Alexandre KOJÈVE – Moscova, august 1957

kojeve

Mai mult decât în alte părți, faptele brute observate la Moscova trebuie interpretate înainte de a putea fi utilizate pentru a extrage din ele consecințe valabile1. Dar dacă am vrea să enumerăm și să interpretăm în această notă faptele observate la Moscova în timpul unui sejur de trei săptămâni, această notă ar putea foarte ușor degenera într-o carte.

Prin urmare, mi se pare util să indicăm două corective de caracter general pe care trebuie să le aducem faptelor moscovite, pentru a evita niște „erori sistematice” de interpretare care ar putea să falsifice concluziile pe care le desprindem.

Corectivul cronologic

Dacă vrem să utilizăm cronologia valabilă pentru Europa occidentală, trebuie să corectăm cu aproximativ șaptezeci de ani datele legate de Rusia. Altfel spus, prezentul sovietic se situează undeva pe la 1890.

Această corecție ne permite să constatăm, printre altele, că efortul de industrializare efectuat în URSS între 1917 (=1847) și 1957 (=1887) este oarecum echivalent celui care a fost realizat în Europa occidentală în timpul aceleiași perioade.

Însă industrializarea sovietică s-a făcut în niște condiții sociale mult mai satisfăcătoare decât cele care au existat în cursul industrializării europene, mai ales în ceea ce privește populația muncitoare urbană (durată a zilei de muncă, exploatarea copiilor, regim alimentar, îngrijiri medicale, securitate socială etc.; din contră, în ceea ce privește locuirea, situația în cele două cazuri este comparabilă).

Corectivul geografic

Din punctul de vedere al culturii intelectuale și artistice, Rusia se situează nu în estul extrem, ci în centrul zonei geografice acoperite de cultura europeană, altfel spus, cultura numită sovietică este o replică (foarte simplificată) a civilizației franceze, oprită în dezvoltarea ei pe la 1890 și adaptată la nivelul mintal al unui copil de 12 ani.

Ceea ce înseamnă că rușii au de asemenea și unele noțiuni vagi din civilizația engleză (via Dickens) și o anumită mefiență față de inovațiile „romantice” introduse în cultura franceză de către germani (inclusiv prin Hegel și Marx). Cât privește elita rusă de dinainte de Primul Război mondial, care asimilase (parțial) evoluția culturii franceze dintre 1890 și 1912 (simbolismul, tangoul, cubismul etc.), ea a fost eliminată în cursul ciocnirilor revoluționare, fără a lăsa urme considerabile.

În ceea ce privește comportamentul, dimpotrivă, sovieticii se plasează la vestul extrem al civilizației europene. Altfel spus, pentru a găsi, din acest punct de vedere, un echivalent al URSS-ului, ar trebui să extindem Oklahoma la întreg teritoriul Americii de Nord, suprimând tot restul (mai ales New Yorkul, cu toate urmele lui Greenwich Village).

Această transpunere ne permite să constatăm imediat o diferență radicală și probabil ireductibilă între URSS și SUA. Ca și locuitorul din Oklahoma, sovieticul ignoră cam tot ceea ce se petrece în afara provinciei sale. Dar în timp ce locuitorul Oklahomei este profund convins că Paris și chiar Londra, cu tot ceea ce întâmplă acolo, sunt iremediabil înapoiate față de ceea ce se întâmplă în oricare oraș american, rusul consideră că trebuie să admită, cu amărăciune și nostalgie, că până și Tarascon este un ideal de care Leningrad și Moscova nu pot spera să se apropie decât într-un viitor îndepărtat și cu condiția ca rușii prea ruși să nu se opună.

Această constatare pare și ea să prezinte un anumit interes, mai ales atunci când e vorba de a aprecia șansele sau pericolele unei „rusificări” a Europei, sau chiar ale unei francizări a Rusiei.

[N.B.: religia ortodoxă, limitându-se exclusiv la cult, poate fi neglijată în acest context; dar trebuie să ținem neapărat cont de ea atunci când e vorba de a măsura amploarea șovinismului sovietic.]

