Daiana GÂRDAN – Literatura română a secolului al XIX-lea: vehicul și monument al memoriei culturale

doris-mironescu-coperta

Se poate remarca, la sfârșitul secolului al XX-lea și primul deceniu din noul mileniu, o tendință a criticii de a compila, în volum, serii de articol cu caracter mai degrabă publicistic, de cronică literară, decât științific/academic. După 2010, însă, acest trend pierde teren în fața volumelor care adună studii academice publicate în reviste științifice indexate în baze de date internaționale, care reușesc să depășească granițele naționale spre export cultural. Cel mai funcțional model care deschide acest dialog este volumul lui Andrei Terian, Critica de export. Teorii, contexte, ideologii, publicat în 2013 la editura MLR, care însumează o serie de articole științifice ce se adresează în primul rând unui public internațional și reușește astfel să producă o schimbare de paradigmă pentru formulele criticii tinere. În siajul acestor tendințe vine și volumul lui Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică*, care cuprinde și el o serie de studii cu caracter academic, pretabile unui public universitar internațional.

Doris Mironescu pornește în demersul său de la două focare – un concept importat, cel de memorie culturală, propus de Aleida și Jan Assman, și o ipoteză proprie, aceea că literatura este „un mediu al constituirii, circulației, și mutației memoriei culturale” –, pe care le aplică producției literare și contextului istoric și cultural al secolului al XIX-lea românesc. Literatura autohtonă a secolului al XIX-lea, propune autorul în Un secol al memoriei…, funcționează atât ca „vehicul” al memoriei culturale, „un mediu de circulație și diseminare a conținuturilor memoriei culturale”, cât și ca „monument”, ca spațiu de tezaurizare a acestora. Volumul propune o structură tripartită ce relevă și mizele cercetătorului ieșean, astfel, Retorica apartenenței, Construcții canonice și Nostalgie, ironie şi rescriere postcanonică prezintă, pe rând, câteva relecturi ale operelor canonice ale secolului al XIX-lea, o panoramare a acestuia ca perioadă de constituire a canonului literar și nu în ultimul rând o încercare de racordare a literaturii secolului la cea extrem contemporană, a secolului XXI.

Primul dintre cele trei capitole are așadar un caracter polemic și o miză recuperatoare, întrucât autorul volumului profesează, pe de-o parte, relecturi ale canonizaților secolului al XIX-lea în virtutea demonstrării caracterului de prezervare (estetică, nu mimetică) a unei memorii culturale colective în producția lor literară, pe de-altă parte, revizitări ale dimensiunilor pragmatice (socială, politică) ale literaturii în perioada vizată. Doris Mironescu propune aici, discutând despre Alecu Russo, figura bonjuristului, reprezentativă pentru un caracter „amfibian”, simptomatic pentru generația pașoptistă, care simultan provoacă și trăiește o ruptură culturală, fiind simultan moștenitoarea unui trecut românesc, dar totodată și un produs al contactului cu Occidentul. Astfel, ideea pe care o propune aici autorul, pe urmele lui Alecu Russo, este aceea a generației pașoptiste angajate într-o „amplă campanie de modernizare a țării și culturii ei”, iar „pașoptiștii conștienți de mizele operației pe care o întreprind sunt chemați de Russo să lucreze în sensul restabilirii unei continuități care să atenueze sentimentul dramatic al rupturii de trecut pe care au produs-o. (…) Nu o renegare a spiritului românesc are el în vedere, ci o conservare a ceea ce e pe cale să se piardă iremediabil”.

Tot în acest capitol, autorul propune un demers ce derivă de la o figură, de data aceasta tematică (cel puțin la fel de interesant tratată ca aceea a bonjuristului), a ruinei, pe care o privește evolutiv în poezie, de la Grigore Alexandrescu la Macedonski și Eminescu, cu miza explicită de a se opri la dimensiunea publică a poeziei pașoptiste, politică și militantă (militantism național), dimensiuni angajate în defavoarea esteticului. Poeții ruinelor doresc, spune autorul, o „recuperare a legitimității poetice de pe tărâmul umbrelor în teritoriul activității diurne și transformarea poeziei dintr-un lux într-o necesitate publică”. Poezia ruinelor codifică, în ceea ce pare a fi un discurs naționalist de slăvire a patriei, propria legitimare ca vehicul între prezent și trecut. Un pas înainte de la poeții pașoptiști ai ruinelor îl face Macedonski, care pune bazele modernismului în poezie nu prin ruptură ireconciliabilă față de pașoptiști, ci printr-un neopașoptism poetic. Mai departe cu tema ruinei merge și Eminescu, care propune îndepărtarea de „ruinele vârstei de aur” și „studiul folclorului cu inteligență și luciditate”, non-mimetic, care actualizează și re-amintesc mitul, nu îl reiau. Tot o desconsiderare programatică a mimesului notează Doris Mironescu și în opera lui Caragiale, în perioada berlineză în speță, când scrierile sale nu mai sunt oglindiri, ci parabole, unde recuperarea balcanismului se face prin livresc, unde balcanismul nuvelelor sale nu este, el însuși, balcanic, ci mai degrabă un comentariu asupra balcanismului. Contribuția majoră în epocă a lui Caragiale rămâne pentru Doris Mironescu refuzul autorului de schițe și nuvele de a face o „portavoce a militantismului naționalist” și de a prolifera o perspectiva asupra identității balcanice care relativizează și chestionează propriile obsesii.

