Dacă istoria literaturii române este o istorie a imitaţiilor, atunci intervențiile culturilor sursă în spaţiul acesteia îi pot descifra morfologia. G. Ibrăileanu anunţa apodictic faptul în 1909: „Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat aproape tot. Toată istoria culturii româneşti, de la sfârşitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările române”(1). Nici nu cred că mai e necesar să reproduc aici întreaga serie de reiterări ale acestei sentinţe. Doar că, oricât de tentantă ar fi capitularea cercetărilor autohtone în faţa unui astfel de raţionament, consider că el ajută astăzi mai mult decât oricând, mai ales pentru studierea câtorva momente specifice ale literaturii române. Şi, pentru că, dincolo de caracterul preponderent autocolonial al culturii române (şi al culturilor minore în general) până la finele modernităţii, cazul literaturii române devine, după al Doilea Război Mondial, un exemplu tipic de transplant structural (mă refer la politicile culturale implementate de sovietici în România deceniului al şaselea şi inerţia sistemică până la jumătatea deceniului al şaptelea), studierea modelelor dominante impuse în cultura română în epoca realismului socialist poate explica mult mai mult decât pare să o facă, atât în interiorul epocii, cât şi în comportamentele ulterioare. Cred că există suficiente studii recente prin intermediul cărora să fie depăşită preconcepţia că realismul socialist românesc nu prea are ce oferi cercetătorilor. Dimpotrivă, cred că studiile din Literatura între revoluţie şi reacţiune, volumul Sandei Cordoş din 1999, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, al lui Cristian Vasile în 2011 sau Critica în tranşee: de la realismul socialist la autonomia esteticului, volumul lui Alex Goldiş din 2011 (ca să numesc doar câteva momente esenţiale care au căutat, dincolo de revizitarea perioadei din unghiuri etice, decodarea mecanismelor literare ale epocii), alături de dicţionarele, cronologiile şi volumele colective recente, încearcă să revină asupra obsedantului deceniu tocmai pentru că, în urma stigmatizării epocii, metodele şi strategiile reale care alimentau câmpul literar în această perioadă fuseseră ocultate. Faptul nu descrie doar un reflex autohton, din moment ce Katerina Clark descria, în 1981, cu referire la mediile americane, situaţii similare: „Soviet Socialist Realism is virtually a taboo topic in Western Slavic scholarship. It is not entirely taboo, for it can be discussed, but preferably only in tones of outrage, bemusement, derision, or elegy”(2). Clark spunea, mai departe, că există trei explicaţii pentru care realismul socialist repugnă scholars-ilor americani: prima, faptul că a te ocupa de „literatură slabă” e văzut ca un gest intelectual suspect; a doua, faptul că a te ocupa de o „tradiţie” dezvoltată prin compromis moral şi privare generală de libertate pare să devină un act „imoral”; în fine, a treia, preconcepţia că aerul plicticos al literaturii realist-socialiste va infesta orice aplecare teoretică asupra ei.

1.O justificare a metodei

Oricât de stranie ar părea comparaţia între studii efectuate în spaţiul românesc al anilor ’80 (mă refer la Mihai Dinu Gheorghiu sau Paul Cornea) şi dezvoltarea recentă a teoriilor World Literature şi a studiilor cantitative (care tind să îşi lărgească perspectiva şi să îşi restructureze metodologia prin importurile digital humanities), câteva dintre cadrele non-speculative ale cercetării literare româneşti de acest gen sunt puse în volumele Reflexe condiţionate (1981), Scena literaturii (1987) sau Regula jocului (1980) – deşi cu o destul de pregnantă aderenţă la direcţiile date de Escarpit şi Jauss(3). Mihai Dinu Gheorghiu, traducătorul lui Pierre Bourdieu, puternic influenţat de transplantarea strategiilor sociologice în sfera teoriei literare, va fi încercat deja o radiografie a literaturii române dintr-o perspectivă cel puţin neortodoxă din punctul de vedere al organizării tradiţionale a criticii literare româneşti. Mai mult, el a creat – prin bazele de date – un precedent şi un întreg material documentar, folosit ulterior de Ioana Macrea Toma sau Cristian Vasile. Continuarea cu Intelectualii în câmpul puterii: morfologii şi traiectorii sociale (2007) sau Mobilitatea elitelor în România secolului al XX-lea şi apariţia studiului Ioanei Macrea-Toma, Privilighenţia. Instituţii literare în comunismul românesc marchează – aş îndrăzni să spun –, în cadrul studiilor recente, cele mai importante repere pentru apropierea dintre cercetarea literară şi metodele cantitative.

