Mihaela VANCEA – Subversiunea, manelele, scandalul

schiop smecherie

După trei ani de locuit în Ferentari, de studiu despre manele și viața de șmecher, n-ai cum să nu furi meserie și să nu aplici ceea ce înveți și în munca de zi cu zi. Adică, n-ai cum să scrii despre șmecherie decât aplicându-i principiile. Ceea ce face ca Adrian Schiop să devină încet, dar sigur, un trendsetter. Lui îi plac subiectele tabu, rușinoase, alea pe care lumea se ferește să le discute în amănunt. El vine cu,,subversiunea, problemele, scandalul”, așa cum declară într-un interviu pentru Scena9. Astfel, la patru ani de la apariția romanului Soldații. Poveste din Ferentari (2013), roman care surprinde iubirea dintre Adrian, un jurnalist homosexual și Alberto, un fost pușcăriaș, Schiop publică și o teză de doctorat despre manele.

Structurată pe cinci capitole, lucrarea* surprinde pas cu pas modificările pe care maneaua le cunoaște, de la registrul stilistic utilizat, la partea de instrumentar, de la textul melodiei până la la modul în care industria ajunge să se profesionalizeze prin canale de difuzare sau case de producție. Dincolo de informațiile de nuanță referitoare la mesajul manelelor, la publicul lor și, evident, la cei care le cântă, Adrian Schiop semnalează pe parcursul cărții sale anumite chestiuni. Un prim aspect asupra căruia atrage atenția este faptul că nu există studii specializate pe acest subiect, cele care îl au, totuși, în vedere, tratând destul de superficial fenomenul. Superficialitatea vine, susține autorul, din faptul că acestea analizează maneaua ca un gen izolat, fără a o raporta la celelalte stiluri muzicale. Or, ea a fost în permanență ancorată în realitatea societății românești și în sincronie cu fenomenul muzical contemporan. Astfel, miza lucrării sale va fi aceea de a demonstra că maneaua este parte a scenei pop. Analiza lui Schiop este una diacronică, începe cu anii ’80, când manelele se electronizează, și vine până în prezent, pentru a ilustra tendințele pe care maneaua le împrumută, pe parcurs, din alte genuri muzicale. Interesant este cum asemenea unui curent filosofic maneaua se dezvoltă în baza a două școli, cea bănățeană, cu centrul în Timișoara, și cea răgățeană, cu centrul în București. Mai mult, genul se formează ca o cultură a tinerilor în special după ce intră în discoteci prin orchestrație de sintetizator, efecte de loop și pasaje de rap. Moment în care, observă Adrian Schiop, maneaua cunoaște deja o nouă formă, mai exact, cea pop, al cărei reprezentant e Costi Ioniță. După 2003, manelele încep să fie însoțite de videoclipuri, Florin Salam văzut reprezentatul unui nou trend, pentru că textul lui e un continuu compromis negociind cu ambele sexe, astfel încât să-și mulțumească audiența. Scriitorul evidențiază astfel faptul că, pentru a se menține, lăutarii trebuie să impună un stil,,,să creeze o școală”.

Cu un limbaj care nu e nici prea academic, nici prea simplist, teza lui are o dinamică foarte captivantă, aproape vizuală și surprinde exact cum se extinde acest gen muzical în țară, cum intră pe canalele de muzică pop, cum iese de pe acestea, dar devine sursă de creștere a audienței pentru emisiunile mondene, pentru a intra ulterior și în atenția presei tabloide.

Dincolo de factorul bibliografic, o altă afirmație pe care Schiop o face și care explică mai apoi și structura capitolelor sale ține de faptul că nu poate clasifica tematic manelele întrucât tematica lor este una vastă,,,complexă ca viața însăși”. Prin urmare, modul în care autorul își repartizează textul ține de problema afectului care este fie unul grav (unde mesajul se învârte în jurul universului familial, al angajamentului față de familie), ironic-ludic (luarea vieții la mișto, unde banii sunt mai presus de orice) sau unul lamentativ (textul se axează pe lipsa de încredere în prieteni).

Adrian Schiop demontează, mai mult sau mai puțin asumat, niște prejudecăți, fără a le numi de fiecare dată ca atare. Drept urmare, din categoria noutăților despre manele, el demonstrează că maneaua este mai degrabă urbană decât rurală, videoclipurile care o plasează în acest mediu alături de fanii genului care se manifestă și mai ales în zone urbane fiind un argument în acest sens. În această ordine de idei, autorul insistă asupra faptului că acest gen muzical nu reprezintă o subcultură pentru că nu are la bază un fenomen de autoidentificare. El nu funcționează în baza unei ideologii. Șmecheria în acest sens, cu toate că pare să corespundă unei viziuni comune despre viață a maneliștilor, aceasta este percepută de practicanții genului drept,,trăsătură națională”. Deci, nu se opun mainstreamului, ci sunt parte a acestuia.

