Dan Ungureanu – Fifty shades of green, sau două secole în Arabia

dan ungureanu

 

Mierea și multele sale utilizări

Mai demult, se păstrau în miere nu doar nuci, ci și capetele executaților. Se ia un supus nesupus, capul decapitat se pune în miere, și se plimbă prin orașe, pentru a arăta supușilor că sultanul face dreptate și nesupușilor – proprietățile dezinfectante ale mierii.

În aprilie 1802, 12 mii de călăreți conduși de Saud bin Abdul-Aziz, al doilea conducător saudit, au atacat orașul sfînt Kerbala, din Irak. și au jefuit mormîntul lui Husein, nepotul lui Mohamed, mormânt peste care o mie de ani de pietate îngrămădiseră aur, argint și pietre prețioase. Rousseau spune că saudiții au încărcat prada pe două sute de cămile.

În 1806, saudiții cuceresc și Hejazul, zona orașelor sfinte Mecca și Medina, și distrug cimitirul Al-Baqi: străvechi deja în 625 AD, în cimitir erau îngropați părinții lui Muhammad, fiul său, unchii săi, nepotul său Hasan. Saudiții, acest trib inutil, rad tot cimitirul, cu morminte milenare cu tot.

Relativ enervați de nesupunere – locuitorii unei provincii deșertice îndepărtate jefuiseră un loc la fel de îndepărtat – și relativ neputincioși – otomanii trimit trupe egiptene în 1818, care îi înving pe saudiți, îl aduc pe Abdullah, fiul lui Saud, la Istambul, și îi taie capul, pe care îl pun în miere și îl plimbă prin diverse orașe, inventând metoda pedagogică pe care americanii o vor numi mai târziu ”show and tell”.

Acesta este începutul statului saudit, al inutilului stat saudit, pe care doar stăpânirea unor sonde de petrol nenumărate îl deosebește de ISIS. Distrugerea mormântului lui Ali și a cimitirului Al-Baqi sunt doar primele dintr-o serie lungă de demolări ale unor monumente milenare. Saudiții au dinamitat, călcat cu buldozerul și demolat de zeci de ori mai multe monumente musulmane decât orice cruciadă. Așa începe așa-zisa reformă wahabbită a islamului: cu un jaf imens justificat printr-un fundamentalism ad hoc. Și, desigur, cu distrugerea mormintelor: ura nomazilor față de semnele civilizației sedentare, ura analfabeților față de cultură. Talibanii au dinamitat statuile seculare ale lui Buddha din Bamiyan, în indignarea întregii lumi. Musulmanii nu s-au indignat deloc de distrugerea propriilor lor monumente.

În Arabia Saudită, arheologia se face cu dinamită, iar istoria se șterge cu buldozerul.

Acesta e și motivul dușmăniei seculare dintre Iran și Arabia Saudită. Acesta e și motivul alianței dintre Donald Trump și saudiți contra Iranului și Omanului: există o solidaritate viscerală între infractori, există o prietenie implicită între hiene.

Jean Baptiste Louis Jacques Rousseau, martor ocular al jefuirii orașului Karbala, a scris o carte cu un titlu lung, Description du pachalik de Bagdad: suivie d’une notice historique sur les Wahabis, et de quelques autres pièces relatives à l’histoire et à la littérature de l’Orient. Descrierea pașalîcului Bagdadului, urmată de o notiță istorică despre Wahabi. Cartea a apărut în 1809. Termenul ”notiță” nu trebuie să ne încurce. Jumătate din carte e dedicată subiectului.

Nici numele nu trebuie să ne încurce: doi frați Rousseau, ceasornicari din Geneva, ajunseseră unul ceasornicar al sultanului otoman (tatăl lui Rousseau iluministul); celălalt, ceasornicarul șahului persan (bunicul lui Jean-Baptiste-Louis-Jacques de mai sus).

Nucleul islamului a fost, totdeauna, paradoxal, o zonă deșertică. Invaziile și atacurile vin întotdeauna dinspre zonele deșertice spre zonele cu densitate mare a populației. E costisitor, pentru orice armată, să urmărească alte trupe în deșert. Islamul a apărut ca raiduri ale unor triburi conduse de Muhammad asupra caravanelor de negustori și a unor orașe bogate. La patru sute de ani după raziile lui Muhammad încep raziile Qarmațienilor, sectă războinică instalată în estul Arabiei. Qarmațienii jefuiesc timp de un secol, tot secolul zece. Șapte secole după qarmațieni încep raziile și jafurile saudiților.