În plus, faptul că Editura Academiei Române a publicat în 2005 Dicţionarul cronologic al romanului tradus în România de la origini până în 1989 face ca cercetarea sociologică şi cea cantitativă să poată fi direcţionate înspre studiul cantitativ al subgenurilor şi al diferitelor culturi intrate – prin intermediul romanului – în spaţiul românesc. Explicarea contextelor sociale relevă astăzi destul de mult din ceea ce a însemnat – în cadrul comunismului românesc – relaţia dintre discursul literar şi sfera puterii. Dar, dincolo de acestea, studierea morfologiilor particulare pe care le poartă literaturile străine în spaţiul românesc poate fi un punct de plecare pentru viziuni mai direct legate de literatură, integratoare. Astfel, câmpul literaturii a fost insuficient tratat în manierea distant reading, macro analysis, digital humanities sau conectat cu noul concept de World Literature. Pierderile pe care le presupune retragerea în close reading sau în observarea unor rapoarte pertinente între social şi literar (folosesc aceste denumiri strict pozitiv, căci deseori ceea ce s-a pierdut prin close reading a fost recuperat prin diverse forme de panoramare a literaturii române) vin, de altfel, pe două căi. Prima şi cea mai importantă îmi pare aceea prin care excepţiile notabile din cadrul unei teorii largi (dominaţia clară a culturii franceze asupra culturii române, să spunem) trec neobservate, sacrificate în cadrul unei viziuni generalizate deductiv; spre exemplu, faptul că în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (chiar până în 1947), în România, sunt traduse mai multe romane englezeşti ar putea trimite, într-un scenariu contrafactual, la o inversare a poziţiilor puternic francofile în postbelic. Astfel că, în ciuda aspectului de metodă prea-generalizatoare, cercetarea cantitativă poate scoate la iveală – prin tendinţele exhaustive – cazuri particulare imposibil de intuit în afara metodei. A doua, faptul că accentuarea unor complexe (le folosesc în sensul de „complexe ale periferiei”, de superioritate şi inferioritate, v. Celan(4) ) determină, împreună cu diferitele accente ideologice, imposibilitatea studierii unor fenomene fără punctul de plecare dat de cercetarea cantitativă (citeşte obiectivă); spre exemplu, în cazul romanelor străine publicate în România între 1945-1970, faptul că fundalul realismului socialist târziu devine – cu toate rezervele faţă de trunchierea ideologică şi impunerea dogmei sau faţă de tirajele copleşitoare în cazul romanului sovietic –, în mod paradoxal, un prim cadru favorabil pentru traducerile internaţionalizate efectiv. Sigur că ideologia filtrează traducerile, dar nimeni nu poate contesta faptul că în plin realism socialist apar primele traduceri din culturi marginale, inexistente până atunci în spaţiul românesc (vezi Figura 3.). Şi acest lucru poate fi explicat pe două căi: emergenţa literaturilor latino-americane şi asiatice sau a celor din coloniile africane la nivel mondial (continui fără să numesc în acest sens o referinţă anume, dezbaterile în siajul mapping world literature, pornind de la noi centre în postcolonialism, sunt o constantă a discuţiilor recente despre situaţia postbelică a literaturilor marginale), pe de o parte şi, pe de altă parte, proiectul de internaţionalizare a literaturii început de Gorki şi deposedat de Stalin, devenit principalul canal de propagandă al socialismului sovietic şi, în speţă, al stalinismului(5). Adică, dacă conform lui Brian James Baer, „traducerea sub comunism a fost modelată în mare de către tensiunea dintre xenofobie şi internaţionalism”, iar paradoxul traducerii în Europa de Est şi Rusia Sovietică e dat de tensiunea între programul internaţionalist şi controlul/cenzura ideologică, cazul românesc nu face excepţie de la aceste conflicte. Însă, în cazul României, un alt aspect merită menţionat înainte, anume faptul că – situată geografic în Europa de Est şi cultural/lingvistic în zona de influenţă apuseană – cultura română a creat şi şi-a însuşit organic câteva mecanisme de rezistenţă.

2. Nucleul dur al traducerilor – consideraţii pe marginea romanului sovietic şi a rezistenţei automatizate

A explica emergenţa acestor traduceri ca pe un simplu act de propagandă ratează rădăcinile macro ale problemei şi dimensiunea largă pe care o are conceptul de realism în interiorul Sovietelor. În termenii aceluiaşi Brian James Baer, faptul că traducerile erau „mai puţin monitorizate decât scrisul autohton” le-a transformat pe acestea în principalul vehicul de exprimare alternativă, dacă nu chiar de opoziţie(6). Dacă nu neapărat în primii ani ai comunismului românesc, când există directive explicite de retragere şi de reorganizare a fondului de carte la nivelul bibliotecilor şi al reţelelor de distribuţie, măcar după 1955(7). Explicarea situaţiei traducerii ca act izolat şi schematic în statele satelite ale Uniunii Sovietice nu permite încadrarea discuţiei într-un cadru mai larg, ce poate porni încă de la primele mişcări socialiste (realismul clasicizat al unor Zola sau Gorki) şi ajunge până la literatura angajată a interbelicului (Aragon, Sinclair, Richard Wright(8) etc.). Şi, pentru a nu confunda realismul socialist care intră în România subtil încă din 1945 (oficial din 1948) cu literatura mişcărilor internaţionaliste comuniste(9), cercetările efectuate pe romanul tradus în România în perioada dominaţiei realismului socialist trebuie să genereze categorii funcţionale ale intenţiilor: literatura clasică (sec. al XIX-lea în principal, cu centrele dominante în literatura franceză şi rusă – recuperate în sensul) – cu un rol esenţial în epocă, mai ales în cadrul reformatării ideologice – şi literatura sovietică sau contemporană (franceză, americană, engleză, germană etc.), puternic influenţată de mişcările internaţionalelor.