Șmecherie și lume rea… pare, la o primă vedere, o glumă, o teză de doctorat scrisă la mișto. Dar nu e așa, din contră, Schiop își asumă în totalitate subiectul și îl întoarce pe toate fețele folosindu-se în acest sens de teoreticieni precum Walter Benjamin, Iser, Ingarden, Genette și alții. Că asocierea textelor de manea ar putea părea un gest nepotrivit pentru intelectualitatea care s-a ferit de astfel de subiecte nu e o problemă pentru Schiop. Modul în care jonglează cu cele două extreme se dovedește a fi grozav de eficient. El reușește să atingă un echilibru al acestora în plan teoretic și să construiască o adevărată terminologie a fenomenului. Șmecheri, bagabonți, amărâți, fițoși, aceste cuvinte aproape goale sunt scoase din simplitatea și vulgaritatea limbajului de cartier și devin indicatori ale unei ierarhii sociale. Aici, studiul său devine de-a dreptul savuros. Unde cititorul se așteaptă să găsească concepte greoaie, el descoperă informații noi pentru personaje care n-ar părea să aibă nevoie de prea multe explicații. Astfel, pe măsură ce citește despre amărâți, bagabonți, smardoi, fițoși și alții, lectorul ar putea avea impresia că intră într-o lume de basm cu susul în jos, unde toți aceștia apar drept creaturi magice, într-un decor de cartier, fiecare cu o trăsătură aparte. De exemplu, fițosul e omul care uită de unde a plecat, bagabontul e băiatul de la colțul străzii, care,,învârte combinații și femei”, smardoii sunt bătăușii, cei care nu sunt foarte cool și care nici nu mai sunt amintiți în manelele de mai târziu. De altfel, autorul și vorbește la un moment dat despre o mitologie a fițelor și fițoșilor. În punctele care Schiop explică denumirile acestor personaje, cititorul are acces, de fapt, la un dicționar succint care să-i folosească în înțelegerea acestei lumi. Dacă explicațiile sunt insuficiente, atunci autorul se bazează pe notațiile observării lui participative. Discuțiile purtate cu diverse persoane se concretizează, spre deliciul cititorului, în reale studii de caz aplicate, astfel încât, să justifice terminologia utilizată. Studiul se derulează, astfel, în paralel cu poveștile a trei personaje: Petrică, un chelner de 55 de ani angajat la un bar din Ferentari, Dino 33 de ani, un fost pușcăriaș, servitor în casa unei rude și Radu de 24 de ani care încearcă mai multe joburi după care se mută în Anglia.

Ultimul capitol urmărește care sunt afinitățile pe care maneaua le are cu alte genuri muzicale pentru,,a contracara etichetele nedrepte lipite genului, pledând pentru o încadrare estetică, care să-l pună pe o orbită mai cool” și găsește similarități cu stiluri muzicale provenind atît din sudul Italiei, cât și din Mexic, Bulgaria sau Serbia. Însă ceea ce desparte maneaua de genurile muzicale ale acestor zone este faptul că ea are influențe și din rapul gangsta. Toate contabilizate, de la mesaj, de la modul în care a evoluat, în care a intrat pe piață și în care s-a schimbat universul lor de discurs, Adrian Schiop propune termenul de gangsta pop drept încadrare stilistică a manelei. În final, dincolo de o încadrare stilistică, mizele lucrării par să fie mai multe. Între acestea intră și dorința lui de a dizolva niște prejudecăți, de a reabilita însuși discursul despre manea.

Așadar, nu mai e un secret că lui Adrian Schiop îi place să-și incomodeze cititorul prin subiecte tari, neașteptate. Soldații a cunoscut critici pozitive nu doar datorită subiectului abordat, ci și calității scriitorului de a estetiza, de a împacheta subiectele tabu, ceea ce-i reușește și într-un cadru mai formal, acela al unei teze de doctorat. Până la urmă am zice că la asta se pricepe Schiop cel mai bine: să livreze publicului subiectele de care se ferește și să-l facă conștient de faptul că acestea se petrec în proximitatea existenței sale.

__________

*Adrian Schiop, Șmecherie și lume rea: universul social al manelelor, Ed. Cartier, București, 2017, p. 227.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 38-39]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.