Mihnea Bâlici – Sintaxa regenerării

manasia gustul cireselor

Așezată în mare parte la antipodul celorlalte formule poetice care începeau să se cristalizeze în preajma anilor 2000 (care, de obicei, mizau pe autenticism și insurgență, mizerabilism și minimalism) poezia lui Ștefan Manasia a reprezentat, încă din Amazon și alte poeme (Tritonic, 2003), o pistă distinctă, a cărei influență s-a dovedit a fi surprinzătoare. Nu ar fi exagerată afirmația conform căreia o importantă parte din poezia de după 2010, în discursul ei estetizant și neologic, prin tematica și sensibilitatea care își aproprie postumanul, simulacrele capitalismului, noile dinamici sociale, undergroundul artistic și conflictul dintre autohton și global, real și digital, uman și non-uman, poate intra sub sfera vastă a „manasianismului”. Și nu pentru că poetul s-ar fi situat ideologic într-o sferă complet opusă „douămiismului-tip”. Manasia scrie poezie insurgentă și angsty. Năvala globalizării, văzut ca element tiranic, toxic și dezumanizant, este regăsită și în manifestul fracturist. Însă modalitatea de abordare l-a diferențiat: pe parcursul bibliografiei sale se întrevede imaginea unui outcast care se distanțează programatic de orice trend și direcție. Constant la curent cu noile realități globale și noile curente ideologice și culturale, Manasia reușește să-și consolideze poziția în peisajul poetic românesc. Un exotism verbal, o luxurianță a imaginarului, o simpatie pentru ariile periferice (suburbiile, extraumanul, societățile non-occidentale), o distanțare mefientă și totuși fascinată față de stranietatea Zeitgeistului (violențele interculturale, nișele de contracultură, raveurile, contrastele, „generația Vuiton”) – toate acestea sunt dublate, în opera lui Manasia, de o vervă adolescentină originară, care a determinat întreaga estetică a discursului său.

Dacă în primele patru volume primau angstul și starea de revoltă, care erau centrul întregii atitudini poetice și determinau, simultan, discursul vast, stufos conceptual și stilul ermetizant, tumultuos, plin de ebuliție melancolică, odată cu Cerul senin (Charmides, 2015) se poate observa o schimbare, care se aseamănă mai mult cu o sedimentare (a registrelor, a imaginarului, a temelor). Într-adevăr, chiar și cele mai experimentale poezii ale lui Manasia nu s-au îndepărtat vreodată de miza inerentă proiectului său literar; se poate vorbi de o fidelitate solidă față de propriul stil și propria individualitate poetică. În spatele scenariului postapocaliptic din Bonobo sau cucerirea spațiului (Charmides, 2013) se află aceeași „etică grunge” ca în Cartea micilor invazii (Cartea Românească, 2008), aceeași atitudine care a fundamentat multe voci poetice ale ultimului deceniu. Poetica lui Manasia stă sub semnele vizionarismului și consistenței. Dar Cerul senin reprezintă o schimbare de macaz prin însăși maturizarea formulei. Astfel, poetul-adolescent se trezește pe ultima treaptă a arhitecturii dantești a propriei vieți. Ultimele două volume conturează poezia celui care, pe ultima sută de metri, găsește liniștea, pacea și deznodământul: „Am fostcel maifutut/ dintre/ pămînteni/ şi acum/ sînt/ cel mai/ iubit/ dintre ei” (Biographia literaria, în Cerul senin).