Mă găsesc nevoit, înainte de a trece la analiza efectivă a datelor adunate, să intervin cu două justificări.

În primul rând, am ales romanul tradus în România ca subiect al studiului de faţă pentru că, dacă în cazul mişcărilor socialiste pre-revoluţionare, poezia şi teatrul sunt genurile dominante şi preferate pentru impactul lor ideologic, după 1918, în Rusia, romanul devine principalul mijloc de propagandă. Consider necesară o lămurire preliminară: în cadrul mişcărilor socialiste europene şi ruseşti, romanul devine un gen dominant relativ târziu mai ales pentru că este deseori considerat un gen literar secundar, dacă nu chiar neimportant (Schundliteratur) pentru marile legitimări ideologice. Abia odată cu revoluţia din 1917 (debuturile romanului proletar) şi cu mişcările de coagulare a realismului socialist romanul capătă funcţia ideologică centrală. Conform lui Michael Denning (o idee care va fi apărut deja în studiile lui Katerine Clark(10) ), ultima jumătate a secolului al XIX-lea a fost dominată – în cadrul a ceea ce poate fi numit literatură socialistă – de poezie şi teatru(11). Abia odată cu transformarea artei socialiste într-un vehicul ideologic oficial (primul centru: prefigurările din 1907 – Gorki – şi proiectele din 1917; al doilea centru: doctrina oficială dată în URSS în 1932-1934(12) ), romanul capătă locul central. În spaţiul românesc situaţia poate fi interpretată astfel: pornind de la statisticile Ioanei Macrea Toma (care preia bazele de date centralizate de Mihai Dinu Gheorghiu), poate fi observată o discrepanţă majoră între traducerea poeziei şi traducerea prozei în spaţiul românesc între 1953 şi 1960 (neavând datele pentru 1945-1953 la îndemână putem doar observa, datorită Cronologiei vieţii literare româneşti. Perioada postbelică, vol. I-V, că discuţiile despre literatura străină sunt mai aprinse în jurul romanului). Dacă proza numără aproape 150 de titluri traduse pe an, poezia se zbate undeva între 10 şi 30 de titluri(13). De asemenea, proza autohtonă imită comportamental, în această perioadă (conform aceloraşi date), structura traducerilor. Ceea ce înseamnă că uniformizarea dogmatică în cadrul realismului socialist vine, dincolo de direcţiile critice directe în publicistică, prin intermediul romanului.

În al doilea rând, pentru studiul de faţă, am ales să lucrez exclusiv pe romanul tradus (şi nu comparativ, pe cel tradus şi pe cel autohton) ferindu-mă de o posibilă aporie: cu toate că există o bază de date centralizate pentru situaţia romanului românesc în epocă (un proiect al aceluiaşi institut de cercetare care a oferit şi dicţionarul romanului tradus(14) ), faptul că ele nu conţin mereu (şi nu ar avea cum, de altfel) descrieri detaliate pe subgenuri şi tipologii (şi, dacă le conţin, ele pot fi cu greu legate de formele romanului tradus, mai ales în cazul deceniului al şaselea), ele pot fi folosite în primul rând pentru observaţii asupra producţiei şi receptării romanului autohton; astfel, cercetarea asupra romanului tradus în România, datorită categoriilor culturale care pot fi urmărite, devine o premisă a cercetării comparative. Pe scurt, înainte de a trece la teorii ale influenţelor culturale şi tipologii ale romanul românesc, găsesc necesară o lămurire a situaţiei traducerii în postbelic.

Figura 1.1

 