Rousseau observă că saudiții erau, la vremea aceea, frugali: mâncau, spune el, „pâine, mai mult de orz, curmale, lăcuste și pește; rar orez și carne de oaie”. Casele lor, de vălătuci și paie, au înăuntru doar rogojini și vase de lemn sau de lut. Când pleacă în razii, iau două burdufuri, unul de făină și unul cu apă, și amestecă apa cu făină și mănâncă amestecul așa cum e. Când le e prea sete, beau urina cămilelor. „Străinii nu îi pot ataca, fiindcă, pentru a pătrunde la ei, trebuie să străbată câmpii aride și sălbatice, munți hidoși și văi arse de soare, unde ar putea pieri de foame, sete și arșiță. Locuințele lor fiind în mare parte biete colibe sau corturi, le părăsesc dușmanilor mai numeroși și se adăpostesc pe înălțimi inaccesibile.” (p. 151) Prima expediție otomană contra saudiților eșuează; cu o parte din aurul jefuit la Kerbala, mituiesc generalul trimis pe urma lor, care se retrage cu lașitate. Oricum, Rousseau își dă, primul, seama de potențialul lor, și scrie profetic (p. 41): ,,e sigur că oameni atât de fanatici, și atât de doritori de cuceriri, obișnuiți să rabde orice lipsuri, au ca țel mari proiecte de invazii și cu timpul/…/ vor supune Arabia întreagă și Mesopotamia”.

Datele despre wahabbiți, în epocă, sunt mai numeroase decât ne-am aștepta. George, viscount Valentia, în cartea cu titlul birocratic Voyages and travels to India, Ceylon, the Red Sea, Abysinnia, and Egypt, in the years 1802, 1803, 1804, 1805, and 1806, pomenește și el de wahabbiți. E tot din 1809. Autorul a călătorit în Hedjaz, și amintește doar de jefuirea orașului Mecca și prădarea mormântului lui Muhammad, și, pe alocuri, de raziile intermitente ale wahabbiților.

Rousseau îi numește Séhoud, Valentia, Suud, iar sir Lewis Pelly, Saood. Ultimul, militarul Lewis Pelly scrie în 1866 Report on a Journey to the Wahabee capital of Riyadh in Central Arabia, 1865, care cuprinde o istorie relativ fluentă a saudiților de până atunci.

Solidaritatea hienelor

În 1890, după alte conflicte, tribul Rashid îi învinge pe saudiți și îi alungă. Ultimii saudiți se refugiază în Bahrain, apoi Kuwait și în Qatar. În 1901, saudiții recuceresc orașul Riyadh, iar bătăliile dintre saudiți și tribul Rashid continuă până în 1907. La sfârșitul războiului mondial, în 1918, saudiții sunt, nominal, dușmani ai otomanilor proaspăt învinși. Imperiul britanic îi recunoaște drept conducători legitimi ai Arabiei interioare, a Nejdului. Britanicii au negocieri și cu șeriful Hejazului, descendent al profetului, dar ulterior le permit tacit saudiților să ocupe Hejazul.

E semnificativ faptul că domnia tribului Saud în Arabia e recentă, târzie, făcută în etape și petice, și extinsă prin războaie. Populația de pe coasta de est, șiită, e menținută sub ocupație militară permanentă; o altă parte, tribul Otaibi, s-au aflat în conflict cu saudiții până recent. Doar îmbogățirea generală datorată petrolului, după 1974, a tasat conflictele interne și externe. Saudiții, practic, și-au mituit dușmanii. Dar conflictele vechi nu au dispărut niciodată.

Kuwait, Bahrain și Emiratele Arabe Unite nu sunt propriu-zis state. Ele apar din negocierile marinei britanice cu diverși șeici și emiri de pe coasta arabă a Golfului Persic, care trăiau din piraterie. Șeicii și emirii lor sunt doar pirați la pensie. Tâlharii saudiți din deșert care atacau convoaiele de pelerini spre Mecca se înțelegeau bine cu pirații care atacau corăbiile cu marfă din Golful Persic.

Afghanistan și Iraq

Intervențiile armate ale SUA în Afghanistan și Iraq au aceleași consecințe: distrug echilibre complicate, fragile și creează crize durabile.

SUA a înarmat mujahedinii contra guvernelor socialiste susținute de sovietici în Afghanistan. Tot ceea ce au reușit mujahedinii, după luarea puterii, a fost să dea naștere unui devastator război civil, care a creat un gol de putere, umplut catastrofic de talibani.

După răsturnarea lui Saddam Hussein în Iraq, americanii au creat un gol de putere și aici. Șiiții irakieni s-au aliat cu Iranul șiit, extinzându-i influența regională. Sunniții, după o perioadă de opresiune, s-au aliat cu insurecția islamistă din Siria și au extins statul ISIS și în Iraq. 16 ani după începerea războiului din Afghanistan, situația e la fel de instabilă. Sovieticii s-au retras după zece ani de eșecuri militare; pentru americani nu există o soluție. La fel, în Iraq, 15 ani după invazia americană, situația e la fel de volatilă.

