Dana Domsodi 

Cearta interpretărilor. Un exercițiu de materialism istoric

 

Apariția cărții Reinterpretând revoluția franceză, de George Comninel, la editura Tact, îmbogățește spațiul cultural românesc cu încă un argument în favoarea școlii marxismului politic și a metodei materialismului istoric. În vremuri de aprig reacționarism politic puține lucruri pot consola mai bine pesimismul întemeiat al rațiunii decât revizitarea disputelor din jurul Revoluției franceze, care cel puțin formal a reprezentat victoria unui tip de universalism politic asupra unei logici a privilegiilor și despotismului. Temeinic și destul de riguros academic, cartea așează argument peste argument până la nucleul unei reinterpretări a Revoluției ce ar putea fi sintetizat astfel: statul se afla în centrul Revoluție Franceze, o confruntare violentă între clase dominante, ce nu a fost condusă de capitaliști, nedând naștere vreunei societăți capitaliste. Deși o reinterpretare a Revoluției franceze ce face în această teză premiză rămâne încă să fie scrisă, bateria de concepte, teorii, analize istorice și metodologii – și armonia cu care conlucrează reprezintă tot atâtea motive pentru a recunoaște, încă o dată, în școala istorică Wood-Brenner locul în care adevărul, analiza istorică și istoria au cele mai mari șanse să se găsească pe aceeași lungime de undă.

Comninel își face loc în dezbatere semnalând o discrepanță între teoria și istoria Revoluției franceze. Și, am adăuga noi, între ideologia care subîntinde noul consens internațional și adevărul material al raporturilor de clasă și al clasei înseși. De persistența acestei discrepanțe suferă atât interpretarea clasică socială a revoluției, cât și cea revizionistă, dar și majoritatea încercărilor marxiste de a răspunde revizionismului. Sursa acestei discrepanțe este atribuită de Comninel lui Marx însuși, care ar fi într-adevăr responsabil „de însușire necritică a istoriei materialist burgheze“ (p. 5), asta deși „teoria revoluției burgheze nu provine de la Marx și, de fapt, nici nu se potrivește cu gândirea lui socială autentică“ (ibid.). Două greșeli îi atribuie Comninel lui Marx cel tânăr: însușirea necritică a teoriei istorice liberale a treptelor și conceptul de revoluție burgheză – expresie a ideologiei burghezo-liberale. Odată acceptate treptele, instituirea capitalismului prin intermediul revoluției devine la fel de plauzibilă, prin ușa din față intrând și ideologia unei clase burgheze care singură ar fi trecut istoria franceză peste pragul feudal. Apoi, deși liberalismul recunoaște existența a ceva de felul clasei, „reprezentarea liberală despre clasă care a dat naștere teoriei revoluției burgheze și concepția materialist istorică despre societatea burgheză de clasă nu pot fi reconciliate“ (p. 200). Diferența nu e minoră, întrucât puși în fața contradicției sociale și echipați cu un concept liberal asupra clasei, contradicția însăși devine doar o formă a tranziției către armonie. O versiune aseptică asupra clasei, adică curățată de antagonismul ireductibil care-i și este specific, debușează tocmai în mistificare a socialului.

Pentru Comninel, interpretarea clasică înțelege revoluția franceză ca pas necesar executat de burghezie în vederea trecerii societății franceze la capitalism, adică tocmai actul care desăvârșește tranziția către capitalism a economiei franceze la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Problema este că aceeași idee, dar citită ca denunț, reprezintă și poziția marxistă clasică care a produs interpretarea socială, pentru multe vreme acceptată ca adevărată de ambele maluri ale academiei. În această paradigmă, nici revizionismul care transformă revoluția franceză într-o reformă executată de o elită liberală eterogenă în vederea unei reorganizări sociale mai moderne nu merge mai departe, sfârșind prin a reitera, chiar dacă sub o altă formă, mitologia necesității istorice a capitalismului. Ironic, perspectiva marxistă asupra revoluției franceze s-a găsit, chiar dacă împotriva voinței sale, în acord și cu această eroare. Acest acord, laolaltă cu condițiile sale de apariție fac obiectul acestei cărți. Printre altele.