Situația actuală: 1. Administrația

URSS are acest aspect în comun cu SUA, și anume faptul că administrația poate acționa în 1957 fără să trebuiască să țină cont de partide politice în sensul propriu sau european al cuvântului, pentru motivul simplu dar suficient că asemenea partide nu există aici. Mai exact, URSS și Statele Unite sunt caracterizate de absența unui Partid comunist, precum și de imposibilitatea absolută a apariției sale în orice viitor.

În ceea ce privește URSS, dispariția definitivă a Partidului comunist are drept cauză faptul că revendicarea de bază a acestui Partid (și anume naționalizarea mijloacelor de producție, la care s-a adăugat ulterior naționalizarea mijloacelor de distribuție) este în realitate deja înscrisă în fapte, ca rezultat al unui proces ce poate fi considerat drept ireversibil din pricina duratei sale (40 de ani) precum și a violenței sale.

[N.B.: Am putea face o remarcă asemănătoare în legătură cu Statele Unite, dar demonstrația ei ar depăși cadrele notei de față].

Altfel spus, în ceea ce privește consolidarea societății socialiste (sau comuniste), opera lui Stalin poate fi comparată cu cea a lui Napoleon în ceea ce privește consolidarea statului național burghez, întemeiat de Robespierre. Astfel, Partidul comunist este deja la fel de „inexistent” în URSS pe cât sunt de inexistente, ca entități politice sui generis, partidele numite „socialiste” în Europa occidentală de după ultimul război. Toate obiectivele lor fiind deja realizate, partidele nu se mai pot individualiza politic propunându-le ca scopuri de atins.

[N.B.: Din diverse motive, e foarte improbabil ca Partidul comunist sovietic să se singularizeze pe viitor printr-o politică în fapt „reacționară”, pe care alte partide nu ar putea s-o urmeze în mod deschis și direct].

În URSS-ul de astăzi, membrii Partidului comunist sunt omologii inspectorilor de finanțe francezi absolvenți de Ecole Polytechnique sau ai oxfordo-cambridgienilor (pe bază de Eton) britanici: în cadrul economico-politic dat, ei își încep cariera la un nivel mai ridicat, avansează mai rapid și ajung mai departe decât non-comuniștii de valoare personală comparabilă (originea burgheză constituind, de altfel, un avantaj de pornire care cu greu poate fi recuperat ulterior).

[N.B.: Pe vremea lui Stalin, pericolul unei întreruperi definitive a carierelor accelerate era incomparabil mai mare decât în cazurile europene omoloage; dar această diferență se atenuează rapid la ora actuală și ea pare destinată să dispară într-un viitor relativ apropiat].

  1. Armata

În august 1957, URSS se afla nu în ajunul, ci a doua zi după 18 (=19) Brumar. Cel puțin în acest sens că toată puterea reală este de-acum întrupată exclusiv în Armată.

Diferența de vârstă dintre aceste personalități militare sovietice și franceze poate fi neglijată dacă admitem că consolidarea societății comuniste ruse (datorată victoriei asupra Germaniei) a atins un grad ce nu mai necesită războaie de ofensivă și face puțin probabil un atac (neprovocat) venit din exterior.

Orice ar fi, șansele unei noi lovituri de stat sunt firave, ca să nu zicem nule.

  1. Personalul așa-zis „politic”

Dat fiind că obiectivul de realizat (și anume: folosirea optimă, mai ales în ce privește țărănimea, a mijloacelor de producție și distribuție naționalizate, ținând cont de imperativul de a atinge o superioritate sau, în orice caz, de a menține o egalitate de putere militară în raport cu Statele Unite) este de-acum definitiv fixat de către Armată (chiar prin purtătorul ei de cuvânt autorizat), alegerea personalității reprezentative așa-zis „politice”, însărcinată cu punerea în practică a celor mai bune mijloace care să permită realizarea obiectivului în discuție (cel mai rapid posibil și cu cele mai mici costuri), importă destul de puțin din perspectivă externă. Dar din punctul de vedere a ceea ce numim „politică internă”, această alegere nu e lipsită de importanță.