Ce arată graficele? Trebuie menţionat de la început că, în cazul cercetării cantitative, consider extrem de importantă raportarea la oricare dintre revelaţiile banale pe care le poate impune o asemenea panoramă ca la o ipoteză de lucru viabilă. Se poate deduce uşor că, dincolo de circulaţia ca bunuri comune a unor idei despre perioadă (disproporţiile dintre traducerea romanului rus şi sovietic şi celelalte literaturi, faptul că evenimentele politice determină piaţa traducerii [vezi 1944 – colapsul întregului câmp în momentul capitulării, 1946 – al doilea apogeu al literaturii engleze, 1947 – startul egal al literaturilor, 1957 – falsa destalinizare (toate în Figura 1.1. ) ]), vizitarea la scară largă a traducerilor romanului în epocă provoacă la reevaluarea planurilor secundare. Spre exemplu, ceea ce reiese evident din Figura 1.1. referitor la literatura franceză necesită explicaţii auxiliare: în perioada 1949-1956, morfologia traducerilor din literatura franceză (clasică şi contemporană) o imită pe aceea a traducerilor din literatura rusă şi sovietică. Perioadele de scădere a traducerilor din literatura rusă şi sovietică (1949-1951 şi 1955-1956) coincid cu cele ale literaturii franceze. La fel cum cele mai importante două momente de apogeu a traducerilor din literatura rusă şi sovietică coincid cu ale literaturii franceze (1949 şi 1955). O primă explicaţie poate veni după consultarea documentelor de epocă. Însă caracterul dificil al interpretării vine odată cu o primă observaţie asupra câmpului de dezbatere: faptul că, racordate din mers la un soi de purism ideologic abstract, tensiunile generatoare din cadrul polemicii culturale nu sunt mereu decisive pentru ceea ce, în subsidiar, postulează reprezentarea grafică. Însă, spre exemplu, pot fi deduse unele cazuri particulare din faptul că, deşi în presă există nenumărate raportări la literatura unor Camus sau Sartre, romanele acestora nu sunt traduse în România în perioada 1946-1964 (cel din urmă fiind anul revenirii literaturii franceze în prim-plan, vezi Figura 1.2.) (15):

Figura 1.2

 

Cum se produce, aşadar, transferul? În timpul războiului (1941-1946), situaţia traducerilor din literaturile engleze, franceze, americane sau germane apare ca o stare de excepţie, chiar şi faţă de perioada interbelică. Pentru a stabili situaţia traducerii până în postbelic, am urmărit evoluţiile traducerilor din romanele europene, ruseşti şi americane până la al Doilea Război Mondial. În cadrul secolului al XIX-lea (secolul lung, 1794-1920), sunt traduse majoritar romane franţuzeşti (în jur de 1500 de traduceri şi reeditări). Traducerile din literatura engleză şi americană nu depăşesc (împreună!) 180 de exemple (121, respectiv 162), dominate chiar şi de literatura germană sau rusă (în jur de 150 de ocurenţe specifice pentru fiecare din acestea – 149, respectiv 132). În perioada interbelică şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – perioadă în care sunt traduse şi reeditate aproximativ 1000 de romane din literatura franceză – însă traducerile din romanele engleze şi americane le depăşesc pe cele germane şi ruse (literatura engleză cu 377 şi literatura americană cu 207, în timp ce literatura germană are 217, iar cea rusă şi sovietică intră în spaţiul românesc cu 179 de titluri) – pentru toate acestea, vezi prezentarea generală a traducerilor din Figura 2.

Figura 2

 

Cred că trebuie menţionat şi faptul că unii autori revendicaţi în stalinism ca centri ai canonului realismului socialist (folosesc un canon al romanului realismului socialist alcătuit de Katerina Clark pentru spaţiul sovietic(16) ) sunt traduşi la noi între 1900 şi 1940, cu precădere între 1930 şi 1940 – Gorki, Şolohov, Gladkov. Dintre cei pe care îi numeşte Clark drept centri ai canonului, Furmanov, Aleksandr Serafimovici, Aleksei Nikolaevici Tolstoi, Ostrovski şi Fadeev sunt publicaţi începând cu 1945-1947 (chiar dacă în 1937 există câteva fragmente traduse, nu le voi considera importante pentru nivelul de receptare în spaţiul românesc al realismului socialist) şi reeditaţi consecutiv (aproape anual) până în 1964. Dintre clasicii ruşi, Dostoievski nu va fi tradus sau reeditat între 1944-1955 (deşi între 1985-1944 şi 1955-1986 este unul dintre importurile semnificative şi constante din literatura rusă), Tolstoi va fi constant (aproape anual) tradus şi reeditat între 1947-1985 (după ce nu fusese publicat între 1934-1947), Turgheniev este publicat relativ des începând cu 1950 (cu precedente în 1945 şi 1946), Gogol este tradus atât în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, cât şi în 1947, cu o accentuare a interesului pentru autor între 1952-1960, Puşkin este tradus constant între 1946-1963, Goncearov apare din 1949 (cu prima traducere pentru Oblomov) până în 1962. Programul prin care sunt reeditaţi autorii ruşi clasici (în duet cu literatura sovietică) poate fi urmărit comparativ. L-am încadrat însă pe Maxim Gorki în categoria autorilor ruşi clasici pentru Figura 3 cu romanele sale apărute la începutul secolului XX pentru că, dintre autorii canonului realist-socialist, el este singurul care are o receptare consistentă şi consecventă în spaţiul românesc între 1905 şi 1934. Ceea ce se poate vedea din Figura 3 este faptul că autorii ruşi clasici sunt propuşi pe piaţa de carte proporţional cu cei sovietici. Cred că explicaţia principală pentru această similaritate frapantă între cele două evoluţii ţine de dorinţa de legitimare în zonă a literaturii ruse ca ansamblu(17). Pentru că, prin livrarea la pachet a autorilor sovietici de „raftul doi” cu autorii canonici ai realismului de început de secol şi cu autorii clasici ruşi, literatura propagandistică putea căpăta – în planurile aparatului de propagandă – o mai mare autoritate.