Pericolul terorismului e mult mai mare ca înainte. După căutări îndelungi și dificile, trupele speciale americane îl ucid pe Osama ben Laden, în mai 2011. În iunie 2014, ISIS, organizație teroristă, se declară stat și ocupă o zonă imensă din Siria și Iraq. E prima oară când o organizație teroristă se transformă în stat și rezistă ani întregi.

Războiul cu ISIS i-a prăbușit pe irakienii sunniți, care nu mai au, în 2018, nici o putere politică, i-a separat definitiv pe kurzii irakieni de irakienii sunniți. Kurzii sirieni și cei irakieni și-au unit forțele, ceea ce a provocat riposta armată a Turciei. Statele Unite, aliate și ale Turciei, și ale kurzilor, au devenit un simplu spectator neputincios într-o situație pe care au declanșat-o și asupra căreia nu mai au nici un control.

 

Iranul

Geopolitic, ostilitatea președintelui american Donald Trump față de Iran și apropierea față de Arabia Saudită e inexplicabilă. Iranul are alegeri și alternanță politică, femeile au relativ mai multe drepturi ca în Arabia Saudită, străinii ne-musulmani pot vizita Iranul. La fel, Trump i-a susținut pe saudiți împotriva Qatarului. Qatarul e un stat mic, peninsulă-apendice, și detestat de saudiți pentru postul de televiziune Al-Jazeera, unul dintre foarte puținele posturi de televiziune libere din lumea arabă. Și cu atât mai periculos pentru saudiți.

Zoologic, însă, apropierea dintre Trump și saudiți e explicabilă. Hienelor le plac instinctiv hienele. Agresorilor le plac visceral agresorii.

William Gifford Palgrave, în Narrative of a Year’s Journey Through Central and Eastern Arabia (1862-1863) a vizitat Qatarul: Bedaa, spune el (p. 231) ,,e capitala mizerabilă a unei provincii mizerabile. Katarul înseamnă nesfârșite dealuri sterpe, mohorâte și arse de soare, cu foarte rari copaci. Un mal noroios se întinde în nisipuri mișcătoare. Pe acest fundal melancolic, apar ici și colo pâlcuri de bordeie și colibe din frunze de palmier, strâmte, urâte și scunde. Pe cât de săracă și goală e țara pe coastă, în interior trebuie să fie și mai săracă și mai goală. Locuitorii ei jefuiesc aici ceea ce nu au acasă. Fiindcă satele Katarului sunt toate încunjurate cu zid, iar câmpiile au turnuri, și ici și colo o fortăreață”. Localnicii pescuiesc, de mii de ani, perle. ,,Mohamed ibn-Thani”, șeicul Qatarului, spune Palgrave, ,,era un bătrân isteț, renumit pentru prudență și purtare relaxată, altfel, un negustor de perle care se tocmea la sânge, mai degrabă decât un conducător arab./…/ Era destul de priceput la literatură și poezie, și îi plăcea mult să discute de asta. Îi plăceau glumele, și știa de glumă”.

Relațiile Qatarului cu Bahrainul sunt proaste. Bahrainul are o minoritate dominantă sunnită și o populație majoritar șiită, oricând gata de explozie. Zona vecină a Arabiei Saudite, Qatif, are și ea o populație șiită crud oprimată. Revoltații din familia al-Thani se refugiază în Arabia Saudită sau în Bahrain. Nemulțumiții Bahrainului pribegesc în Qatar.

Qatarul, însă, are o populație proprie neglijabilă, câteva zeci de mii, dintre care tribul al-Thani trece probabil de zece mii: prea mare pentru a participa eficient la conducere, și toți cerând stipendii în virtutea apartenenței la tribul conducător. Statul a trebuit să importe străini, ca restul statelor vecine, din cauza analfabetismului general.

E ceva de reținut din aceste comploturi și intrigi din care cea mai mare parte ne e necunoscută? Conflictul dintre Arabia Saudită și Iran nu e un conflict de principii, ci de interese. Statele Unite au luat o poziție tranșantă care nu le e caracteristică: din anii 1980, ei colaborează cu Pakistanul și serviciile secrete pakistaneze, pe care tot de patruzeci de ani le acuză permanent de duplicitate. Qatarul subvenționează, poate, diverse insurecții din Orientul Mijlociu. Arabia Saudită face la fel. ,,Conducătorii Arabiei Saudite, în calitate oficială, și ministerele saudite, ca instituții, nu au sprijinit Al-Qaida” spune un drăguț raport oficial al SUA, din care mai mult de 6,3% a fost făcut public.

