Vezi, îmi spune. Ia mişcă-te şi tu. Are dreptate. Prind odgonul în mîini şi-l împing în sus. Culisează prin inel. Pot face un pas înainte. Mai împing o dată. Mai fac un pas. Acum odgonul e-al tău, spune Gore. Muşc din banană. Îhîî, spun cu gura plină. Mama spunea să nu vorbeşti cu gura plină. Dar mama nu avea un piron în cap. Mama nu trăgea de odgon. Gore pare mulţumit c-am înţeles mecanismul. Îşi îndeasă ciocanul în buzunarul salopetei şi pleacă. Aş vrea să-l văd pe moşul cu ziarul. Muntele de sfori astupă fereastra. Împing odgonul prin inel. Atîta cît să fac un pas. Iar împing, iar un pas. Odgonul nu duce către fereastră. Dau cu piciorul grămezii din faţă. Odgonul, odgonul. Mama avea o capră. O duceam la păscut. Legată cu-o funie de gît. Şi totuşi da lapte. Ultima înghiţitură de banană. Unde-o fi Gică? Unde e locul meu pe perete? Mă las pe-un morman de frînghii. Vîrful pironului nu mă mai arde. Trag pe mine o reţea de sfori. Afurisitele de noduri mă-nghioldesc. Bubele. Bubele.

Azi Gore mi-a adus un ţucal. Cu capac. E binevenit. Fiindcă odgonul nu duce către WC. Mi-a adus şi un pahar cu apă. Covrigul, întreb. L-am uitat, spune. Ţi-l aduc mîine. Unde e Gică, întreb. La spital, spune. Şi-a rupt un picior. Trag aer în piept. Inelul clămpăne Funia mă zgîrie pe faţă, pe nas. Nu s-ar putea azi?, spun. Să vedem, spune Gore. Şi un ziar, spun. Să vedem, spune Gore. De fapt nu vreau ziar. Dar printre atîtea funii ce mai contează… Să fiu eu moşul cu ziarul. Poate că cineva mă va privi. Printr-o fereastră. De undeva. Gore pleacă. Beau puţină apă. Îmi înmoi degetele în pahar. Cînd trăia mama făceam acelaşi lucru. Dar cu lapte. Beam apă doar cînd tata o bătea pe mama. Ronţăiam covrigul cu ţîţe. Mama avea un amant. Dar nu pentru asta o bătea. Tata nici nu ştia. O bătea că spunea la toate cu ţîţe. Am prins ultimul tramvai, spunea tata. Tramvai cu ţîţe, replica mama. O umbrelă la un balcon. A căzut, m-a rănit pe gît, spunea tata. Umbrelă cu ţîţe, îngîna mama. Cînd au luat-o la spital, pe targă, continua să bolborosească targă cu ţîţe, termometru cu ţîţe, copaci cu ţîţe…

 

Nimic nu s-a schimbat. Pironul, inelul, funia. Am mai făcut cîţiva paşi înspre fereastră. Odgonul s-a mai dezrăsucit. A trecut în partea asta, înspre uşă. În creier vîrful pironului. În mîinile mele covrigul. Gore s-a ţinut de cuvînt. Cum să-şi fi rupt piciorul? Vorbesc de Gică. Picior cu ţîţe. Poate doar aşa. Soarele prin frînghiile-nnodate. Vîrtejuri de lumină. Muşc din banană. E bine. În copilărie păzeam capra. Îi legasem capătul funiei de mîna mea. Să n-o pierd dacă adorm. Capra behăia. Stam culcat pe iarbă. Eram singur. Cîmpii şi dealuri împrejur. Uite unde-am ajuns. Mama n-a murit la spital. A murit călcată de tren. De trenul în care era tata. Controla biletele. Trenul s-a oprit brusc. Toţi ţipau. O femeie pe şine. Mecanicul n-a păţit nimic. Mama lăsase un bilet. Mă arunc în faţa trenului tău cu ţîţe, nenorocitule! Pe tata l-au dat afară din serviciu. Eşti cauza morală, i-au spus. Zi mersi că nu-ţi cerem despăgubiri. S-a angajat în locul mamei. Rupe bilete la debarcader. Ăştia au fost mai îngăduitori. Se-neacă cineva? Nu-i de vină cel ce dă bilete.