Figura 3

 

Se poate vedea clar, în Figura 3, cum anul 1948 reprezintă un shift radical în ceea ce priveşte traducerea romanului sovietic. Dacă literatura rusă clasică stagnează la aceleaşi cifre din 1947 (fiind traduşi la Cartea Rusă Gorki şi Tolstoi), autorii realist-socialişti (sau proto realist socialişti, cazul lui Mihail Şolohov) intră în prim-planul editorial cu tiraje enorme (vezi în acest sens articolul Literatură şi propagandă: Editura Cartea Rusă al Letiţiei Constantin, unde cifrele pentru editura în cauză până în 1948 sunt estimate la 247 de titluri în tiraje însumate de 2.500.000 de exemplare)(18). Trebuie însă menţionat că din aceste volume şi broşuri publicate masiv, mai bine de jumătate sunt broşuri agitatorice (strategie menţinută până în anii ’50). Datele oficiale comunicate de editură în martie 1952, conform aceluiaşi articol, arătau că editura publicase între 1944-1951 1311 titluri („reprezentând exclusiv traduceri din literatura rusă”) în 18.990.470 de exemplare(19). Pe lângă aceştia, anii ’50 vor fi dominaţi de un fel de canon al literaturii socialiste – în sens larg, autori europeni recuperaţi de sovietici în anii ’20-’30: „If Gorky (1868-1936) and the Chinese writer Lu Xun (1881-1936) were to become international communist icons (Gorky’s Mother [1907] would be a central book in this tradition), this generation would also include Europeans like H. G. Wells (1866-1946), George Bernard Shaw (1856-1950), Anatole France (1844-1924), Romain Rolland (1866-1944), Martin Anderson Nexo (1869-1954), Pio Baroja and the authors of classic antiwar novels of World War I, Henri Barbusse (1873-1935), and Jaroslav Hasek (1883-1923); North Americans like Theodore Dreiser (1871-1945), W.E.B. Du Bois (1868-1963), Upton Sinclair (1878-1968), and Jack London (1876-1916); and South Asians like Rabindranath Tagore (1861-1941) and Prem Chand (1880-1936). By the 1920s and 1930s, they were «the grand old men of socialist literature», the classic «fellow travelers». Though several (including France, Dreiser, and Du Bois) were to join the communist party just before their deaths, it is worth emphasizing that the generation of Gorky marked the beginnings of an international literary culture before 1917”(20). Cel mai interesant este însă cazul literaturii franceze: nu doar pentru că dominase cu adevărat spaţiul traducerilor de roman înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, ci şi pentru modul în care a reuşit să îşi menţină statutul chiar în interiorul erei realist socialiste. Motivele principale ale supravieţuirii ţin de însăşi structura cvasi-socialistă a curentelor literare franceze: autorii realişti de secol XIX, autorii comunişti ai interbelicului şi contemporanii francezi extrem de bine racordaţi la mişcările internaţionale comuniste. Astfel că, din punct de vedere al traducerilor romanului, Franţa devine legitimatorul principal al noii doctrine. Din moment ce avea o receptare extrem de puternică în spaţiul românesc, literatura franceză putea crea impresia unei moşteniri culturale ce îmbina simbolic epoci diferite: în acest fel, realismul socialist îşi găsea corespondenţi în cultura europeană a secolului al XIX-lea.

3. Literaturile marginale – de la centrul ideologic la marginile geografice

Această traducere la pachet va genera discuţii largi în epocă despre calităţile posibile ale realismului. La fel cum dorinţa de a crea impresia unui socialism ubicuu, care a colonizat deja întreaga lume, programul Uniunii Sovietice viza mai ales reevaluarea anumitor zone geografice marginale prin intermediul romanelor. Discutând caracteristicile principale ale realismului socialist timpuriu din spaţiul românesc, Alex Goldiş observă un fel de paradox între dogmatismul formal (monismul ideologic) şi intenţiile de exhaustitate tematică prin raportarea la noile realităţi sovietice: „Maximalismul primei perioade nu se manifestă doar prin dezideratul exhaustivităţii literare a noilor realităţi sovietice, ci şi prin monismul ideologic al fiecărei opere literare luate în sine (…) Criticii realist socialişti visează la o literatură în care toate temele şi eroii se află în prim-plan ideologic, neumbrite de relieful compoziţiei. Un alt aspect nu doar al poeticii imposibile a realismului socialist, ci şi al misiunii la fel de fantasmagorice a scriitorului”(21).