Pentru a naviga cartea, patru teze ar putea servi drept puncte cardinale. Prima, că Revoluția franceză a fost rezultatul direct al conflictelor și contradicțiilor produse de raporturile de exploatare din Vechiul Regim, fără a fi însă vorba doar despre acele relații asociate paradigmei Revoluției burgheze. A doua teză, intim legată de prima, ar fi aceea că pentru a găsi o structură adecvată cunoașterii istorice trebuie să pornim de la (istoria societății de) clasă. Apoi, revoluția de la 1789 a reprezentat într-adevăr articularea unei mișcări de restructurare a societății franceze și a raporturilor de clasă din interiorul său, fără a fi însă cu un drum și o Revoluție capitalistă. Comninel mătură astfel c-un drum atât teza liberală a unei burghezii capitaliste, cât și teza structuralist-marxistă a revoluției franceze ca tranziție spre capitalism și a unei contradicții între modul material de producție capitalist și suprastructura feudală. În fine, Nordul cărții este chiar metodologia materialist istorică ce pornește de la relații de clasă și forme de proprietate, așezate corect în contextul specificității modului de producție ce le-a dat naștere. Adică, înțelese în contextul unor relații de muncă, și de extragere și apropriere a surplusului încă necapitaliste, deoarece încă prea tributare unei logici etatiste, extra-economice, în care sistemul rentelor funciar-patrimoniale asigura reproducerea ierarhiei sociale a Vechiului Regim.

Din perspectivă academică și academistă, parcursul interpretării sociale a revoluției către stânga ortodoxă e trasat în carte prin prezentarea critică a pozițiilor deținătorilor catedrei de istorie a Revoluției franceze de la Sorbona. De pildă, Alphonse Aulard cel care de pe-o poziție mai degrabă centristă a citit revoluția ca produs al unei burghezii progresiste. Apoi, deja la stânga sa, succesorul său, Albert Mathiez ce vedea în Revoluție lupta de clasă împotriva claselor rentier-parazitare, fiice ale Vechiului Regim, nemaifiind vorba doar de simplă luptă politică pentru democrație republicană, ci despre ciocniri între interese economico-politice antagoniste. Varianta clasică și cea mai răspândită a perspective sociale îi aparține totuși lui Georges Lefebvre care formulează interpretarea socialistă canonică în temenii a patru mișcări revoluționare concomitente: cea a aristocrației, a burgheziei, a sanculoților și a țărănimii. Dincolo de argumentul crizei Vechiului Regim, al singularității Revoluției sociale și al introducerii țărănimii ca actor semnificativ în desfășurarea Revoluției, teza centrală rămâne aceea că Revoluția franceză a reprezentat actul de revoltă al clasei burgheze împotriva paraliziei social-politice aristocratice.

Împotriva acestei tradiții clasice de interpretare socială a Revoluției, pe post de lance a contraofensivei revizioniste, apare contestația Alfred Cobban că nicio burghezie capitalistă nu a răsturnat vreo aristocrație feudală. Deși se întâmplă să aibă dreptate asupra acestui aspect, revizionismul se atașează de o ipoteză la fel de falsă, și anume că, în fond, Revoluția nu a fost decât o mișcare de înnoire națională (postură clasică de liberalism conservator) orientată împotriva Vechiului Regim, în care protagoniști au fost atât nobilimea luminată, cât și păturile urbane burgheze. În contextul acestui contra-atac teoretic, nu numai că păturile inferioare nu au jucat un rol semnificativ, dar la fel de nenecesară a fost și perioada Terorii iacobine, căreia deja nici nu i se mai putea găsi vreo explicație, alta decât aceea a unui psihologism vulgar ce atribuia maselor sărace o formă de resentiment violent constitutiv. Pentru revizionismul mistificator liberal-conservator, Revoluția rămânea astfel practic fără obiect, tocmai fiindcă înlocuind dimensiunea revoluționară a mișcării burgheze cu simpla mișcare liberală elitistă de reformare, se pierdea și forța explicativă, chiar dacă parțială, a conflictului dintre burghezie și aristocrație, și bătălia asupra controlului statului, reale dincolo de orice dispută în legătură cu tranziția spre capitalism.

Pentru liberali, burghezia e doar punctul de sosire firesc al unei construcții ideologico-teoretice ce gândește progresul în logica capitalismului, naturalizând și anistorizând atât specificitatea istorică a modului de producție capitalist, cât și ocultând relațiile de exploatare și proprietate în spatele unei versiuni teleologice asupra istoriei ce nu poate ajunge decât cu necesitate la capital. Tezismul părinților fondatori ai economiei politice clasice conform cărora capitalul și propensiunea către comerț reprezintă cheile anatomiei maimuței umane se regăsesc astfel încorporate în interpretarea revizionistă a revoluției franceze. Modelul social pentru care realitatea exploatării muncii și conflictul dintre proprietari și cei fără proprietate sunt înțelese ca simple neajunsuri ale mecanismului diviziunii sociale muncii completează cadrul ideologic al progresismului liberal.

