Gilles Deleuze, Félix Guattari – Mai 68 n-a avut loc

deleuze-and-guattari

În fenomenele istorice ca Revoluţia din 1789, Comuna sau Revoluţia din 1917 există întotdeauna o parte de eveniment ireductibil la determinismele sociale şi la seriile cauzale. Istoricii nu prea iubesc acest aspect: ca atare, ei restaurează cauzalităţi post festum. Dar evenimentul, în ce-l priveşte, se află în decroşaj sau în ruptură faţă de cauzalităţi: e o bifurcare, o deviere în raport cu legile, o stare instabilă care deschide un nou câmp de posibilităţi. Prigojin a vorbit despre aceste stări în care, chiar şi în fizică, micile diferenţe se propagă în loc să se anuleze şi în care nişte fenomene absolut independente intră în rezonanţă, în conjuncţie. În acest sens, un eveniment poate fi contrazis, reprimat, recuperat, trădat – asta nu înseamnă că el nu comportă ceva indepasabil. Renegaţii sunt cei care spun: e depăşit. Dar evenimentul însuşi poate fi foarte bine vechi, şi tot nu se lasă depăşit: el este deschidere a posibilului. El traversează totodată interiorul indivizilor şi densitatea societăţii.

Dar încă fenomenele pe care le-am invocat se însoţeau cu determinisme şi cauzalităţi, chiar dacă ele erau de o altă natură. Mai 68 e mai degrabă de ordinul unui eveniment pur, liber de orice cauzalitate normală sau normativă. Istoria lui e o „succesiune de instabilităţi şi de fluctuaţii amplificate”. Au existat multe frământări, gesticulaţii, cuvinte, prostii, iluzii în mai 68, dar nu asta e ceea ce contează. Ceea ce contează e că a fost un eveniment de clarviziune, ca şi cum o societate ar fi văzut dintr-o dată intolerabilul pe care îl conţinea precum şi posibilitatea a altceva. A fost un fenomen colectiv sub forma: „Nişte posibil, că dacă nu mă sufoc…”. Posibilul nu prexistă, ci e creat de eveniment. E o problemă de viaţă. Evenimentul creează o nouă existenţă, produce o nouă subiectivitate (noi raporturi cu corpul, cu timpul, cu sexualitatea, cu mediul, cu cultura, cu munca…).

Atunci când apare o mutaţie socială, nu e suficient să tragi consecinţele şi să-i deduci efectele, urmând liniile cauzalităţii economice sau politice. Trebuie ca societatea să fie capabilă să formeze articulaţii colective corespunzătoare noii subiectivităţi, în aşa fel încât să vrea mutaţia. Asta înseamnă o adevărată „reconversie”. New Deal-ul american, dezvoltarea japoneză au fost nişte exemple foarte diferite de reconversie subiectivă, încărcate cu tot felul de ambiguităţi şi chiar structuri reacţionare, dar şi cu partea de iniţiativă şi creaţie care constituia o nouă stare socială capabilă să răspundă exigenţelor evenimentului. În Franţa, dimpotrivă, după 68, puterile n-au încetat să trăiască cu ideea că „treaba se va rezolva”. Şi, într-adevăr, s-a rezolvat, dar în nişte condiţii catastrofice. Mai 68 n-a fost consecinţa unei crize şi nici reacţia la o criză. Ci mai degrabă opusul. Criza actuală şi impasurile crizei actuale din Franţa sunt cele care rezultă direct din incapacitatea societăţii franceze de a asimila Mai 68-ul. Societatea franceză a dovedin o radicală neputinţă de a opera o reconversie subiectivă la nivel colectiv, aşa cum o cerea 68-ul: şi-atunci, cum ar putea ea să opereze acum o reconversie economică în nişte condiţii de „stânga”? Ea n-a ştiut să propună nimic oamenilor: nici în domenuil şcolii, nici în cel al muncii. Tot ceea ce era nou a fost marginalizat sau caricaturizat. Vedem astăzi muncitorii de la Longwy agăţându-se de oţelul lor, producătorii de lapte agăţându-se de vacile lor etc.: ce altceva ar putea ei să facă, din moment de orice articulare a unei noi existenţe şi a unei noi subiectivităţi colective a fost zdrobită din faşă de reacţia împotriva 68-ului, la stânga aproape la fel de mult ca la dreapta? Chiar şi radiourile libere. De fiecare dată posibilul a fost închis.

Copiii mai 68-ului, pe care îi întâlnim aproape peste tot, nu ştiu nici ei şi fiecare ţară îi produce în felul ei. Situaţia lor nu e strălucitoare. Nu sunt tinere cadre. Sunt ciudat de indiferenţi şi totuşi foarte la curent. Au încetat să mai fie exigenţi, sau narcisici, dar ştiu foarte bine că nimic nu mai corespunde astăzi subiectivităţii lor şi capacităţii lor de efort. Ştiu şi că toate reformele actuale merg mai degrabă împotriva lor. Sunt hotărâţi să-şi ducă mai departe treaba atât cât pot. Păstrează o deschidere, un posibil. Portretul lor poetizat a fost făcut de Coppola în Rusty James; actorul Mickey Rourke explică: „E un personaj oarecum la capătul puterilor, pe muchie. Nu e de tipul lui Hell’s Angel. Are celule cenuşii, în plus are bun simţ. Un amestec de cultură venind din stradă şi din universitate. Acest amestec e cel care îl înnebuneşte. Nu vede nimic. Ştie că nu exisă vreo slujbă pentru el, căci e mai viclean decât orice tip dispus să-l angajeze…” (Libération, 15 februarie 1984).

E adevărat despre toată lumea. Ceea ce e instituţionalizat în şomaj, în pensii sau în şcoală sunt nişte „situaţii de abandon” controlate, avându-i pe handicapaţi drept model. Singurele reconversii subiective actuale, la nivel colectiv, sunt cele ale capitalismului sălbatic à l’americaine, sau ale unui fundamentalism musulman precum cel din Iran, ori ale religiilor afro-americane ca şi cele din Brazilia: acestea sunt figurile opuse ale unui nou integrism (ar trebui să mai adăugăm neo-papismul european). Europa nu are nimic de propus, iar Franţa pare să nu mai aibă altă ambiţie decât cea de a lua conducerea unei Europe americanizate şi supraînarmată, care ar opera de sus în jos reconversia economică necesară. Câmpul posibililor este însă în altă parte: urmând axa Vest-Est, pacifismul, în măsura în care îşi propune să dizolve raporturile conflictuale, de supraînarmare, dar şi de complicitate şi de repartiţie între Statele Unite şi URSS. Urmând axa Nord-Sud, un nou internaţionalism, care nu se mai întemeiază doar pe alianţa cu lumea a treia, ci pe fenomenele de tiers-mondizare din chiar ţările bogate (de pildă evoluţia metropolelor, degradarea zonelor centrale, ascensiunea unei lumi a treia europene, aşa cum le-a analizat Paul Virilio). Nu există altă soluţie decât creativă. Aceste reconversii creative sunt cele care ar putea contribui la rezolvarea crizei actuale şi care ar prelua ştafeta unui Mai 68 generalizat, a unei bifurcaţii sau a unei fluctuaţii amplificate.

[Publicat iniţial în Les Nouvelles littéraires, 3-9 mai 1984; reluat în Gilles Deleuze, Deux régimes de fous. Textes et entretiens, Minuit, Paris, 2003]

 

Traducere din limba franceză de Alex. Cistelecan

 

[Vatra, nr. 4-5/2008]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.