În planul traducerilor există o aceeaşi tendinţă de regularizare a formulelor: dacă intenţia ideologică poate fi citită în dezbaterile despre romanul tradus (realismul vechi european şi cel nou, al realismului socialist şi al literaturii sovietice) şi în retragerea din biblioteci şi de pe piaţă a multor cărţi publicate anterior, dorinţa de diversitate poate fi citită nu doar tematic, ci şi prin culturile sursă. Pentru împlinirea programului ideologic sunt traduşi majoritatea autorilor socialişti din culturi periferice – asiatice, latino-americane, africane – fără status cultural concret în spaţiul românesc până atunci. La fel cum sunt aduşi din literatura Statelor Unite sau cea franceză autori comunişti, creând iluzia unei diversităţi nemărginite. Astfel, dorinţa de legitimare puternică a literaturii sovietice şi a romanului care postulează, tematic şi ideologic, un fel de realism critic universal, propus, pe rând, de mai toate centrele comuniste ale culturilor străine, duce la organizarea unui adevărat scouting literar.

 În ceea ce priveşte literaturile coloniilor (în plin proces de decolonizare), se poate vedea din Figura 4. cum anii 1947-1960 sunt cei în care, pentru prima oară, există o reconsiderare constantă a traducerilor din culturi marginale:

Figura 4

 

În cadrul literaturilor asiatice, pentru secolul al XIX-lea lung şi pentru perioada interbelică, romanele traduse sunt aproape în întregime provenite din literatura japoneză (cu câteva excepţii reprezentând romane indiene, dintre care cel mai discutat este Bimela. Căminul şi lumea, al lui Rabindranath Tagore – laureat al premiului Nobel în 1913, tradus în spaţiul românesc în 1924). În anii realismului socialist, sunt traduse în spaţiul românesc peste 50 de romane asiatice. Dintre acestea aproape jumătate reprezintă literatura chineză (accentul ideologic poate fi uşor decodat în cazul acestora), iar cele peste 10 romane traduse din literatura japoneză aparţin unor autori ca Sunao Tokunaga (tradus prin intermediar rus) sau Takakura Teru (membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Japonez). În cazul literaturilor latino-americane, majoritatea exemplelor de traduceri vin – e drept – după 1955. Însă, în cazul lui Jorge Amado (unul dintre cei mai discutaţi autori ai anilor ’50 – reprezentant al Partidului Comunist Brazilian din 1945), traducerile vin consecutiv, aproape anual, începând cu 1948 – până în 1957, chiar dacă brazilianul părăseşte Partidul încă din 1954. Iar aceste traduceri intră în programele impuse în România înainte de boom-ul sud-american al anilor ’60. Ceea ce înseamnă că, dorind să creeze un spaţiu alternativ lumii occidentale, Uniunea Sovietică creează în culturile minore anexate o întreagă literatură alternativă, ale cărei nume remodelează fondul comun prezent anterior în zonă.

Efectele secundare ale planurilor de traducere din era realismului socialist pot reface, astfel, discuţia despre condiţia culturală în spaţiul României postbelice. Pentru că, dincolo de un moment arid, în care dogmatismul şi ideologia şi-au pus amprenta puternic, realismul socialist românesc reprezintă – o arată acum graficele – un moment în care deturnarea proiectelor de traducere anterioare a însemnat şi reevaluarea planurilor secundare. Rămâne de văzut însă în ce măsură această infrastructură a decis morfologia traducerii de roman în decursul liberalizărilor ulterioare, din anii ’60.

 

NOTE:

 

(1) Vezi G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, ediție îngrijită de Pavel Balmuş, Cartier, Chişinău, 2000, p.11.

(2) Katerina Clark, The Soviet Novel. History as Ritual, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1981, p.ix.

(3) Mihai Dinu Gheorghiu, Reflexe condiţionate, Bucureşti, Cartea Românească, 1983, p.130: „E drept că preferinţele lui Paul Cornea se îndreaptă spre Escarpit şi Jauss, distanţându-se, cu înţelegere, de Goldmann, displăcându-i «excesul» de filosofie al acestuia”.

(4) Sean Cotter, Romania as Europe’s translator. Translation in Constantin Noica’s national imagination, în Brian James Baer (ed.), Contexts, Subtexts and Pretexts. Literary translation in Eastern Europe and Russia, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/ Philadelphia, 2011, p. 80: „Examining practices and rethorics of translation, therefore, places our attention on the central ambibalences of the minor national imagination, the desire for both national particularity and international recognition, the pragmatic engagement with major cultures from a postition of political weakness, the combination of superiority and inferiority Paul Celan has called «the periphery complex»”.

(5) Cf. Baer, op.cit., p.9: „Translation under communism was largely shaped by the tension between xenophobia and internationalism. On the one hand, Soviet Russia did much to promote the translation of world literature into and out of Russian. In fact, World Literature Publishing House, founded by the writer Maxim Gorky in 1918, had the lofty goal of translating «all world literature – every world classic in all languages of all times, people, and cultures» (Leighton 1991: 7). On the other hand, the regime exercised censoship at virtually every stage of the publication process”.