Fac cîţiva paşi spre fereastră. Funia şerpuieşte prin toată odaia. Următorii paşi nu ştiu unde duc. Abia o dezgrădinez dintre ghemurile încîlcite. E neagră de mîl şi sare. Mă opintesc. Muşc din banană. Mama avea o capră. Trag de funie. Mă opintesc. Pironul din ţeastă se dezrăsuceşte. Mă doare. Încerc să-l răsucesc la loc. Nu reuşesc. Îmi amintesc tăietura numărul doi. Cîţiva muncitori care lucrau la restaurarea unei case vechi din Italia au găsit un butoi de 200 de litri de rom Jamaica. După ce s-au bucurat şi l-au băut pe tot, au descoperit la fund un cadavru mumificat. Ancheta a stabilit că era vorba de un diplomat italian decedat acum 30 de ani în Jamaica. Unul din muncitori a făcut infarct, iar celălalt şi-a înghiţit limba. Sfîrşitul tăieturii. Gîndurile mele. Bea doar din recipiente străvezii. Mai bine din pahar. Ce să doseşti în pahar? Degetul unui mort? Fugi de-acolo! Il vezi numaidecît. Şi nu mai bei. Pe urmă, minima cumpătare! Răstorni butoiul în recipiente mici. Să ştii, domle, de cîţi litri dispui. Aoleu, mamă! Pironul! Se dezrăsuceşte singur. Odgonul e prea greu. Cum mă mişc, cum se dezrăsuceşte. Unde-o fi Gore? Lumină filtrată printre ghemuri. Umbre încîlcite pe pereţi. Mama era din două bucăţi. Trenul lui tata o tăiase. Au lipit-o acolo la morgă. Pe sub veşminte nu se vedea. Putea fi din oricîte bucăţi. Sta în sicriu ca ăla în butoiul cu rom. Mama n-a fost în Jamaica. Tata lucra pe circuit intern. Doar pe întinderea ţării. Azi doar pe întinderea lacului. Pun degetul în moalele capului. Simt şanţurile de şurub. Pironul se dezrăsuceşte. Degetul e plin de sînge. Unde-o fi Gore? Ne-au chemat la procuratură. Tata i-a arătat doctorului o hîrtie. Biletul lăsat de mama. Subliniase cu roşu expresia tren cu ţîţe. Doctorul a dat din cap. M-a întrebat: aşa spunea mereu? Am spus Da. Ne-au lăsat în pace. De bucurie tata ar fi băut tot butoiul cu rom. Cu diplomat italian cu tot. Eu… Am ronţăit de-atunci doar covrigi fără ţîţe. Păcat.

Ce-ai făcut, prostule, îmi spune Gore. Încă puţin şi ieşea de tot. Vorbeşte de piron. Mă simt ca un şcolar greu de cap. Nu-ţi corelezi mişcările, spune Gore. Cînd tragi de funie, nu te mişca! Nu te zbînţui! Totuşi îmi dă paharul cu apă, covrigul, banana. În timp ce îmbuc îmi răsuceşte la loc pironul. Pune degetul, spune. Vezi? Nici urmă de sînge! Pe de-altă parte, ai şi tu dreptate. Tracţiunea e mare. Uite cum facem. A scos din salopetă al doilea piron. Mi l-a bătut în ţeastă. L-a înşurubat încet. Pune mîna, mi-a spus. Vezi? Un lat de palmă între ele! Două preiau altfel tracţiunea. Micşorează frecarea. De-acum domneşti! Nu se mai dezşurubează. Nu le lasă frînghia. I-am mulţumit. Merge ţucalul, întreabă Gore. Merge, merge, de ce să nu meargă, spun. Unde e, întreabă Gore. Mă duc în colţul odăii. Îl caut pe sub frînghii. Îl iau şi i-l dau. Gore pleacă cu ţucalul. Fluieră o melodie. Parcă La donna e mobile. După scurt timp revine cu el gol. L-a deşertat la WC. El poate ajunge la WC. N-are piron în cap. Nici inel. Nici frînghie. Unde-o fi Gică? Unde-i Gică, întreb. Unde-o fi Sonia? Unde-i Sonia, întreb. Gore îmi mai titireşte puţin piroanele. Măsoară cu şublerul grosimea lor, distanţa dintre ele. Inelele trebuie să fie paralele, îmi explică. Să preia corect tracţiunea. Parcă-ar fi profesorul de fizică. Iar eu un şcolar greu de cap. Unde-o fi capra? Ştiu răspunsul. A murit. A murit înaintea mamei. Nu mai dădea lapte. Au tăiat-o. Tot două bucăţi. Ca şi mama. Nu cu trenul. Cu cuţitul. Două piroane. Odgonul printre ele. Merg încet spre fereastră. Apoi spre uşă. Nu ştiu unde duce odgonul. Unde-o fi locul meu pe perete?

