Andrei Doboș – Poeme

Andrei Dobos_foto

 

Sfîrşitul verii

S-a răcit întunericul dulceag al dimineții care nimic rău nu prevestește
iar în copaci a intrat umezeala și frigul și stau retrași și tăcuți și cei
sălbatici ca sălciile bătrîne ce-au crescut pe lîngă iazuri
acum multă multă vreme și cei ca nucii însămînțați de vînt prin vreo grădină
pe care omul i-a lăsat să crească acolo pentru privirea și sufletul lui,
cărările sînt acum castanate și înnucate, punctate cu fructe storcite
de bacterii și friguri; un văl de păsări ridică în gușe de stol
semințe din ceața dimineții, iar în arbuștii ornamentali tunși electric
intră tristețe băltită, și se face întuneric cu borhot și firimituri de fruct,
și din cînd în cînd bate un vînt de pe sate, din miez portocaliu de bostan
și de pe frunze aspre de porumb; și e galben, totul e galben
răsăritul e galben ca zburlirea penelor de grangur
sau ca ciocul moale de mierlă,
un galben poros ca pufuletele dus de corb.
Și se face o vreme în care mereu stă să plouă
o așteptare de dulciuri din iaurt caramelizat,
fum de crustă arsă de sos roșu la prînz,
și vremea stă să plouă și intră în melasa întinderii de iarbă
ca un ulei incolor cu miros de foarfece.

 

Locuri de așteptare

Trece strada – o fată de la țară.

O femeie în vîrstă – de la țară – își dezleagă baticul, nădușită, sub o salcie mică.

Bărbați de la țară, cu veste negre și cămăși descheiate.

Congregații de-o amiază strînse în jurul unor conserve.
Hîrtie de salam unsuroasă. Stropi de zeamă de roșie cu sîmburi.
Cireșe. Vînt. Miros aprins de fum de țigară –, de la țară.

Ce frumoși sînt copiii. Pielea lor este altfel.

În săli de așteptare, cu mîinile prinse căuș. Crăpate. Scorburi scoicate.
De aici simți că vei moșteni pămîntul.
Gări și piețe stătute. Carne și lapte –, lalele,
găini pitite-n ștergare.

 

Iernare

Mă pregătesc de iernare
trag peste mine întunericul și zăpada
ca pe o plapumă,
mă pun să dorm somnul cel bun
primul somn al vulpii în galeria caldă de viezure.
Visez locurile unde s-au așezat strămoşii
virogi luminoase ce miros
a pămînt atins de fulger.
O să concesionăm o vale
cu mult păstrăv
numai pentru noi,
coconi îmbăiați în dragostea
adîncă a tribului nostru.
Un zbor de liliac în sticlă
prin întuneric îndesat de sat.
Cuirasele micuțelor orașe comuniste.
Liniștea instalațiilor
de lumini defecte,
torsul matern
al stațiilor de epurare.

 

Listă scurtă cu lucruri care mă întristează

Actrițele trecute de prima tinerețe.
Fularele roșii.
Fețele nedormite.
Întunericul din cameră cînd mă trezesc – de la pocniturile mitralierelor Revoluției Române – să închid calculatorul.
(Ochelarii lui Teodor Brateș)
Gecile de blugi îmblănite.
Oamenii care se disting prin dicție și prin demnitate lipsită de substanță.
Plantele care înfloresc în plină iarnă.
Pletele blonde ce ies dintr-o glugă neagră, seara tîrziu, pe moină.
Animalele umanizate.
Dispariția anotimpurilor.

 

Toxic senin

A vrut să ningă
dar nu s-a putut
așa s-a născut
iarna fără zăpadă.

Colonii de vrăbii
vrăfuie gri
în aerul gri
peste magazii.

De la mezanin
privesc cu capul plin
de toxic senin.
Toxic senin.

 

[Vatra, nr. 3/2018, p. 11]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.