Gustul cireșelor* este continuarea și perfecționarea acestui proiect solar. Principala axă de dezvoltare a volumului este cea a regenerării (emoționale, spirituale, universal-naturale): prima parte, cuțitul lui nino stratan, este dominată de sentimentul unei dezamăgiri („Mi-a crescut în inimă Leviathan:/ Dați-mi cuțitul lui Nino Stratan”), contracarat și înlocuit în ultimele două părți, orfevrărie de toamnă și cîntă, zeiță, langoarea, în care apare noua figură feminină și prin care se întrezărește o nouă salvare („dragostea regenerează/ Celulele, castanii înfloresc a doua oară”). Discursul deține, astfel, o amploare luxuriantă aparte, în care fragmente eterice de imaginar suprarealist, referințe livrești, cinematografice și muzicale, elemente de cotidian proxim sau de geo-politică, detalii autobiografice și narațiuni auxiliare se coagulează în vederea conturării poveștii de dragoste, fondul ontologic și determinant al volumului. Într-adevăr, MANKIND MUST PUT AN END TO WAR OR WAR WILL PUT AN END TO MANKIND/ KENNEDY (p. 12) și SO/NN/ET (p. 60) sunt poeme cu miză critică, socială, care ar fi putut cu ușurință face parte din Motocicleta de lemn (Charmides, 2011). Ele însă intră în contact cu erotismul și tandrețea, tonurile dominante ale volumului, augmentându-le strategic. La urma urmei, scopul final este să „Închidem ochii,/ Ne unim palmele, privim spre paradisul/ Nonviolent, nonislamic în care ne-ar plăcea,/ Într-o bună zi, să ne creștem copiii” (PRĂJITURELE CU NUCĂ ȘI MIERE). Oscilația între perspectiva polemică față de societatea contemporană și hiperexcitabilitatea în trăirile personale face parte din recuzitele principale ale poeziei manasiene.

Se observă o perfecționare stilistică și o structurare mai organică a volumului ca ansamblu decât în cel anterior. Manasia stăpânește toate tehnicile poetice care pot fi de ajutor în vederea atingerii țelului cărții: surprinderea senzației de „tandrețe halucinogenă”. Rezultatul este un languros periplu printr-o experiență transformatoare tantrică, erotică. Unica problemă cu care se lovește Manasia, în acest punct al operei sale, este faptul că aceste mecanisme se transformă, în unele momente, în tipare stilistice. Se poate vorbi, așadar, chiar de un gongorism manasian.

Desigur, ce este memorabil la opera lui Manasia reprezintă chiar această recurență obsesivă a temelor din zone periferice literaturii, această manieră intelectualizantă, dar nepretențioasă de discurs și modul prin care acestea permit exhibarea vulnerabilității, rebeliunii sau fascinației. Pe scurt, manierismul discursiv a reprezentat întotdeauna un atu pentru poet. Poezia românească din preajma anului 2010 este și ea încărcată de acest gust pentru augmentare decorativă, construcții estetizante, dispersare în locul concentrării (la Vlad Moldovan, Andrei Doboș, Ștefan Baghiu, Alex Văsieș și alții). Cu toate acestea, în Gustul cireșelor nu există focare de intensitate de anvergura mai vechilor poeme Taurul mecanic sau Daniela. Construcția și progresia volumului este de această dată liniară. Miza este, în cea mai mare parte, atmosferică. Erupțiile textului într-un plan suprarealist, încărcat imagistic („Cuțitul ți se înfige în torace. Iese urmat de-o coadă/ de cometă: pești verde metalizat, hidre ultramarin,/ anemone oranj, ghemuri de viermi rubinii”), transfigurarea intimității în trip de dimensiuni mistice și amploarea pe care o iau experiențele singulare și cotidiene ajung să suprasatureze tema și construcția volumului. Acest lucru se întâmpla mai ales din cauza faptului că registrul ajunge să se omogenizeze, lucru defavorabil atunci când poetul se concentrează tocmai pe efectul de abundență și plenitudine experiențială.

Astfel, Manasia excelează în ingegno și în exploatarea frumuseții, în scufundarea „În sintaxa magică și complicată a vieții” (ULTRAMARIN), dar se face simțită o pierdere a efervescenței care a determinat însăși apariția acestui tipar poetic. Gustul cireșelor nu se dorește a fi un punct de cotitură sau o revoluție, ci o redobândire a unei vitalități considerate pierdute, o re-sincronizare afectivă cu viața.

________

*Ștefan Manasia, Gustul cireșelor, Charmides, Bistrița, 2018.

 

 

 

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 21-22]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.