Realitatea e că în 1957 pătura conducătoare este în continuare constituită în URSS aproape exclusiv din urmași ai burgheziei de dinainte de război: tați, fii și nepoți. Din punctul de vedere al acestei pături burgheze conducătoare, singurul candidat politic acceptabil este fără discuție M. Malenkov („comportament burghez; experiență politico-administrativă dobândită în preajma marelui Stalin; vârstă; șarm personal). Dar, în realitate, acest candidat este totodată și purtătorul de cuvânt al comuniștilor de rit vechi din sânul Partidului (grupați în jurul lui Molotov-Kaganovici).

Exista așadar riscul ca acest om să orienteze URSS-ul către o politică de exportare sistematică a comunismului (în primul rând către Asia de Sud-Est, pe care ar tranzita-o printr-o Chină rapid industrializată, utilizând în mod prioritar în acest scop potențialul economic rus). Or, o asemenea politică ar avea consecința de a frâna serios ameliorarea nivelului de viață în URSS, ceea ce pătura conducătoare burgheză n-ar mai vrea să admită în orașe (cel puțin în măsura în care acest aspect o privește) și care ar fi inacceptabil pentru Armată, în măsura în care e vorba de viața rurală.

În aceste condiții, burghezia sovietică nu a considerat că poate și că trebuie să-l susțină pe Malenkov și ai săi în momentul în care purtătorul de cuvânt al Armatei a considerat necesar să-l elimine pe acesta din viața politică și administrativă sovietică, investind în schimb cu toate aparențele puterii, simbolizate de Partidul comunist, pe singura și unica persoană a secretarului general Hrușciov.

Dar din punct de vedere uman, această personalitate, în mod funciar non-burgheză și de altfel mai degrabă proletar decât țăran, este și va rămâne cu totul inacceptabilă pentru pătura guvernamentală actuală. Astfel, ea speră în prăbușirea definitivă a lui Hrușciov, ba chiar în înlocuirea sa mai mult sau mai puțin rapidă fie cu un conducător politic de origine burgheză, dar fără veleități de exportare a comunismului, fie de anumiți reprezentanți (dacă nu burghezi, măcar mai degrabă țărani decât proletari) ai Armatei ca atare.

Putem însă să ne îndoim de gradul de întemeiere al acestor pronosticuri. Căci, pe de o parte, încă nu se vede personalitatea civilă care ar putea fi acceptabilă pentru burghezie și totodată capabilă să-l înlocuiască pe Hrușciov de la șefia Partidului comunist (în compoziția sa actuală). Pe de altă parte, inconvenientul politic (interior și exterior) al unei luări directe a puterii de către Armată este de așa factură încât e puțin probabil ca aceasta să-l prefere menținerii controlului asupra statului prin aparatul tradițional al Partidului comunist, bine ținut în frâu de un secretar general atent la nevoile țărănimii, exprimate prin purtătorii săi de cuvânt militari, și atent la prezervarea puterii (externe și interne) a Armatei roșii, punând la dispoziția ei întregul potențial economic al țării.

În orice caz, mi se pare util să nu scăpăm din vedere că alegerea persoanei acestui secretar general este o chestiune de politică internă sovietică, care nu prezintă prea mult interes din punctul de vedere al străinătății.

Perspective politice de viitor

În măsura în care URSS mai este încă un stat în adevăratul sens al cuvântului, adică o entitate politico-militară, perspectivele sale de viitor nu pot fi prevăzute cu o certitudine absolută, științifică. Tot ce putem face în mod „științific” sau „obiectiv” este să desprindem din faptele și gesturile pe care le putem observa în URSS un consens în sânul păturii conducătoare (burgheză și militară) în ceea ce privește viitorul politic al țării, pe care această pătură îl dorește și pe care-l consideră mai mult sau mai puțin probabil.

Blocul occidental

Din punctul de vedere sovietic, blocul occidental se limitează, ca entitate politico-militară, doar la Statele Unite.

Fără îndoială, potențialul economic german trezește o anumită teamă militară propriu-zisă, sau cel puțin o anumită neîncredere politică. Dar această neîncredere nu merge atât de departe încât să impună nevoia unei luări de poziție autonomă a URSS-ului vizavi de Germania, oricare ar fi ea (reunificată în mod virtual, sau chiar în fapt). Cât privește fostul Imperiu britanic, el este considerat ca un fel de nebuloasă angajată într-un proces ireversibil de dezagregare, dispersia materiei sale ajungând deja la un asemenea nivel încât mișcările sale nu mai pot incomoda nici o altă țară: nici pe cele îndepărtate, nici măcar pe cele mai mult sau mai puțin apropiate.