Tocmai pornind de la clasă și condițiile material-istorice de desfășurarea a conflictului dintre clase, Comninel brodează una dintre cele mai provocatoare teze ale cărții, aceea că „revoluția poate fi interpretată ca produs al relațiilor de exploatare din societatea de clasă fără a fi o revoluție burgheză capitalistă de clasă“ (p. 236). Ipoteza e originală, tocmai fiindcă analizele Revoluției și dintre stânga și dinspre dreapta au pornit de la o ideologie liberală a claselor date, fără o cercetare atentă a relațiilor dintre ele și fără asigurarea că modul de producție ante și post revoluționar ar fi fost într-adevăr capitalist sau în tranziție. Din perspectiva materialismului istoric, istoria este desfășurare a luptelor de clasă, a exploatării unor clase de către altele în contextul unor moduri de producție specific determinate. Structura exploatării exprimă structura de clasă, care-și creează și impune și jurisprudența adecvată unei formei de proprietate prietenoase unui anume mecanism de extragere și apropriere a surplusului. Proprietatea, acest „principiu organic al economiei capitaliste“ (p. 173) devine astfel o formă a necesității istorice, expresie și principiu al antitezei dintre posedanți și neposedanți, consecință directă a unui regim specific de exploatare a muncii și de extragere a surplusului. Această schemă abstractă a materialismului istoric, dublată de analiza istorică a determinațiilor empirice relevante reprezintă obiectul și cadrul istoricului Comninel.

Acceptând teza că istoria e istoria luptelor de clasă, adică despachetare a unei dialectici violente a forțelor, relațiilor și modurilor de producție, atunci și chestiunea Revoluției franceze se înscrie într-un set determinat de contradicții sociale, flancate de o suprastructură juridică menită să fixeze o formă a proprietății private. Chestiunea inegalității sociale și raportul antagonist dintre stări și ranguri supradetermină istoric contextul revoluționar ridicând câteva probleme de ordin strategic și conceptual. Strategic, interesele claselor distincției sociale erau armonizabile doar până la un punct, însă suficient cât să nu putem trasa o linie exactă de demarcație între ceva de felul unei burghezii și a unei aristocrații în antiteză totală, necesar împinse către alianțe fie cu poporul, fie cu status-quo-ul. Apoi, conceptual, acest tip de distinctivitate a claselor dominante nu era întocmai consecința unui efort antreprenorial capitalist, cât mai degrabă efectul fie al unui mecanism de exploatare rentiero-monarhist, fie al gestionării statului din poziția ocupării de funcții, distincții sau sinecuri publice. Așadar, teza revoluției ca tranziție spre capitalism nu se susține tocmai prin imposibilitatea stabilirii existenței condițiilor capitalismului sau a unei mișcări sociale îndreptate exclusiv în acea direcție. Suficiente argumente cât să putem da dreptate tezei comnineliene că în centrul Revoluției franceze s-a aflat mai degrabă statul decât transformarea radicală a modului de producție.

Chestiunea Revoluției Franceze apare nu doar ca simplu obiect dispută academicistă, ci ca prilej de discuție despre ceea ce implică atât cunoașterea de tip istoric, cât și caracterul ideologic al acestui tip de cunoaștere, de pe ambele părți ale baricadei instituționale, asta pe de-o parte. Apoi, de cealaltă parte, disputa în jurul conceptualizării Revoluției franceze ca Revoluție burgheză, subîntinde o dezbatere mai amplă asupra originii capitalismului și a determinării sale istorice, iar asta nu e nici mai mult, nici mai puțin decât miza școlii istorice Brenner-Wood. A accepta teoria revoluției burgheze sau, în cheie revizionistă, revoluția ca proces de înnoire națională realizat de o elită liberală reformatoare înseamnă fie a abdica pe frontul unei false origini a modului de apariție a capitalismului, fie a-l naturaliza. Odată ce am apucat-o pe a doua cale, pasul către teleologismul istoriei ca progres al claselor de mijloc e ca și făcut. Mistificarea istoriei ca și mișcare progresivă reformistă către cel mai bun mod de producție posibil, capitalismul, cu câteva momente violente de reformă socială ce ar bifa doar dorința de realizare a apetenței naturale pentru comerț, reprezintă doar o firească implicație a teleologismului liberal. Apucând-o în schimb pe prima cale, cea a ipotezei Revoluției Burgheze sfârșim prin a baga în casa stângii doar un alt oaspete nepoftit și cu adevărul istoric de partea sa, anume că, de fapt, nicio burghezie capitalistă nu a răsturnat vreo aristocrație feudală pentru a instaura capitalismul francez. Nici interpretarea socială nu ne duce mai departe, tocmai fiindcă acesta nu explică nici protagonismul clasei burgheze, nici necesitatea intrinsecă a replierii sale către stânga populară din timpul revoluției, nici iacobinismul. Reușește însă, în schimb, să măture sub preș chestiunea reală a tranziției de la tribuna catedrei de istorie. Comninel surprinde modul în care interpretarea socială, revizionismul și primul val Marxisto-structuralist eșuează în a rezolva ecuația revoluției, pe deasupra oferind și câteva argumente în favoarea cele mai bune metodologii echipată pentru a face asta, lăsând însă deschisă și nerezolvată chestiunea originii capitalismului în Franța.

