Senida Poenariu – Întâmplările unui roman-graffiti

Constantin-Abaluta__Elicea-lui-Urmuz-Roman-graffiti__606-700-919-4-785334337401

Inovativ, de gesticulație fragmentară, cu tușe suprarealiste și accente ale absurdului care trimit ostentativ la Daniil Harms, romanul-grafitti* semnat de prolificul Constantin Abăluță ia forma unei dispuneri alfabetice a străzilor Bucureștiului pe care defilează, deposedate de orice formă de (auto)control, „sute de schije de vieți disparate” (Eugen Negrici). Dacă în onomasticonul lui Mircea Horia Simionescu numele „naște” individul, cu expresia lui Manolescu, în romanul lui Abăluță, indivizii sunt plasați implacabil sub semnul determinismului topografic. Sau, altfel spus, strada „naște” individul.

De altfel, formula în cauză poate fi considerată un remake după Mircea Horia Simionescu. În mod surprinzător, Abăluță, din postura detașat-obiectivă a prefațatorului, caraghios prin discursul la persoana a treia, nu profilează diferența specifică față de MHS, ci motivează chiar o similitudine a intenționalităților în duplicitatea lor: miza „zurlie” a celor două dicționare este „viața după alfabet”, nu informează, cum ar părea, ci dez-informează, ironizează numele de cetățeni sau de străzi și subminează realul cotidian.

 Freneziile asociative rezultate în urma dislocărilor dintre semnificat și semnificant, verva fabulatorie și jubilația narativă transcend, pe alocuri, în romanul lui Abăluță granițele metaromanului de „reflecție estetică”, cum a fost catalogat în Arca lui Manolescu Dicționarul onomastic.” „Întâmplările” nu doar șarjează, ci și concentrează tipologii umane și destine plasate în situații limită, forțate să experimenteze, pe partituri tragice, comice și grotești, cele mai profunde sentimente umane. Prinse într-un vortex al absurdului în care limitele verosimilului nu mai sunt relevante, stop-cadrele din Elicea lui Urmuz scot la iveală o umanitate percutantă care irumpe din cele mai neașteptate locuri. Cum ar fi întreaga poveste a celor două tunuri de pe strada Bâsca Mare, și, mai ales, tabietul domnului Lăzărache de a bea cafeaua și de a fuma, în fiecare dimineață, în compania unuia dintre tunuri. Se dovedește că Lăzărache suferă de o traumă după moartea nepoțelului de nouă ani dintr-o banală răceală. Rămas singur, Lăzărache, în costum alb, înlocuiește mersul la cimitir cu sorbitul cafelei în tăcere în proximitatea tunului.

Deși reușește într-un mod remarcabil să concentreze în una-două pagini complexitatea unei vieți, să o reducă la esență, la acele puncte critice definitorii, și acesta este probabil și cel mai mare câștig al cărții, Abăluță este deconcertat de experimentalism. Uneori se creează senzația că „întâmplările” sunt improvizațiile din pană ale scriitorului care, în sfârșit, a găsit cadrul în care se poate manifesta liber. Romanul-graffiti este materializarea unui proiect de cursă lungă în care primează libertatea scrijelitului și a inscripționării, pe foi de data aceasta – în defavoarea zidurilor, de dragul actului fabulatoriu în sine. Suflul narativ poartă amprenta dicteului. De altfel, opera poetului, prozatorului, dramaturgului și eseistului Constantin Abăluță, reprezentant al generației ’60, derivă dintr-o estetică a originalității. Nu-i vorbă, Elicea lui Urmuz este un roman atipic, chiar original, însă, adunate într-un singur volum, „întâmplările” pot buimăci cititorul expus la tot felul de cazne. De la un anumit punct, lectura devine fastidioasă. Se simte nevoia unei ancorări mai solide în limitele verosimilului și/sau ale logicii, și, de asemenea, mai ponderat apăsată pedala insolitării și a efectelor extreme de tip gag.