(6) Baer, op.cit., p.9: „While Soviet-era censorship enhanced the status of literature, in general, and of translated literature, in particular, the fact that translated literature was, as a general rule, less closely monitored than original writing, made it into a vehicle for expressing alternative, if not openly oppositional, views. The opening of archives following the collapse of the Soviet Union promises to add much nuance to the history of translation in the former Soviet Union and Eastern bloc and to expose the often unpredictable workings of even the most centralized, totalitarian societies”.

(7) Vezi în acest sens Cristian Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Humanitas, 2011, pp.60-61: „Înainte de 1955, DGPT (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, s.n.) a funcţionat pe lângă guvern având ca cenzori mai mulţi lectori, împărţiţi pe limbi străine şi pe specialităţi, care colaborau cu specialişti selecţionaţi de către Ministerul Învăţământului sau de Ministerul Culturii (Direcţia Bibliotecilor). O circulară a CC al PMR din 29 noiembrie 1954, înregistrată cu nr. 1560/6 decembrie 1954 la Direcţia Treburilor CC al PMR adresată Comitetelor regionale de Partid preciza că: «Ministerul Culturii organizează o acţiune de scoatere a cărţilor necorespunzătoare din biblioteci. Pentru aceasta s-au organizat, pe lângă Sfaturile populare regionale, colective de tovarăşi pregătiţi, cărora Mnisterul Culturii le-a pus la dispoziţie lista cărţilor ce trebuie scoase din biblioteci. (…) După terminarea întregii operaţiuni de curăţire a bibliotecilor, aceste cărţi vor fi triate, după care vor fi date la topit, iar altele vor fi date unor biblioteci mari spre a fi folosite ca fond documentar»”.

(8) O menţiune specială merită prozatorul afro-american Richard Wright, mai ales pentru felul în care discursul său devine simptomatic în cadrul studiilor lui Michael Denning pentru situaţia internaţionalei literare (art. cit. următor).

(9) Vezi în acest sens Michael Denning, The Novelists’ International, în Franco Moretti (ed.), The novel. Volume I. History, Geography and Culture, Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2006, pp.704-705: „To sketch the history of the novelists’ international is a daunting task. First, literary histories focus on its dramatic and still controversial literary politics: the formation and splitting of writers’ organizations and unions; the brief ascending of the idea of a «proletarian literature» and the shift to «socialist realism» at the 1934 Soviet Writers’ Congress; the famous writers’ congresses in Kharkov (1930), Moscow (1934), Paris (1935), New York (1936), Lucknow (1936), Madrid (1937), Tashkent (1958), Cairo (1962), and Havana (1968); the struggles over the writers’ place in revolutionary regimes from Stalin’s Soviet Union to Mao’s China and Castro’s Cuba.”

(10) Katerina Clark, op.cit. (ediţia din 2000, Indiana University Press), p.xiii: „Thus, rather than a comparative study of the Socialist Realist novel and other text types, what I have attempdet here is an interpretive cultural history that uses the novel (and novella) as its focus because the novel is the privileged genre of Soviet Socialist Realism, occupying the same structural slot as the opera does in China”.

(11) Cf. Michael Denning, art.cit., p. 707: „In the latter half of the nineteenth century, the novel was not central to socialist cultural thought. Poetry and drama were the heart of socialist notions of Bildung, which stressed the appropriation and mastery of the classics by working people rather than the development of an independent radical or working-class art. Following the lead of Mark and Engels, socialist critics championed the classics of the epoch of an ascendent and revolutionary bourgeoisie – Lessing, Schiller, and Goethe – against the bourgeois culture of the time. The novel was generally seen as merely a form of entertainment, and socialists both criticized and tried to supplant the commercial dime novels and Schundliteratur that proliferated in working-class culture”.

(12) Pentru o sinteză a momentului şi pentru o discuţie aplicată pe aducerea jdanovismului în spaţiul românesc, vezi Sanda Cordoş, Literatură între revoluţie şi reacţiune: problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX, Cluj-Napoca, Apostrof, 2002.

(13) Vezi Figura V.11. Dinamica anuală a producţiei de proză şi poezie (pentru literatura autohtonă şi cea tradusă), în Ioana Macrea Toma, Privilighenţia. Instituţii literare în comunismul românesc, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009, p.169.

(14) Vezi ***, Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004.

(15) Vezi în acest sens articolul lui Petru Dumitriu (Flacăra, an I, nr.4, 1948), în Cronologia (…), vol. III – 1948, p.41, unde sunt detractaţi toţi adepţii gândirii sartriene.