Se prea poate ca marxismul politic să continue astăzi să fie viu tocmai fiindcă problema originii capitalismului rămâne încă a fi epuizată, dar asta nu lezează cu nimic forța acestei școli ce a reușit performanța trezirii Marxismului postbelic din somnul abstractizării în care teoreticieni speculativi au culcat-o. A măsura istoria reală cu tezele marxismului și a găsi acolo corpul viu al ideilor vehiculate a revitalizat teoria critică, realiniind și cunoașterea cu analiza istorică. Cartea lui Comninel confirmă avantajele acestei specii intelectuale, revelându-i deopotrivă și limitele. Reinterpretare plăcută.

 

***

 

Cristian Nichitean

Despre ce vorbim cînd vorbim despre revoluția burgheză?

 

Cartea lui George Comninel – Reinterpretînd Revoluția franceză – nu este o altă istorie a revoluției, deși trece în revistă istoria interpretărilor acesteia. Dar cîte interpretări posibile ale Revoluției franceze există? Cel puțin cîte ideologii politice s-au succedat de atunci. Orice interpretare a fluxului evenimentelor este susținută de un schelet conceptual teoretic, ce organizează datele empirice. Prezentul politic și ideologic revine asupra trecutului și îi determină sensul. Avem astfel versiuni monarhist-legitimiste, liberal-conservatoare, liberal-progresiste, radical democrate, socialiste, marxiste sau nuanțe intermediare, etc. Această încărcătură conceptual-ideologică face ca tema Revoluției franceze să rămînă mereu actuală.

Iată pe scurt miza acestui studiu: la jumătatea secolului XX, interpretările dominante concepeau Revoluția franceză drept o revoluție socială burgheză. Potrivit acestor viziuni, dinamica relațiilor și a dezvoltării economice determina ascensiunea imparabilă a burgheziei, revoluția era doar culminația acestui îndelungat progres social și mai ales economic, iar burghezia, agentul și principalul beneficiar al acestui progres, înlătura în mod necesar feudalismul și instala capitalismul liberal (p. 8). Întrucît progresul istoric are un caracter necesar, revoluția funcționează ca un corector istoric ce elimină „cătușele” ce-i împiedicau dezvoltarea, sau altfel spus înătură discrepanțele dintre legitate și fapt. În acest cadru teoretic adoptat simultan de istorici liberali și marxiști, termenul de „revoluție burgheză” aplicat Revoluției franceze reflectă așadar un stadiu necesar de dezvoltare a societății de clasă în istoria universală, expresia politică a transformării societății feudale în societate capitalistă de către burghezie (p. 10-11). Aceasta  este, notează Comninel, schema consacrată de Marx în Manifestul comunist: relațiile feudale de proprietate deveniseră incompatibile cu forțele de producție deja dezvoltate în cadrul acestora; împiedicate în calea dezvoltării lor ulterioare, forțele de producție cereau un nou tip de relații, capitaliste; revoluția survine așadar pentru a armoniza conținutul și forma. Totodată, teza revoluției burgheze consacră identitatea dintre burghez și capitalist, sugerînd și continuitatea de clasă dintre burger-ii medievali și capitaliști (p. 41).

Această concepție a fost aruncată în criză de cercetările unor istorici „revizioniști”, începînd cu Alfred Cobban. Pentru Cobban, feudalismul nu era o componentă centrală a relațiilor de producție ale vechiului regim, burghezia revoluționară nu era o clasă capitalistă emergentă, opusă în mod necesar restricțiilor feudale ale societății aristocratice; iar revoluția nu a marcat începutul unei dezvoltări capitaliste rapide într-un nou tip de societate. Pe scurt, în lumina noilor cercetări, nu se mai putea afirma că burghezia capitalistă a răsturnat o aristocrație feudală pentru a distruge cătușele vechiului regim (p. 26). Mai mult, arată Comninel, interpretarea revizionistă nu reprezenta doar o nouă istoriografie, ci se dorea o repudiere a marxismului ca sociologie istorică, vinovat din perspectiva revizionistă de a fi încorporat în analiza istorică schemele sale teoretice, „catehismul” marxist-leninist (p. 37), falsificînd astfel rezultatele cercetărilor istoriografice, etc. Obiectivul lucrării lui Comninel devine astfel clar: o replică dată revizioniștilor pe terenul propus de aceștia: dezvoltarea unei metode marxiste de analiză socială istorică cu ajutorul căreia să interpreteze revoluția în lumina noilor informații disponibile.