Strategia narativă este una prescriptivă. Realitatea romanului este „o lume a semnelor” în care numele străzilor, dispuse alfabetic, sunt „mormintele lucrurilor pe care le evocă”, iar „personajele” care locuiesc aceste străzi nu sunt altceva decât niște marionete a căror existență este dublu determinată: pe de-o parte de topografie, și, pe de altă parte, de un element omolog sub forma unui obiect, de cele mai multe ori, deși poate fi și o culoare, un eveniment sau chiar o persoană, în jurul căruia le gravitează întreaga existență. Există și o logică internă a distribuirilor. Fiecărei litere îi urmează o serie de cuvinte-cheie reprezentative activității/existenței locuitorilor de pe străzile cu pricina. Fără a trece prin tot alfabetul, găsim la litera B „camere goale, case nelocuite, străzi aparte, destine spulberate”, la C „oamenii fac lucruri trăznite”, la E străzile dispar, la F sunt „scrisori pierdute, acuzații, recunoașteri, pedepse”, la G meserii uitate, la H oamenii mor, la K sunt „străzi electorale ca în Karagiale”, la L „străzile cu pași mărunței”, la N i se aduce un omagiu lui Daniil Harms, O este rezervată străzilor poliglote, la P sunt străzi particulare, apoi la R sunt „străzile cu gură-cască, târâie-brâu, pomanagii, chibițari, pișcotari, panglicari, duși cu pluta, farsori, simulanți”, și, să nu uităm de străzile cu oameni invizibili de la S sau cu cei care își iubesc umbra de la litera V.

Multitudinea scenariilor și diversitate tematică fac imposibilă încercarea de rezumare sau chiar de sistematizare a „acțiunii” romanului. Abăluță simte nevoia unor lianți narativi motivat poate și de publicarea succesivă a celor două părți ale Întâmplărilor imaginare pe străzile Bucureștiului (2010 și 2013). În 2017 apare acest format definitiv sub titlul de Elicea lui Urmuz. Roman Graffiti. Întâmplări imaginare pe străzile din București. Prin repoziționarea personajelor de o stradă pe alta, litera I este dedicată acestei chestiuni, nu se câștigă propriu-zis coeziune la nivel macro, ci, dimpotrivă, se motivează secvențialitatea și fragmentarismul perspectivei și aceasta deoarece dacă „te muți de două ori: mai mult ca sigur mori”. Până și sintaxa este dislocată atunci când se redă evoluția acestor personaje. Ca în cazul bietului Samoilache, mutat pe Ienupărului și sărăcit de elicea care i-a picat din cer în curtea de pe strada Dudului: „Speriat de moarte când furat elicea curte. Demult elice căzut din cer. Preot Dominic Alteea propovăduit: fiecare trebuie îndure elicea lui. Acum ce îndure?: hoți furat. Ienupărului credincios Samoilache așteaptă elice din cer cade. Gândește: fiece stradă elicea ei. […] Pe Strada Italiană Samoilache (Str. Dudului – Str. Ienupărului). A stat zece ani pe Ienupărului și nici o elice n-a mai aterizat din cer. Speră că pe Italiană… dar moare la colțul străzii izbit în cap de-un umeraș căzut dintr-un balcon”. Un alt exemplu este cel al clarvăzătoarei, „prezicătoarea în tăcere Alexandrina Lebădă (Str. Galița). Curte mare copaci umbroși. Foșnet frunze urechi: prefață tăcere. Industriilor condiții optime ghicit. Înșelat totuși. Alexandrina Lebădă murit. Implozie. Doctor spus: creier femeie 50 ani nu suportă 50 tăceri/zi.” În cel mai bun caz, dacă te muți, înnebunești, așa cum este cazul cobzarului care s-a mutat de pe strada Amazoanei pe Iasomiei și „nu mai cântă noaptea canțonete italienești, Papa a murit, cobza s-a dezacordat, fudulia urechilor a crescut, vecinii nu-l bagă în seamă, scrisorile către noul Papă n-au primit nici un răspuns, se enervează și dă cu pumnii de pereți, când plouă simte cum ceva se rupe înlăuntru-i, ar pune mâna pe cobză dar îi este frică, și după toate cele aici nici nu miroase a iasomie…”. În orice caz, ca linie generală, personajele lui Abăluță sunt maniacale, obsesive, anxioase și, destul de frecvent, poate din lipsă de alte idei, sfârșesc ucise în cele mai bizare moduri de creatorul lor.