Finalul capitolului propune o discuție despre problema minoratului lui Păstorel Teodoreanu și încercările de recuperare a unei valențe estetice a operei acestuia, în cadrul căreia Doris Mironescu expune explicit o altă miză a ipotezei sale de lucru, și anume că, având în vedere „latura politică a proiecției identitare și mecanismele memoriei”, autorul urmărește „o deschidere a canonului literar interbelic nu prin revizionism estetic, ci prin reevaluarea unor teme a căror pertinență a fost adesea neglijată în istoria literară”.

Partea a doua a volumului debutează cu o panoramare a receptării lui Titu Maiorescu, de la perspectiva șaizeciștilor N. Manolescu și Eugen Simion, prin care se susține o organicitate a operei maioresciene prin concilierea biografiei cu opera junimistului, la perspectiva noii generații de critici, care subliniază, din contră, contradicțiile sistemului de gândire maiorescian, în virtutea demonstrării tezei că secolul al XIX-lea este perioada de constituire a canonului literar. În baza acestei intenții, Doris Mironescu notează contribuția jocurilor de legitimare pe care le practică Maiorescu în epocă, a strategiilor sale care au fost responsabile și prin excelență deterministe pentru evoluția culturii naționale în deceniile următoare. Tot aici autorul pune în pagină o altă contribuție, de data aceasta a lui G. Ibrăileanu, în istoria conceptului de „clasic”, pentru care „noțiunea de clasic român este una tipologică, o categorie culturală precisă, fără caracter valorizant”, silogism ce duce la concluzia că autorul clasic este „produsul unei chimii social-politice”. Doris Mironescu subliniază paradoxurile din gândirea lui Ibrăileanu, dar păstrează în demersul său valența politică a sistemului canonic românesc.

A treia parte a volumului expune raporturile dintre generația anilor 2000 și generația pașoptistă în ecuația canon/postcanon. Întoarcerea literaturii extrem contemporane spre modelul istoric este, notează autorul ieșean, o ambiție de legitimare a propriei situări postcanonice. Dacă pentru generația pașoptistă exista o suprapunere perfectă între comunitatea națională și comunitatea de lectură, odată cu generația imediat următoare aceste valențe suprapuse nu mai există, astfel că scriitorii se angajează într-un exercițiu continuu de recuperare a distanței dintre cele două comunități, prin instalarea unei comunități-surogat în livresc. Același exercițiu îl fac și scriitorii de după 2000, mutația producându-se, de data aceasta, la nivelul tipologiilor comunităților. Exemplul grăitor pe care îl dă Doris Mironescu aici este paralela dintre Ion Luca Caragiale și Radu Cosașu, care, denunțând o retorică comunitară (naționalistă, respectiv comunistă), propun o nouă formă de comunitate, una „textuală” (concept preluat de la Kuisma Korhonen). Apelând la un aparat critic bogat, autorul ieșean expune în această ultimă parte diferitele dimensiuni ale conceptului de comunitate, în virtutea susținerii unei demistificări programatice de către scriitorii în vizor a miturilor naționaliste. În sfârșit, un aspect notabil rămâne și expunerea utilizării temei ruinelor de către scriitorii contemporani, cu aceleași funcții și valențe preluate de la poetica pașoptistă – a demistificării pe de-o parte, a nostalgiei pe de-alta. Spațiu heterotopic, ruina istorică versus ruina comunistă se construiesc textual în baza acelorași mize. Volumul lui Doris Mironescu este, în fine, nu doar reprezentativ pentru ilustrarea noilor tendințe ale criticii tinere, dar și un demers inovator, ce deschide o discuție despre posibilitățile de relectură a literaturii secolului al XIX-lea în calitate de colportoare a unor mitologii naționaliste și de revizitare critică a canonul literar românesc.

____________

*Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2016.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 40-41]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s