Desigur, au existat diverse replici marxiste la revizionismul antimarxist, în general inspirate de structuralismul althusserian. Ele vedeau vechiul regim ca o formațiune socială în tranziție între feudalism și capitalism. Într-o structură de relații sociale caracterizată inițial de modul feudal de producție, s-ar fi articulat în mod progresiv relații ale modului de producție capitalist, formînd astfel o nouă unitate structurală specifică (p. 46). Un model al interpenetrării și interacțiunii, diferit de modelul clasic marxist care „juxtapunea” feudalismul și capitalismul în termenii unei confruntări, ai unei lupte de clasă ce a culminat în revoluție (p. 56).  Comninel respinge acest model structuralist, ca de altfel și pe cel, mai clasic, al lui Albert Soboul, care vedea baza unui capitalism emergent mai degrabă în producția independentă mic-burgheză, țărănească sau artizanală, decît în activitățile economice ale burgheziei. Pentru Comninel, relații sociale capitaliste pur și simplu nu erau de găsit în Franța sfîrșitului de secol XVIII. Nu doar că, în opinia sa, revoluția nu a fost o transformare capitalistă a societății franceze, dar el pare să admită teza lui François Furet potrivit căreia atît structura socio-economică a Imperiului, cît și ale Restaurației erau în mod fundamental identice cu cele ale vechiului regim (ibid.).

Comninel își propune să întreprindă o critică marxistă a teoriei marxiste: descoperă sursa acestor inexactități istorice din interpretările marxiste chiar la Marx. Într-adevăr, din cîte se pare, Marx ar fi îmbrățișat teza revoluției burgheze capitaliste. De ce a făcut-o? Un motiv pe care îl avansează Comninel este de natură pragmatică: stabilind revoluția burgheză ca antecedent al revoluției proletare, Marx ar fi sperat să proiecteze asupra celei din urmă o parte din succesul și mai ales aura de inevitabilitate a celei dintîi. Dar dincolo de aceste presupuse calcule politice, Comninel caută un răspuns mai profund și îl găsește în anumite tentații deterministe ce ar fi marcat opera de tinerețe a lui Marx. Dacă literatura canonică a identificat de mult cele trei surse principale ale gîndirii lui Marx (filosofia hegeliană, economia politică și socialismul utopic),  Comninel descoperă un filon de ideologie istorică liberală, preluată necritic, care ar fi impregnat mai ales descrierea istorică a societăților precapitaliste din textele timpurii ale lui Marx. Și care, mai mult, ar fi determinat existența unor linii contradictorii de gîndire în opera acestuia. Spre deosebire de Althusser, care remarca o „tăietură epistemologică” între o perioadă „umanistă” și una „științifică” a gîndirii lui Marx, punctul de inflexiune fiind Ideologia germană, Comninel afirmă existența unei tensiuni de mai lungă durată în interiorul unei opere în care critica liberalismului a coexistat într-o primă etapă cu teme și motive liberale, pentru a sfîrși prin cristalizarea materialismului istoric în Grundrisse și Capitalul, în care critica economiei politice a putut fi articulată tocmai prin abandonarea balastului liberal.

După Comninel, deși istoricii liberali recunoșteau existența claselor, acestea nu erau definite în termenii relațiilor fundamentale de exploatare. Lupta de clasă era privită ca o ciocnire de interese, ca un conflict politic, iar nu ca o confruntare între producătorii și apropriatorii surplusului social. Din această perspectivă, contribuția originală a lui Marx este un concept al luptei de clasă bazat pe exploatare: opoziția perechilor de clase fundamentale, distinctă de ierarhizarea după „rang” a claselor. Această concepție este cheia analizei sociale marxiene și diferența ireductibilă față recunoașterea liberală a claselor. De aceea, adaugă Comninel, pentru Marx (spre deosebire de omul politic și istoricul liberal Guizot, de revizionistul Furet, de girondinul Brissot sau chiar de Robespierre) nu poate exista o reconciliere între clasele antagonice ale producătorilor și apropriatorilor surplusului (p. 155-6). Or, cîtă vreme concepția liberală despre clase era una politică, idealul emancipator al revoluției era și el unul politic. Abia Marx dezvoltă progresiv o concepție a emancipării sociale, depășind astfel nu doar politica liberală ci și radicalismul democratic cantonat în aceleași limite sociale inerente impuse de interesele particulare burgheze.