Ostilitatea lui Trump față de Iran și complezența față de Arabia Saudită sunt destructive și creatoare de conflict. Cum au observat zeci de comentatori, Trump a denunțat tratatul de denuclearizare a Iranului, Joint Comprehensive Plan of Action, la care au negociat opt țări timp de doi ani. Dacă Trump denunță cu atâta ușurătate tratate multilaterale, situația nu e de natură să încurajeze Coreea de nord să intre în negocieri de denuclearizare.

Iar Trump nu e un bun negociator. Art of the Deal nu merge. Nici pe plan internațional, nici în congresul american, Trump n-a fost capabil de negocieri. E foarte posibil să fie tâmpit: Angela Merkel a povestit cum Trump i-a propus o zi întreagă tratate economice și politice cu Germania, fără să înțeleagă că tratativele trebuie purtate cu UE, Germania făcând parte din Uniunea Europeană.

Yemen

În 2015 a început războiul civil din Yemen, în care au intervenit imediat Arabia Saudită și alte state arabe. Armata saudită e una din cele mai bine înarmate din lume, al patrulea buget militar din lume, 10% din totalul bugetului anual, 66 de miliarde de dolari anual, iar Yemenul doar două sau trei miliarde. În primăvara lui 2018, războiul va avea deja trei ani, fără ca saudiții și coaliția lor să dea semne de câștig sau măcar de progres. Yemenul, devastat de holeră și foamete, rezistă destul de bine. Arabia Saudită acuză Iranul că sprijină rebeliunea Houthi doar fiindcă, după trei ani de intervenție armată, saudiții s-au dovedit incapabili să preia inițiativa.

Trump

O catastrofă geopolitică are nevoie de două componente: o situație internațională extrem de complicată + un personaj politic cu putere nelimitată, impulsiv, cu cunoștințe geopolitice nule și obișnuit să joace la cacealma.

În primăvara lui 2017, Mihail Neamțu publica Fenomenul Trump și America profundă. Partidul Liberal din România și-a mobilizat toată logistica pentru a lansa cu cât mai mare zgomot cartea. Mihail Neamțu a fost primit cu fast ca membru, ca ideolog principal al partidului. PNL aproba și ideile cărții (cam rilă-puerilă, omagiu-conducătorului-iubit) și ideologia autorului. Dar susținerea necondiționată a lui Trump și promovarea sa zeloasă presupun și apărarea opțiunilor lui Trump în politica externă. Trump a arătat, timp de un an întreg, că îi scapă orice noțiuni de geopolitică, începând de la prima sa conversație telefonică, din decembrie 2016, cu președinta Taiwanului, Tsang Ing-wen. China și-a arătat iritarea dând cale liberă Coreei de Nord să-și continue nuclearizarea. Atitudinea favorabilă a lui Trump față de Putin, după ocuparea Crimeei și intervenția în războiul civil din Ucraina, a îngrijorat partenerii europeni din NATO. Practic, PNL s-a angajat, neobligat de nimeni, să apere orice opțiune impulsivă de politică externă a lui Trump. Și să justifice sofistic orice prostie.

Un senator american, fost agent CIA în Orientul Mijlociu timp de mulți ani, povestea că, din conversațiile sale cu colegii din Senatul american, și-a dat seama că aceștia nu știau diferența dintre sunniți și șiiți. În New York Times (fake news, după părerea lui Aligică) Jeff Stein publică rezultatele sale informale Can You Tell a Sunni From a Shiite? Gary Bald, pe atunci șeful biroului de contraterorism din FBI, nu știa. Nici Willie Hulon, proaspăt numit șef al biroului securității naționale în FBI. Terry Everett, congresman republican din Alabama, vicepreședinte al subcomitetului pentru informații al Congresului, nu știa. Jo Ann Davis, republicană din Virginia, șefa subcomitetului însărcinat cu supravegherea performanței CIA în recrutarea de informatori musulmani, nu știa nici ea.

Silvestre Reyes, congresman democrat, proaspăt numit președinte al comitetului permanent pentru informații al Congresului, a fost întrebat și el dacă al-Qaida sunt sunniți sau șiiți. A răspuns greșit. Hezbollah? Nici asta n-a știut. Peter Galbraith, fost ambasador american, scrie că George Bush nu știa că există sunniți și șiiți cu două luni înainte de a invada Iraqul.

Stupiditatea oamenilor de stat americani (și a lacheilor lor valahi) vine din ceva mai profund: incapacitatea de a înțelege că există domenii politice în care entuziasmul, leadershipul, gândirea pozitivă (bla, bla, bla) ajung și sunt suficiente, dar există și alte domenii în care expertiza, studiul și lectura nu pot fi suplinite de fervoare și demagogie.

Pentru privitorii de filme cu Lawrence al Arabiei și de știri pe Fox News, fanatismul musulman pare periculos. Mult mai periculoasă e însă ignoranța abisală a congresmanului mediu.

 

 

 

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 45-47]

 

 

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.