În ceea ce privește SUA, opinia publică din URSS contestă superioritatea lor economică tot atât de puțin ca faptul, de altfel contestabil, inferiorității lor militare în raport cu URSS. Însă complexul de superioritate politico-militară care se răspândește în mod incontestabil în toată țara este departe de a-i face pe sovietici să-și dorească o confruntare războinică cu blocul occidental, chiar dacă acesta s-ar reduce de fapt la Statele Unite. Căci toată lumea în Rusia este conștientă de faptul că superioritatea politico-militară, care se presupune că există în acest moment, nu ar putea să se impună decât la capătul unui război foarte îndelungat și deci „oribil”, pe când o viitoare superioritate zdrobitoare, care ar face războiul inutil sau „suportabil”, ar cere din partea rușilor o lungă perioadă de austeritate de tip stalinist, pe care însă nimeni nu mai vrea să o îndure în URSS.

În aceste condiții, opinia sovietică este unanim de acord că obiectivul politico-militar al URSS ar putea și ar trebui să fie, în mod explicit și deschis, același obiectiv care este deja urmărit de mult timp într-o manieră mai curând implicită și tacită. Ceea ce înseamnă că, din punctul de vedere al rușilor, conducătorii sovietici ar trebui și ar putea să caute și să obțină un acord amiabil cu Statele Unite (și numai ele), care ar asigura de-o manieră definitivă o perfectă egalitate politică între cele două țări în discuție și asta la cel mai scăzut nivel posibil al potențialelor lor militare (de altfel reduse exclusiv la componentele „clasice” și non-atomice).

[N.B.: În acest context, potențialul militar al celorlalte țări pare a fi considerat ca practic neglijabil.]

Pentru a putea aprecia la adevărata sa valoare pacifismul de care dă astăzi dovadă opinia publică sovietică, pare necesar să nu scăpăm din vedere faptul că egalitatea militară riguroasă cu SUA este considerată în URSS drept maximul concesiilor politice ce pot fi admise în mod rezonabil. Altfel spus, dacă URSS s-ar credea confruntată cu alternativa unei acceptări a hegemoniei politice americane sau a unei curse excesive spre înarmare, în vederea unui război victorios și cu prețul unei austerități „staliniste”, opinia publică ar fi unanimă în a prefera fără ezitare victoria în sărăcie unei supuneri în abundență (despre care toată lumea știe că este, de altfel, cu totul relativă, cel puțin în ce privește viitorul imediat).

Blocul sovietic

Opinia (burgheză și militară) din URSS este unanimă (abstracție făcând de anumite medii comuniste, practic neglijabile) în a constata că relațiile actuale ale URSS cu China și cu democrațiile populare sunt un inconvenient economic major, impus de imperativele militare care rezultă din absența unui acord politic cu Statele Unite. Mai exact, povara pe care o reprezintă țările satelit este considerată mai degrabă „agasantă” decât propriu-zis grea, în vreme ce greutatea efectivă a poverii chineze este oarecum atenuată de o anumită simpatie și un anumit respect față de țara în cauză.

Orice ar fi, China comunistă și democrațiile populare sunt considerate ca niște produse ale războiului rece, care se presupune că trebuie și pot să dispară odată cu încheierea acestuia printr-un acord politic ruso-american. În ochii sovieticilor, acest acord ar trebui să le poată permite să aloce ansamblul resurselor în vederea creșterii nivelului lor de trai, resurse pe care prelungirea războiului rece îi obligă să le cheltuiască în pură pierdere pentru înarmarea atomică, pe de o parte, și pentru industrializarea Chinei și susținerea economiilor democrațiilor populare, pe de altă parte.

Din perspectiva rușilor, idealul recunoscut deschis ar consta în a abandona disprețuiții și ingrații sateliți sorții lor triste, și în a practica față de China o politică asemănătoare cu cea pe care americanii o aplică în Formosa2 sau în Coreea de Sud, sau chiar în Siam și Vietnam (și anume: a asigura un mod de viață „decent” fără a recurge la industrializarea accelerată a țării, care riscă să trezească mai devreme sau mai târziu veleități de natură militară). Și toată lumea e conștientă, în Rusia, că acest ideal nu ar putea fi realizat decât ca urmare a unui acord definitiv cu Statele Unite (care ar asigura egalitatea politică a celor două țări, de altfel mai mult sau mai puțin dezarmate).