Conceptele esențiale ale materialismului istoric – perspectiva istorică, rolul fundamental al exploatării de clasă, specificitatea relațiilor de producție în fiecare epocă – au fost dezvoltate prin critica economiei politice. Dar totul are la bază, consideră Comninel, abordarea critică a „proprietății private” ca o expresie, iar nu o cauză a muncii alienate. Prin aceasta, Marx a atribuit proprietății un proces de originare și o istorie a dezvoltării. Acest salt dincolo de o concepție doar economică a proprietății ca o categorie „naturală” a fost încorporată în recunoașterea sa critică a caracterului simultan exploatator și istoric al relațiilor de proprietate. Astfel dinamica istoriei este  însăși dinamica proprietății private, a producției sociale alienate – istoria este istoria exploatării și luptei de clasă. Marx denaturalizează și istoricizează conceptul de „proprietate privată”, inoculîndu-i așadar o oricine și o dinamică socială. După cum remarcă Comninel, caracterul social al materialismului lui Marx este central pentru metoda materialismului istoric întrucît repudiază ideologia liberală ce tratează istoria ca o evoluție naturală (p. 177).

 

Dar deși Marx a observat această dinamică istorică cu originea în înstrăinarea muncii, opera  sa de maturitate a avut ca obiect critica societății capitaliste și nu feudalismul sau tranziția la capitalism. Iar singura tentativă a lui Marx și Engels de a descrie procesul dezvoltării istorice precapitaliste (schița din Ideologia germană) a fost, după Comninel,  subminată de încorporarea necritică a unor elemente importante de ideologie liberală. Sub influența istoricilor liberali, Marx ar fi cochetat în aceste pagini cu determinismul: motorul evoluției sociale era considerat, în buna tradiție liberală, diviziunea muncii, iar lupta de clasă era trecută sub tăcere. Dar, teoretizînd originile sociale ale proprietății (și exploatării) prin derivarea acesteia din diviziunea muncii, în loc să fi luat exploatarea ca punct de plecare, Marx și Engels ar fi urmat schema liberală a progresului istoric și ar fi încorporat concepția sa mecanică și naturalistă a dezvoltării (p. 191).  Dinamica exploatării este e înlocuită cu un determinism economic sau în orice caz naturalist. Și astfel parcurgem secvența liberală a progresului: de la creșterea populației la diviziunea muncii, diferențierea claselor, comerț etc. Pe nesimțite, am avea în aceste pasaje din Ideologia germană o regresie de la materialismul social la un materialism naturalist, în care relațiile sociale nu sunt decît reflexii ale unor forțe naturale fundamentale. Iar acest tip de materialism infuzează și concepția Revoluției franceze ca revoluție burgheză.

Alături de reminiscențele liberale din opera lui Marx, un alt factor a contribuit la cvasi-identitatea interpretărilor marxiste, republicane și liberale ale revoluției: aceste interpretări erau reflectarea situației politice din timpul celei de-a treia republici, în care liberalii, radicalii și socialiștii s-au aflat adeseori într-o incomodă alianță (cum ar fi frontul popular din anii 30) sub amenințarea forțelor iliberale ale reacțiunii.

Ulterior însă, cercetările empirice ale istoricilor revizioniști au produs o criză epistemologică a istoriografiei marxiste, un conflict între aparatul conceptual (teza revoluției burgheze capitaliste) și dovezile istorice. Acestea din urmă au cerut noi cadre interpretative, iar Comninel atacă atît cadrul structuralist cît și pe cel conservator revizionist. Anistorismul structuralismului nu putea explica, intre altele, de ce capitalismul nu s-a „articulat” în alte societăți în care exista muncă salariată și producție de mărfuri, cum ar fi antichitatea greco-romană. Căt despre revizioniști, din cauza conservatorismului ce-i determină să afirme că  revoluția „legitimă” s-a limitat la revolta nobiliară din 1787-88, aceștia nu au putut explica virulența unui conflict real între aristocrație și burghezie, deci nici sensul activității Constituantei din 1789-91, cu atît mai puțin „derapajul irațional” ce a culminat cu teroarea. În locul unei interpretări pur politice, Comninel propune un model explicativ antagonic al relațiilor dintre clase și categorii sociale, cu accent pe relațiile de exploatare și apropriere a surplusului. Sprijinul său teoretic este Marx, evident nu cel din Ideologia germană, ci cel ce a întreprins critica economiei politice, descriind caracterul exploatator al relațiilor sociale din capitalism. Problema este, desigur, extrapolarea acestei metode asupra societății franceze precapitaliste. Prin urmare cheia este identificarea raporturilor de clasă antagonice din vechiul regim, distincte de conflictele politice din interiorul clasei dominante.

Înarmat cu acest dispozitiv conceptual, Comninel reiterează în scurta schiță finală principala teză polemică a studiului său: interpretarea clasică a revoluției burgheze ce sparge „cătușele” feudale ale absolutismului „eliberînd” forțele capitalismului nu stă în picioare. Totodată, el contestă ipoteza emergenței capitalismului în interiorul feudalismului. În opinia sa, teoria tranziției spre capitalism este teleologică, iar problema emergenței capitalismului nu poate fi stabilită fără o trimitere la o dinamică a relațiilor de clasă care să-i dea naștere (p. 241). Iar în cazul de față această dinamică nu exista, relațiile sociale din vechiul regim nu erau capitaliste și nu erau nici pe punctul de a devini astfel.