(16) Katerina Clark, op.cit. (2000), p. 4: „However, there is a core group of novels that are cited with sufficient regularity to be considered a canon. These include M Gorky’s Mother and Klim Samgin; D. Furmanov’s Chapaev; A. Serafimovich’s The Iron Flood; F. Gladkov’s Cement; M. Sholokhov’s Quiet Flows the Don and Virgin Soil Upturned; A. Tolstoy’s The Road to Calvary and Peter the First; N. Ostrovsky’s How the Steel Was Tempered; and A. Fadeev’s The Rout and The Young Guard”.

(17) Vezi în acest sens discuţiile permanente în epocă despre moştenirea rusă (citită ca literatură serioasă, realistă cu orice preţ, dar nu în orice sens) şi literatura tendenţioasă, de consum, a Occidentului (unde chiar şi realismul are probleme); ex.: Eva Céline, Romanul sovietic, în Tribuna poporului, 21 septembrie 1944: „Romanul realist, de la Balzac până la Roger Martin du Gard sau Huxley, e static. Acţiunea romanului începe şi sfârşeşte cu povestea eroului (…) Vechiul romancier realist nu vedea decât un aspect al vieţii (…) În noul roman rus, nu există tragedie, mai bine zis nu există tragedie definitivă. Soarta individului poate fi tragică pentru moment, dar povestea nu se termină acolo”; ex.: Ion Caraion, în Scânteia, 11 martie 1945: „Dar câtă diferenţă între calitatea (!) autorilor din care se traducea ieri şi valoarea universală a celor care circulă acum! […] Romane de un viguros realism ale scriitorilor sovietici înlocuiesc maculatura cu dulcegării erotice a unor autori francezi sau americani fără nicio semnificaţie chiar în patria lor”.

(18) Letiţia Constantin, Literatură şi propagandă: Editura Cartea Rusă, în România literară, nr. 25, 2009: „În anul 1949, un apogeu al campaniei de propagandă şi de agitaţie, numărul de titluri publicate de editură ajunsese la 601, într-un tiraj total de 6.711.200 de exemplare. Aceste cifre sunt semnificative pentru trendul de după abdicarea forţată a Regelui Mihai I şi proclamarea Republicii, dat fiind că ele erau aproape de două ori mai mari decât cele raportate în 1948 (247 titluri, în 2.500.000 de exemplare)17. Până în noiembrie 1949, cifra urcase la 676 titluri, în 7.700.000 exemplare, iar pentru 1950, erau anunţate 154 de titluri noi şi 84 de reeditări.”

(19) Idem.: „În noiembrie 1950, este comunicat un tiraj de 1.105.000 (din care 673.000 erau broşuri agitatorice)20. În martie 1952, sunt oferite cifre globale, pentru perioada 1944-195121: 1.311 titluri (reprezentând însă exclusiv traduceri din literatura rusă) în 18.990.000.470 de exemplare! Cu acelaşi prilej, este oferită şi cifra totală de titluri în versiune românească: 1.069, printre cărţile de succes numărându-se cele ale lui Mihail Şolohov, A. Fadeev, N. Ostrovski, Maxim Gorki, L.N. Tolstoi, N.G. Cernâşevski, A.P. Cehov, M.I. Lermontov. În octombrie 1954, cu ocazia Adunării Festive de deschidere a Lunii Prieteniei Româno-Sovietice, editura anunţă un total de 1.850 de titluri în 25.000.000 de exemplare”.

(20) Michael Denning, art.cit., în Franco Moretti, op.cit., pp.706-707.

(21) Alex Goldiş, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Bucureşti, Cartea Românească, 2011, pp. 34;36.

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

 

***, Cronologia vieţii literare româneşti: perioada postbelică (vol. I-VII), Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010-2011.

***, Dicţionarul cronologic al romanului tradus în România: de la origini până la 1989, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.

 

Clark, Katerina: The Soviet Novel. History as Ritual, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1981.

Cordoş, Sanda: Literatură între revoluţie şi reacţiune: problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX, Cluj-Napoca, Apostrof, 2002.

Baer, Brian James: Introduction. Cultures of translation, în  Baer, Brian James (ed.): Contexts, Subtexts and Pretexts. Literary translation in Eastern Europe and Russia, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/ Philadelphia, 2011

Cotter, Sean: Romania as Europe’s translator. Translation in Constantin Noica’s national imagination, în Baer, Brian James (ed.): Contexts, Subtexts and Pretexts. Literary translation in Eastern Europe and Russia, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/ Philadelphia, 2011.

Denning, Michael: The Novelists’ International, în Moretti, Franco (ed.), The novel. Volume I. History, Geography and Culture, Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2006.

Goldiş, Alex: Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Bucureşti, Cartea Românească, 2011.

Macrea Toma, Ioana: Privilighenţia. Instituţii literare în comunismul românesc, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009.

Vasile, Cristian: Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Humanitas, 2011.

 

Acest articol este o variantă în română (modificată) a studiului Translating Novels in Romania: The Age of Socialist Realism. From an Ideological Center to Geographical Margins, în curs de apariţie în revista academică „Studia Philologia”, nr.1/2016.

 

 

 [Vatra, nr. 3-4/2016]