Optimism și pesimism

Dacă toți sovieticii sunt practic de acord în a considera ca dezirabile perspectivele politice descrise mai sus, ei diferă foarte mult între ei în ceea ce privește aprecierea probabilității acestor perspective. Ca pretutindeni și întotdeauna, răspunsurile date se bazează nu atât pe raționamente întemeiate pe interpretări raționale ale faptelor obiectiv stabilite, cât pe orientarea pesimistă sau optimistă a persoanelor în cauză.

Pesimiștii estimează că nu vor apuca să vadă sfârșitul nenorocirilor lor, ținând cont că americanii refuză orice fel de acord cu URSS-ul (pe baza unei stricte egalități politice și a unei reduceri la minim a arsenalului): fie din cauza naturii lor demonice [leur naturel démoniaque] (denunțate de guvernul rus), fie din cauza prostiei lor înnăscute (demonstrată, se spune, de transmisiile în rusă ale Vocii Americii), fie în fine pentru că pacificarea ar provoca în Statele Unite (conform economiștilor sovietici) o criză economică periculoasă din punct de vedere politic.

Din contră, optimiștii consideră că după ce ideologia comunistă (exportatoare) va fi fost lichidată (cu ajutorul lui Hrușciov) și odată ce se vor fi debarasat de individul josnic, de altfel mediocru din toate punctele de vedere, de care a fost nevoie pentru a asta, mareșal rus cu ochi gri va întâlni într-o bună zi pe undeva privirea dreaptă și sinceră a ochilor albaștri (?) ai generalului american și un acord complet și definitiv va fi rapid încheiat spre bucuria tuturor (cu excepția lui Tito și Gomulka).

În fine, între pesimiștii care se cred inteligenți și optimiștii care nu se știu de naivi se situează o întreagă gamă de opinii nuanțate, emise de indivizi care se bazează mai degrabă pe ceea ce știu despre ceilalți decât pe ceea ce cred ei înșiși.

Fără a dori să se pronunțe de-o manieră definitivă, acești reprezentanți ai căii de mijloc avansează două argumente contradictorii, acceptându-l când pe unul, când pe celălalt, în funcție de caz.

Unul din aceste argumente constă în a spune că americanii știu foarte bine că pot continua cursa înarmării (atomice) fără ca asta să apese asupra nivelului lor de trai (ba chiar asigurând la ei o prosperitate bazată de deplina ocupare a forței de muncă), pe când rușii nu o pot face decât în detrimentul standardului lor de viață. Americanii ar fi așadar tentați să continue (indefinit) acest joc, în speranța unei capitulări (mai mult sau mai puțin condiționate) a rușilor.

Celălalt argument îi opune acestuia speranța că americanii vor realiza (mai devreme sau mai târziu) că, pe de o parte, rușii nu vor ceda vreodată și că, pe de altă parte, cursa spre înarmare va ajunge în mod necesar (mai devreme sau mai târziu) la un război care se va încheia cu o capitulare necondiționată a Statelor Unite în fața URSS-ului.

[N.B.: Toți sovieticii sunt de acord în a admite că americanii nu pot rămâne insensibili la pericolul pe care-l reprezintă pentru ei (ca și pentru ruși) industrializarea Chinei, dar nimeni nu pare dispus să ia în considerare eventualitatea unei Chine (rămasă comunistă) care s-ar industrializa (așa cum a făcut și URSS) în ciuda absenței vreunui ajutor extern, inclusiv cel din partea Americii sau Rusiei].

27 septembrie 1957

______

1. Această notă, destinată uzului privat al câtorva prieteni apropiați, a fost redactată de Alexandre Kojève după sejurul său de la Moscova din august 1957. Ea a fost publicată în revista Commentaire, nr. 62/1993.

2. Vechiul nume al insulei Taiwan. (n.tr.)

Traducere din limba franceză de Alex. CISTELECAN

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 75-78]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s