Comninel caută cheia dinamicii sociale a vechiului regim în specificitatea relațiilor de clasă, legate de extragerea surplusului. Franța era o societate precapitalistă, cu o ecomomie preponderent agrară, în care politicul și economicul erau inseparabile: pe lîngă structura de clasă a exploatării, și statul avea un rol direct în relațiile de exploatare. Extragerea surplusului era prin urmare extra-economică sau, altfel spus, proprietatea era constituită politic¹. Atît nobilimea cît și burghezia erau beneficiare ale acestei forme de extracție, prin urmare ele nu pot fi descrise drept clase sociale fundamental opuse ale revoluției. Dar burghezia nu era o clasă capitalistă: „Juriștii și deținătorii de funcții fără titluri nobiliare – notari, judecători, magistrați de rang inferior – împreună cu grupul mult mai puțin numeros al liber-profesioniștilor – formau cea mai mare parte a burgheziei” (p. 236). Forma dominantă de proprietate a burgheziei era tot cea funciară, alături de slujbele de stat (surse de venit deschise vînzării pe piață). De fapt, continuă Comninel, nu exista o diferență între formele de proprietate ale nobililor și burghezilor. Relațiile de proprietate erau „burgheze”, proprietatea era absolută și alienabilă, iar relațiile contractuale erau norma, totalmente codificate și protejate de lege. Nu exista o graniță socială între burghezie și nobilime, cu excepția statutului nobiliar ca atare, iar acesta putea fi cumpărat prin achiziționarea unei funcții cu titlu nobiliar (p. 237-238). Dacă acceptăm concluziile lui Comninel, vechiul regim nu era capitalist sau în tranziție spre capitalism, dar nici feudal, pur și simplu specificul său nu poate fi descris prin încadrarea într-o schemă istorică generală.

În mod paradoxal, burghezia pare să fi fost mai bine delimitată de restul stării a treia, decît de nobilime, cel puțin în ce privește poziția sa în relațiile de proprietate: ea cuprindea persoanele fără statut nobil care dețineau suficientă proprietate sau eventual aveau  suficient „talent” pentru a nu fi obligate să presteze munci manuale umilitoare (care includeau comerțul cu amănuntul). Dar nu existau relații capitaliste – în sensul aproprierii plusvalorii, opusă simplului profit comercial, nici măcar un capitalism agrar (ibid.), deoarece producția agricolă nu era prinsă în logica specifică a acumulării capitaliste. Nicăieri nu era prezent impulsul capitalist necesar pentru creșterea productivității prin controlul asupra procesului de muncă și inovații tehnologice constante. Producția agrară a vechiului regim, chiar și cea comercială, a rămas pe coordonatele agriculturii tradiționale țărănești (p. 250). Spre deosebire de Anglia, în Franța nu a existat o geneză agrară a capitalismului, consideră Comninel.

Așadar, „burghezia” a reprezentat mai degrabă o categorie socială a vechiului regim, mai degrabă decît o clasă separată, devenind și o categorie politică în cursul revoluției (p. 261). Aceasta deoarece burghezii și nobilii împărțeau același tip de proprietate, precum și funcțiile de stat, cele două forme fundamentale de extracție a surplusului. Întrucît proprietatea funciară și funcția de stat erau baza comună a relațiilor de exploatare în vechiul regim, burghezia și nobilimea alcătuiau împreună clasa dominantă (p. 259). Evident, în această ipoteză, țărănimea era singura clasă aflată în raport de exploatare economică cu clasa dominantă.

Cu toate acestea, crede Comninel, Revoluția franceză nu a fost doar un conflict politic la nivelul elitelor, ci un efect specific al relațiilor de clasă din vechiul regim, tocmai deoarece a fost legată în mod direct de chestiunea fundamentală a extragerii surplusului. Dar conflictul social fundamental nu a fost între burghezie și nobilime, între partizani capitalismului și ai feudalismului, ci între burghezie și aristocrație (cercurile cele mai înalte și exclusive ale nobilimii). Comninel reabilitează astfel nucleul de adevăr al interpretării „sociale”, regăsind conflictul burghezie – aristocrație, dar îl așează pe alte coordonate. Obiectul acestui conflict nu era introducerea modului capitalist de producție ci statul, ca factor central al extragerii surplusului prin funcții administrative și taxare. Privilegiile aristocrației se traduceau în monopolizarea celor mai importante și mai bine remunerate slujbe de stat. Prin urmare, statul – înțeles ca resursă privată² – devine obiect al interesului și revendicărilor burgheziei (care contesta venalitatea posturilor din administrație și își dorea deschiderea accesului pe bază de talent), ceea explică pe de o parte imposibilitatea separării dintre stat și societatea civilă în cazul Franței, iar pe de altă parte forma politică specifică a conflictului – un război civil în interiorul clasei dominante, deoarece puterea politică era strict legată de extracția economică (p. 265-6).