Am mai făcut cîţiva paşi spre fereastră. Cu două piroane merge mai uşor. Era să leşin. Am zărit o mînă. Acolo în balcon. Ţinea un ziar. Cred că este moşul cu ziarul. Norul în formă de balenă. A trecut şi el. Acum ziarul e însorit. Mîna nu se mai vede. Doar umbra ei pe ziar. Păcat că moşul nu mă zăreşte. Nu pot să m-apropii mai mult de fereastră. Odgonul duce în altă parte. Rămîn pe loc. Ziarul dispare. Mîna dispare. Soarele mai rămîne un pic. Mama spunea să fiu atent. Balustrada balconului. Încă însorită. Trebuie să caut locul meu pe perete. Aş vrea să ling balustrada însorită. Gică mă scotea la plimbare. Sonia cui i-o mai călca acum cămăşi? Lui Gică? N-am văzut-o niciodată. Numele ei stă în pod. Gică îmi călca de fapt cămăşile? Era simplu. Se ducea în pod şi-şi lua numele de Sonia. Şi toţi din spatele lui Gică. Sunt aceiaşi din spatele lui Gore? În casa asta trăiesc mulţi. Gore le bate piroane în cap? La toţi? Gore e ca un cititor de contor. Trece din apartament în apartament. Le bate piroane în cap. Apoi vine să le-ntreţină. Să nu se deşurubeze. Mama avea un amant. Mai tînăr decît tata. Îmi da bani de cinema. Eu vedeam filmul cît ei se regulau. Ştiam asta de la Luci. Prietenul meu mai mare. Vedeam filmul şi ne masturbam. Nu-i spuneam lui Luci de ce-o bate tata pe mama. Îl lăsam să creadă că din pricina amantului. Nu puteam să-i spun de covrigii cu ţîţe. Casă de nebuni, mi-ar fi spus. Gore mi-a promis un ziar. Nu promis e cuvîntul. Mi-a spus, să vedem. Nu văd nici un ziar. L-aş flutura către moşul din balcon. L-ar zări peste munţii de sfori. Se uită la fereastra mea. Aşa cred. Nu-mi vede faţa. Ziarul i-ar spune că sunt eu. Mi-e greu să accept un ziar în odaie. Dar cu ce altceva să-i fac semn? Ca să priceapă. Să-i fac semn cu un capăt de funie? Aiurea! N-o să priceapă că sunt eu. O să creadă că-i Gore. Eventual. Şi norul ca o balenă trece ca prostul. Iar şi iar. Mă enervează. Moşul vede şi el norul ca o balenă? N-ar fi exclus. Poate pe el nu-l enervează. Norii pot fi tăiaţi în mai multe bucăţi? Gore nu mi-ar răspunde la întrebarea asta. Gică cel puţin se străduia.

