Ana Blandiana – O definiție a prieteniei

blandiana laplajă

Nu-mi mai amintesc unde ne-am cunoscut cu Leons Briedis. Cred că la un festival de poezie, pentru că de-a lungul timpului ne-am întâlnit de mai multe ori pe diverse scene unde susțineam amândoi recitaluri de poezie, recitând el în letonă și eu în română, în timp ce în spatele nostru pe mari ecrane se proiectau versiunile în engleză și în limba organizatorilor.

Ceea ce țin minte este că ne-am împrietenit din prima clipă, pentru că în prima clipă el a venit la mine adresându-mi-se în română, ceea ce evident m-a uimit, iar uimirea a căzut pe fondul lecturii pe ecran a versurilor sale. Era un poet adevărat, cu o figură de Crist blond, pe care ochelarii cu multe dioptrii o făceau și mai suferitoare. Mi-a spus că este traducătorul Mioriței, de a cărei versiune letonă era foarte mândru, și că publicase un întreg volum de poezie populară românească și mai tradusese tineri poeți români, printre care mă număram şi eu. Iar eu l-am întrebat, impresionată, cum de a învățat atât de bine limba română. Aici a fost punctul zero al prieteniei care avea să ne lege în următoarele decenii.

Vorbea româna pentru că era căsătorit cu o româncă, Maria, poetă ea însăși. Erau căsătoriți de vreo 10 ani și aveau un copil, Cornel, dar de cunoscut se cunoșteau de mult, din prima copilărie din Siberia, unde și părinții ei din Basarabia, și părinții lui din Riga fuseseră deportați cu toată familia. De fapt doar Leons își însoțise, la vârsta de câțiva ani, părinții, în timp ce Maria călătorise în burta mamei de la Chișinău la Vorkuta și se născuse în Siberia. Astfel s-a întâmplat că au copilărit și crescut împreună, învățând reciproc rudimente din limba celuilalt pe măsură ce învățau să vorbească în propria limbă.

Apoi, la începutul anilor ’60, când deportații au început să fie lăsați să se întoarcă în țările și la casele lor, s-au despărțit. Familia lui Leons s-a întors în Republica Sovietică Socialistă Letonă, iar cea a Mariei în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Îi despărțeau mii de kilometri, dar locuiau în aceeași mare patrie sovietică. Cum începuseră încă din Siberia să scrie și să-și citească unul altuia poemele și cum își învățaseră reciproc limba, specializarea în traduceri din limba celuilalt a devenit, odată cu încălzirea atmosferei politice, un mijloc de a rămâne în legătură și de a se întâlni. Leons a vizitat Chișinăul și Maria, Riga, în calitate de poeți în limbile lor și de traducători în limbile lor din limba celuilalt.

Pe lângă această cutremurătoare, romantică și luminoasă poveste de dragoste, Leons mi-a mai povestit incredibila luptă pe care au dus-o cei doi soți ca să își boteze fiul cu un nume neslav. Așa cum secole la rând, sfătuiți de preoții și învățătorii din satele lor, țăranii ardeleni își botezau copiii cu nume din istoria Romei antice (nu numai Traian, Romulus sau Virgil, Ovidiu sau Tiberiu, ci și August, Caius, Iuliu, Treboniu, Domițian) sau din Vechiul Testament (Isac, Avram, Moise, Veniamin, Iov, David), pentru ca să nu poată fi traduse și maghiarizate în acte și să rămână astfel neasimilabile națiunii ungare, Maria și Leons s-au încăpățânat să dea fiului lor un nume neslav, ba chiar intraductibil în rusă. Doar că, spre deosebire de imperiul austro-ungar, imperiul sovietic introdusese la starea civilă liste de nume aprobate din care părinții aveau dreptul să aleagă cum își vor boteza nou-născuții, iar aceste liste nu conțineau decât nume slave. Iar Leons voia să-și boteze băiatul Cornel. Memorii, cereri, petiții, scrisori de protest adresate autorităților locale, naționale și chiar unionale, timp de mai multe luni în care copilul aștepta să i se aprobe un nume, au dus în cele din urmă la o victorie, de care Leons era foarte mândru, iar mie îmi descoperea o realitate halucinantă.

