Mihai Duma – Nicio pisică nu a fost rănită în timpul scrierii

alex tocilescu imperiul

Cartea lui Alex Tocilescu* apare ca o reușită pe piața de carte, fiind, la Bookfest 2017, cel mai vândut volum de literatură română publicat de editura Polirom. Care ar fi motivele? Probabil toate se găsesc în spatele ocupației de copywriter a autorului, care reușește să comunice eficient cu publicul țintă, construind o narațiune facilă, ale cărei semnificații se află la nivelul primului nivel de lectură. De fapt, succesul cărții, ce cuprinde treizeci și două de proze scurte, este rezultatul creării unei mitologii în jurul imaginii autorului prin postările sale „pisicoase” pe rețelele de socializare și prin activitatea sa de jurnalist cultural. Strategiile de marketing se reflectă și asupra volumului – un titlu ce conferă o aură glam/glossy, o copertă care fascinează iubitorii patrupedelor, povestirile care debutează cu o selecție muzicală (pentru că autorul activează și în acest domeniu!?).

Ce altceva rămâne din cartea lui Alex Tocilescu? Nu orizontul de așteptare creat de titlu, care este ușor de deconstruit, după cum observa și Daiana Gârdan în revista Cultura. Pe parcursul narațiunii, pisicile sunt „pe cale de dispariție”. Imperiul este mai degrabă absent, noroc că sintagma este titlul ultimei povestiri ce se dovedește construită pe clișeul meme-urilor conform cărora pisicile conduc lumea. În povestirea lui Tocilescu, nici asta nu se mai întâmplă, căci (iar aici intervine din nou clișeul) felinele nu izbutesc să depășească limita morții (limitându-se la nouă vieți), astfel încât renunță la conducerea lumii pentru a nu face nimic. Întregul scenariu pare a pastișa acțiunea unui film hollywoodian, doar că acolo câinii salvau situația – poate ar fi trebuit și ei să devină personaje ale povestirilor pentru a salva, dacă se putea, lumea (ficțională).

Dincolo de titlul neinspirat, subiectul cărții nu poate fi circumscris. Un amestec de evenimente din rubrica diverse, pornografie, autoficțiune, umor, fantasy,  unele dintre ele unite prin noduri narative lăsate la vedere. Povestirile sunt plate și construite pe tipare narative similare, iar personajele nu se configurează în relief. Nici chiar (auto)ficțiunea personajului-narator (în Cu Dorin, Câteva zile, Romanță rurală, Diapozitiv) nu prezintă autoproblematizare sau autenticitate: „fumând îndârjit și gândindu-mă la ale mele: dacă mai aveam chefir în frigider, dacă pisica mai avea mâncare de pisică, dacă avea rost să pun mașina de spălat doar pentru două perechi de jeanși și un tricou, dacă noul album Arcade Fire chiar era cel mai bun album al lor până acum sau mă entuziasmam eu aiurea.” (Câteva zile).

Povestirile se vor o notație a absurdului cotidian, dar, și de această dată, construcția epică este ratată, căci schița realului se dovedește artificială. Autorul nu are răbdarea de a configura raportarea la evenimențialul minor și la implicațiile lui. Prin urmare, absurdul nu devine o stare interiorizată sau un element de umor, el se răsfrânge doar la nivelul acțiunii, iar lumile imaginate nu primesc autonomie funcțională: un copil de paisprezece ani oprit din masturbare pentru a nu declanșa o criză economică (Efectul fluturelui), extratereștri veniți pe stația spațială pentru a lua sperma unui astronaut, salvându-și astfel planeta (Astronautul), un înger cerându-i prim-ministrului să-și dea demisia în schimbul sexului oral (Un înger se arată) sau apariția unui diapozitiv pornografic la o vizită între prieteni (Diapozitivul).

Pornograficul abundă în povestiri, dar nu actualizează o estetică a eroticului, narațiunea este una lipsită de orice adâncime, tot ce se poate afirma aceste fragmente ar fi: „porno, și ce-i cu asta?”. Ceea ce autorul încearcă să contureze este o literatură a controversei și a democratizării sexului, dar evenimentul estetic eșuează, fiindcă limbajul licențios funcționează artificial – o aglomerare de termeni actualizați conform unui program mecanic. Astfel, narațiunea devine scenariul unui film porno, demn de imaginația unui regizor deja consacrat.

Ar mai fi umorul pe care Marius Chivu îl recomandă (pe coperta patru) ca fiind „neconvențional”. Dar el se înscrie în linia unei culturi create de postările virale ale site-ului 9Gag ce abundă de meme-uri, diferența între postările de pe internet și umorul lui Alex Tocilescu este întinderea pasajelor. Volumul poate fi citit ca o colecție deloc originală de umor adunat din spațiul online: „– Dacă nu-i niciun deranj, a zis Dumnezeu, da, aș bea o bere.” (Pisica lui Dumnezeu).

Superficialitatea temelor este dublată de neglijența construcției dialogurilor și a stilului. Narațiunea apare ca un mecanism defect încă de la început, un aparat care se învârte în gol și nu poate susține construcția acțiunii. Ilustrativă este lipsa de soluții lexicale care conduce la repetiții: „fata scoase din pungă un ursuleț de pluș. Era uriaș, un urs maro și uriaș, un urs deloc feroce, cu un zâmbet mare pe față, cu ochi mari și maro care se întâlniră pentru o clipă cu ochii mari și maro ai Anei.” (iPhone) sau „Dar s-o descriu pe Raluca, deși nu pot s-o descriu. […] Ochi negri. O gură mică, cu buze pline și roz. Când mă uitam în ochii ei, începeam să transpir, și mă uitam des în ochii ei. Închipuiți-vă cea mai frumoasă fată cu părul negru și ochii negri și gura mică pe care v-o puteți închipui.” (OK). Dialogurile sunt artificiale prin repetiția verbelor ilocuționare (a zice, a spune, a întreba, a răspunde ș.a.), se transformă într-un fel de bancuri prost spuse și întinse de-a lungul paginilor: „– Nu-ți spun, zise Maria. Ghicește. – Vrei să studiezi, zise Dănuț. – Da, spuse Maria. – La… București? – Da, zise Maria. – Și ce vrei să te faci? întrebă Dănuț, gândindu-se cum naiba să ghicească, doar erau zeci și sute ce materii care puteau fi studiate. – Nu-ți zic. N-am zis la nimeni până acum.” (Romanță rurală).

Ce rămâne din acest roman? O serie de ipoteze deconstruibile, un top al vânzărilor, strategii de comunicare cu publicul și de intrare pe piața de carte, umor de internet la mâna a doua și pornografie. În rest, nimic. Păcat de pisici.

______

*Imperiul Pisicilor, Editura Polirom, Iași, 2017.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 40-41]

 

 

 

Un comentariu

  1. Totu-i relativ!

    Nu fac decât să citez…
    „Cele 32 de proze adunate de Alex Tocilescu în acest volum se mişcă suplu (altfel spus, cu talent) între trei teme mari şi generoase. (…) Alex Tocilescu face literatură din ceea ce unii mai puţin hărăziţi ar fi făcut doar scheci, doar gesticulaţie şi bufonerie. Însă, prin felul în care ştie să pună accentele, atât de natural şi, de aceea, atât de profund uman (cu tot absurdul anecdoticului propriu-zis), Alex Tocilescu ni se prezintă ca un prozator de citit cu voce tare. Un prozator de recitit/recitat.” [Mircea Pricăjan, Familia, 11-12, 2017, pp. 17–18]

    (Nu că aș fi de acord!)

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.