Ameţesc. Cad jos. Buum! Pe duşumea. Pe stratul de sfori. Acolo, în patru labe, de-a buşilea, bîjbîind realizez: odgonul s-a terminat. Uite-i capătul! Sunt liber. Ce mă fac? Mă sprijin de cîteva mormane. Aiurea! Nu reuşesc să mă scol. Îmi pipăi ţeasta: inelele-s goale. Dumnezeule! Ce mă fac? Fără frînghie n-o să mă mai pot scula niciodată. N-am de ce trage, pricepeţi? Gore, unde eşti? Vreau să strig. Strig. Dar n-aud nimic. Vocea îmi e suptă de mormanele de frînghii. Mama îmi spunea să fiu atent. Şi se regula cu sfrijitul ăla. Cu capul ca o măciulie scorojită. Că scăpase dintr-un incendiu. Odată l-am văzut gol. Am venit mai devreme de la film. Înadins. Mă-nvăţase Luci: du-te să-i vezi cum fac. Dar nu l-am apucat decît pe sfrijitul de Sile. Se vedea cum umblase focul pe el. Tot era negru şi scorojit ca un chibrit ars. Faţa lui tuciuriu-stacojie mă atrăgea. Era un vestigiu al focului. Poate asta o atrăgea şi pe mama. Sile spunea rînjind: am pe dracu-n mine. Îmi da bani pentru film. Mă lăsa să-i pipăi faţa. Faţa lui mirosea a scrum. Nu bea, dar fuma în draci. Mama aerisea cu orele odaia. Apoi s-a aruncat pe şine. Şi pentru ce? Pentru un cuvînt: ţîţe. Nu pot să mă scol. Gîndesc. Aş avea nevoie de a treia tăietură. De ziarul moşului. De capra moartă. Decapitată. De ochii ei care mă priveau din farfuria cu ciorbă. I-am mîncat. Erau moi şi dulci. Cu ei capra privise cerul şi iarba. Eu îi înghiţisem. Erau la mine-n burtă. Zac pe podea şi gîndesc. Odgonul s-a terminat. Ce mă fac?

La înmormîntarea mamei. Sile a vrut să-i dea foc tatei. Popa cînta. Tata se sprijinea de-un copac. Sile, după copac, cu-o sticlă de benzină. A stropit coaja. L-a stropit pe tata. A zvîrlit un chibrit aprins. Şi-a luat-o la picior. Dar a dat chix. O flacără de cîteva minute. A ars puţină coajă de copac. Şi ciozvîrte din haina tatei. Un umăr şi-un colţ de rever. Tata n-a avut habar cine-a fost nebunul. Vreunul de i-am tăiat amendă, şi-a zis. L-am mai întîlnit pe Sile. Căpăţîna lui tuciurie printre sfere albe, tremurătoare. Vindea vată de zahăr la Obor. Mi-a dat pe gratis un băţ dulce. Mi-a strecurat şi bani de film. La film nu m-am masturbat. Mama murise, ţineam doliu. Apoi Sile a dispărut. Baba care vindea vată de zahăr în Obor mi-a spus: n-a fost nimeni înaintea mea.

Gore, Dumnezeule, a venit! A rîs de mine. Nepriceputule! Era atît de simplu! Mi-a trecut din nou capătul odgonului prin inele. În sens invers, pricepi? mi-a spus. Numaidecît am fost în picioare. Perpetuum mobile, pricepi? mi-a spus. Aşa e. Trăgeam de odgon. În sens invers. Făceam paşi mici. În sens invers. Mă echilibrasem iar. Întreb: paşii pot fi în sens invers. Nu, doar odgonul, spune Gore. Paşii merg mereu înainte. Orice-ar fi. Nepriceputule! Crezi c-o să stau toată viaţa lîngă tine? Are dreptate. Nici eu n-am stat lîngă capră toată viaţa. Dar ochii ei au rămas în mine. Pentru totdeauna. Ciorba cu ochi de capră o simt şi-acum în gură. Ziarul moşului ar putea spune că nu mint. Ziarele pretind că tot ce tipăresc e-adevărat. Nu vreau ziar în odaie. Chiar, Gore mi-a promis unul. De fapt, nu mi-a promis. A spus doar: să vedem. Văd doar banana şi paharul cu apă. Şi funia şi inelele zornăind. Trag de funie. Beau apă. Fac paşi prin odaie. Muşc din banană. E bine. Dar unde-o fi locul meu pe perete?

                                   (fragment inițial din romanul omonim) 

 

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 19-25]

 

 

 

 

Un comentariu

  1. Domnule Abăluţă, dacă n-aţi ajuns prea departe cu romanul, eu zic să nu mai pierdeți vremea cu continuarea, ci să vă apucaţi de altceva mai pe măsura puterilor dumneavoastră… De-aia spuneam: critica literară românească a atins sublimul, doar că în mare parte îi lipseşte obiectul muncii.

    Răspunde

Lasă un răspuns la Paul Tumanian Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.