Construită pe aceste întâmplări fondatoare, legătura dintre noi s-a împletit din mai multe fire și a primit mai multe semnificații, printre ele poezia nefiind mai importantă decât istoria. Ne scriam din când în când, neținând seama, ba chiar amuzându-ne de numărul cititorilor prin care trebuiau să treacă epistolele noastre pentru a ajunge de la unul la altul. Apoi, mi-a apărut la Riga o carte de versuri tradusă de Leons și editura, care nu plătea onorarii, m-a invitat la lansare în Letonia, împreună cu soțul meu. Țin minte, după atâția ani, în amănunt acele câteva zile, pentru că – desigur și grație prieteniei cu Maria și Leons – am descoperit atunci un popor care a fost liber în toată istoria lui puțin mai mult de 20 de ani (între revoluția din 1917, când s-a dezmembrat imperiul ţarist, și al doilea război mondial), care avea puțin mai mult de două milioane de locuitori și care totuși nu putuse fi aneantizat, care continua să fie el însuși. Îmi amintesc cum la început ne trudisem să vorbim rusește când voiam să spunem ceva la hotel sau într-un magazin și, deși era evident că știau toți rusește, ne răspundeau fără amabilitate sau se făceau că nu înțeleg. Și atunci, exasperați, ne-a dat prin minte să vorbim în franceză, iar efectul a fost uluitor: deși era evident că nu înțeleg o boabă, deveniseră toți îndatoritori și plini de solicitudine, reușeam să ne înțelegem și să fraternizăm. Simpatia pe care ne-o dovedeau deodată era atât de firească, încât nici nu te mai ducea cu gândul la politică, pur și simplu era o reacție instinctivă, dictată de gene, care traducea speranțele și iluziile legate de vestul Europei interzise și resentimentele, aversiunea, repulsia față de stăpânii torționari.

Puține lucruri m-au impresionat mai mult decât „Cimitirul Fraților“ unde sunt înmormântați letonii căzuți în lupta fratricidă dintre cei care erau de partea revoluției și cei ce voiau crearea statului național independent, care avea să dispară peste nici două decenii prin pactul Ribbentrop-Molotov. Un grup statuar format dintr-o mamă priveghindu-și cei doi fii care s-au ucis reciproc se înalță deasupra mormintelor strânse la un loc ca un cutremurător protest împotriva istoriei. Țin minte că era un început de toamnă și că peste cei doi morți de marmură, ca și peste sutele lor de morminte cădeau frunze aurii de mesteacăn sau plop. Era totul frumos, de la idee până la anotimp, și frumusețea făcea tragedia și mai plină de semnificație.

În aceeași zi frumoasă am ajuns, la câțiva zeci de kilometri de Riga, pe malul Mării Baltice, pe care o vedeam pentru prima dată. Și în mod ciudat mai țin minte și acum un gând care mi-a venit descoperind-o rece și liniștită, strălucitoare într-un fel mineral, fără legătură cu viața: gândul că, spre deosebire de marea noastră, de mările sudice, nu există ca să intri în ea, ci ca s-o privești fără dorința de-a o atinge, că nu e făcută pentru bucurie, ci pentru tristețe, dar o tristețe mai luminoasă decât bucuria.

În seara de dinaintea plecării, după ce ne despărțisem de Leons și de Maria cu speranța că ne vom revedea în România, ne-am mai plimbat puțin pe străzile nocturne, aproape pustii ale capitalei. Mergeam alene, fără nici un scop, privind cu siguranța că nu-o vom mai revedea vreodată. La un moment dat, un grup de tineri veseli, gălăgioși și foarte grăbiți ne-au depășit aproape fugind și ne-am luat și noi după ei, grăbind pasul ca să nu-i pierdem, curioși spre ce se grăbesc atât de animați la acea oră târzie. Peste nu mult timp au ajuns într-o piațetă în mijlocul căreia se afla o biserică înaltă și subțire, cu ferestrele înguste și lungi luminate, o biserică în care au intrat grăbiți. Ne-am oprit nu numai uimiți, ci și intimidați. Un grup de tineri grăbindu-se să ajungă la o slujbă de seară târzie, ce poate fi mai surprinzător și mai impresionant?

– Intrăm și noi? l-am întrebat pe Romi cu speranță. Am deschis ușa încet, temându-ne să nu deranjăm. Și am rămas în ușă.

Biserica era o sală de dans.

Tinerii pe care îi urmărisem se pierduseră deja în masa de corpuri mișcându-se ritmic pe o melodie care, deși oarecare, suna curios, aproape straniu: era cântată la orgă.