Așadar, cheia interpretării revoluției este înțelegerea vechiului regim. Aceasta pare concluzia cea mai la îndemînă, cu atît mai mult cu cît autorul nu se oprește asupra desfășurării efective a revoluției decît pentru a constata că termenii conflictului și expresia sa ideologică au fost amplificați de implicarea neprevăzută a poporului în numele stării a treia. Evident, pentru istoricii liberali implicarea maselor a fost semnalul unui „derapaj” al revoluției. Dar Comninel refuză, desigur, această explicație. Dinamica radicalizării a fost una politică, ea nu s-a datorat unui derapaj ci imposibilității atingerii unui echilibru: liberalii moderați care au preluat puterea după căderea Bastiliei nu au reușit să asigure o guvernare stabilă, fiind prinși între o opoziție aristocratică implacabilă și amenințarea deschiderii Revoluției către suveranitatea populară. Și astfel facțiuni din ce în ce mai radicale ale burgheziei s-au succedat la putere (p. 148).

Oricum, în accepțiunea destul restrictivă pe care o propune Comninel (revoluția a fost doar un conflict intraclasă), radicalizarea este secundară, iar masele populare pariziene, așa numiții sans-cullottes, nu apar în prim-plan. Și totuși, fără aceștia, revoluția ar fi avut alt curs și probabil alt deznodămînt. Dinamica radicalizării nu poate fi elucidată fără a ține cont de cauzele imediate ale revoluției, care au dus la mobilizarea întregii stări a treia și au determinat în cele din urmă victoria burgheziei. Dar cine erau acești sans-cullottes care au avut un rol atît de important între 1789 și 1795? Iată cum îi descrie George Rudé: în rîndurile lor se regăseau atît muncitori salariați, cît și meșteșugari, artizani, proprietari de mici ateliere sau mici comercianți, pe scurt membrii stării a treia care prestau o formă sau alta de muncă manuală și nu intrau în rîndurile burgheziei (chiar și atunci cînd formau majoritatea populației locale, salariații nu aveau atributele unei clase sociale distincte). Revoltele cauzate de creșterea prețului alimentelor (food-riots) erau forma populară tipică de protest ce reunea muncitorii, calfele, săracii, dar și micii proprietari, artizani și comercianți împotriva fermierilor, marilor comercianți de grîne și autorităților locale. Iar această identitate fundamentală de interese a legat împreună grupurile sociale ce au format sanculoții revoluției³. Criza micilor consumatori cauzată de creșterea prețurilor a fost factorul imediat ce a determinat mobilizarea populară și căderea Bastiliei. Dar burghezii moderați care au preluat puterea în 1789 au fost la rîndul lor înlăturați de criza economică accelerată, iar tentativa de reprimare a revoltei populare a divizat iremediabil vechea stare a treia. Girondinii au fost și ei măturați de criza monarhiei și explozia prețurilor, iar alianța problematică dintre iacobini și sanculoți a fost și ea sortită eșecului, ducînd la prăbușirea ambilor parteneri, la ascensiunea republicii burgheze după căderea lui Robespierre la 9 Termidor și mai apoi la încheierea fazei populare a revoluției după eșecul ultimei insurecții din mai 1795⁴. Ellen Meiksins Wood nu pare să aibă o problemă cu termenul „revoluție burgheză”, cu condiția ca „burghez” să nu fie sinonim cu „capitalist”. Comninel preferă să evite cu totul această formulă. În cele din urmă, putem fi de acord cu principala sa teză: Revoluția franceză nu a fost capitalistă, actorii revoluției nu erau capitaliști, iar relațiile sociale de producție au fost prea puțin schimbate după evenimente. Dar poate că este necesar să gîndim revoluția într-un cadru mai larg decît cel al conflictului din interiorul clasei dominante și s-o considerăm ca fuziune a două mișcări distincte – burgheză și populară.

________________

1 Ellen Meiksins Wood, The Origin of Capitalism, p. 92.

2 Ellen Meiksins Wood, Liberty and property, p. 149 și următoarele.

3 George Rudé, The Crowd in the French Revolution, pp. 21-22.

4 George Rudé, Revolutionary Europe. 1783-1815, p. 121 și următoarele.

 

 

[George Comninel, Reinterpretând revoluția franceză. Marxismul și contestarea revizionistă, traducere de Ioana Miruna Voiculescu, Tact, Cluj-Napoca, 2017]

 

 

 

[Vatra, nr. 3/2018]