Pentru a ilustra strategia de cartografiere am selectat monologul cântărețului de lieduri Elias Merluianu, un posibil alter-ego al autorului. Pe tonalități proustiene, de o melancolie duioasă, acesta redă plimbarea pedestră în singularitatea percepției și a proiecțiilor conduse de fascinația pentru „miracolele” realității cotidiene: „Și cu glasul tău de contra-tenor pensionar cânți statuilor câteva lieduri. Frunzele foșnesc undeva departe. Nu mai ai mulți ani pe-aceste străzi, poate ar trebui să zorești pasul, dar statuile te mustră cu-o privire piezișă: străzile străbătute în fugă se vor răzbuna. Nu-i bine să stârnești mânia străzilor. Și nici n-ai de ce, perseverența pasului are ceva din neclintirea caselor și-a copacilor. Să nu stai pe loc, să umbli în ritmul ales de tălpile tale și de ferestrele caselor, să stabilești legături cu frunzele arborilor, cu zidurile dărăpănate, cu scaunele scoase la soare pe terase. E-atâta umanitate în tot ce ne-nconjoară. E-atâta umilință în respirațiile care se șterg unele de altele continuând să rămână distincte. Microcosmosul fierbătorului de cafea. Tabloul agățat strâmb și diminețile ploioase”. (p.293). Această ființă suavă nu are prea multe de comentat nici în fața morții care ia forma unei alte călătorii pe aceleași ritmuri molcome: „într-o zi unei statui de zeiță i-ai cântat liduri (șic!) până vocea ta de contra-tenor s-a istovit și-ai căzut fără suflare la picioarele unui zid, o statuie ecvestră ți-a spus cândva că-n zile senine vede oceanul, te străduiești și tu să-l zărești și mergi fără nici o țintă și simți pe pieptul tău norii care trec pe cer și-o ciudată căldură te-mpresoară tot mai des.” (p.293) Deși, nu fără o doză de sentimentalism, scena este una reușită mai ales pentru că reușește să transmită o stare și o emoție anume. Intempestiv, Abăluță schimbă registrul și întreaga construcție pică în derizoriu: „A fost agățat simbolic în spânzurătoarea dricului iar apoi a fost culcat în coșciugul imitație de mahon […]. A fost înmormântat în cimitirul particular «Marc Aureliu» care se află la capătul dinspre câmp al străzii ing. Marconi Guglielmo și-i păzit de doi bodyguarzi înarmați. Pe panglica imensei și singurei coroane (din trandafiri artificiali) depuse pe mormânt scria cu litere aurite: Vai de cel ce moare nespânzurat! Vai de cel ce face ăst păcat!” (p.294) Este și aceasta o formă de ridiculizare a morții. Și, după consecvența cu care este aplicată, se poate spune că este metoda lui Abăluță preferată de a „înfățișa” marele exitus.

După nuvelele-graffiti din Femei Răspântii Imprevizibile (2015) și întâmplările-graffiti de pe străzile Bucureștiului care se ambiționează să concentreze dramele unei întregi colectivități – reușită asezonată cu o accentuată doză de ironie, sarcasm și chiar cinism – nu putem să nu ne întrebăm ce alte variații ale artei stradale va mai propune Constantin Abăluță.

__________

*Constantin Abăluță, Elicea lui Urmuz. Roman-Graffiti. Întâmplări imaginare pe străzile din București, Editura eLiteratura, București, 2017, 318 p.

 

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 36-38]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.