În anii următori a urmat în relațiile dintre cele două familii de scriitori, care ne simțeam înrudiți nu numai prin literatură, un hiatus datorat neconcordanței dintre evoluțiile politice din țările noastre: în timp ce la ei începuse perestroika, la noi orizontul se întuneca de la zi la zi. În ceea ce mă privește, după august ’88 pierdusem din nou nu numai dreptul de a publica, ci și pe cel al corespondenței. Ultima întâlnire memorabilă pe care am avut-o cu Leons a fost în iunie 1989. Centenarul morții lui Eminescu fusese prilejul cu care România – izolată de câțiva ani pe plan internațional nu numai politic, ci și cultural – organizase un festival de poezie la care invitase poeți și traducători din mai multe țări, cu speranța de a-și îmbogăți cu ajutorul lor imaginea. Invitat și el și mirat că nu mă număr printre poeții români invitați la festival, după ce în mod inexplicabil și legătura epistolară dintre noi se întrerupsese de câtva timp, Leons a încercat din primul moment să ia legătura cu noi. A telefonat, dar telefonul părea mort, a întrebat la Uniunea Scriitorilor și i s-a spus că suntem plecați în străinătate, fără să se precizeze unde, iar la insistențele lui toată lumea se grăbea stânjenită să schimbe vorba. În cele din urmă, știind că avem o căsuță la Comana, un sat de lângă București, după ce nu ne-a găsit în apartamentul din București, a hotărât să afle unde e Comana, ca să ne caute acolo. A reușit să se intereseze cum se ajunge la Comana, a mers cu un autobuz și două tramvaie până la Gara Progresul de la marginea dinspre Giurgiu a orașului, a mers o jumătate de oră cu trenul de navetiști, s-a interesat de la impiegatul gării Comana unde este casa noastră și, spre uluirea noastră, într-o zi pe la prânz ne-am trezit cu el la poartă, strigându-ne și făcând să se ciulească urechile vecinilor la accentul său leton.

Ne-a povestit mai întâi epopeea găsirii noastre și îl ascultam recunoscători pentru felul în care se încăpățânase și nu renunțase, nu se lăsase descurajat și nu se speriase, deși, evident, începuse să-și dea seama că înaintează pe un teren minat, îl ascultam recunoscători pentru felul în care părăsise programul oficial, rătăcise în căutarea unor autobuze și tramvaie în care străbătuse periferii imunde spre trenul de la marginea orașului, trecuse îngrămădit printre navetiști prin satele străine, uscate de sărăcie și arșiță, și reușise să ne găsească în cele din urmă ca pe niște frați pierduți…

Ne povestea și din când în când repeta:

– Simțeam că trebuie să vorbim… trebuie să vorbim.

Iar noi, făcându-i ca unui copil semn cu degetul pe buze, îi răspundeam:

– Mai întâi mâncăm, trebuie să fii mort de foame, apoi mergem să-ți arătăm pădurea noastră, avem tot timpul să povestim. Și la masă am vorbit doar despre cum a crescut Cornel și cum merge cu școala, despre faptul că Maria a devenit poetă de limbă letonă, publicând un volum pe care și-l tradusese singură din română și cât de pasionată a devenit de studiul comparativ al celor două limbi…

Nu cred că voi uita vreodată cele trei ore petrecute în pădurea de la Comana, plimbându-ne, culegând ciuperci și răspunzându-ne unii altora la întrebări, povestindu-ne ce ni s-a întâmplat de când nu ne văzusem, încercând să ne punem în paralel situațiile, evoluțiile, destinele, să le interpretăm și să încercăm să le înțelegem. I-am povestit întâmplările ultimei mele interdicții care nu dădea semne că se va încheia vreodată, despre faptul că volumele mele au trecut în biblioteci la fondul secret, despre telefonul care nu mai funcționează decât când vrea el și despre scrisorile care au încetat cu desăvârșire să-mi vină, deci și eu am încetat să mai încerc să le trimit.

Dacă ar trebui să dau o definiție succintă și completă a prieteniei, cred că aș răspunde: Cele trei ore din pădurea de la Comana. În plus, paradoxal, acele trei ore de destăinuiri printre arbori, pentru că eram siguri că numai ramurile lor nu sunt prevăzute cu microfoane, nu mi-au lăsat sentimentul umilinței de a nu fi putut vorbi în propria casă, ci, dimpotrivă, amintirea unei oaze de libertate acută, nu numai pentru că eram siguri că nu suntem înregistrați, ci și pentru că eram siguri că putem avea încredere unii într-alții, ceea ce – cel puțin nouă – nu ni se mai întâmplase de mult timp. Orele acelea din pădurea de la Comana, împreună cu toată încăpățânarea și eforturile care le făcuseră posibile, au rămas în memoria noastră, a celor trei scriitori – doi români și unul dintr-o țară baltică – care cunoscuseră de copii același Rău generator de represiune și suspiciune, ca o dovadă că prietenia poate înfrânge singurătatea și poate lumina întunericul, o forță care dacă, prin absurd, ar putea fi strânsă la un loc din milioanele de suflete în care îi sunt ascunse fărâmele, ar putea schimba și salva lumea.

 

 

 

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 2-3]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.