Poeme de Simona-Grazia Dima, Laura Dan, Svetlana Corobceanu, Flavia Adam și Zamfira Zamfirescu

Simona-Grazia Dima

Simona-Grazia Dima (1)

Poeme cu Natanael

 

Plugarul

Natanael (să-i spunem astfel)

va sosi, prunc neînvățat –

o boare, o briză –

peste capetele

plecate spre brazde,

printre brațele încleștate,

în rictus, pe coarne de plug,

va arunca o privire de pasăre,

va ține o clipă mâna

pe oțelul încins (pildă mulțimii),

apoi, deodată, printr-o vrajă scurtă,

printr-un cuvânt-Hephaistos,

cu un șfichi orbitor al meșteșugului

său incandescent,

va izvodi Marele Plug,

adânc la mușcătură,

însă cu dinte ușor,

și va ara fără trudă

întreg pământul

prins de el ca o mare

urmând Steaua Polară,

pământul acesta uriaș,

cu spatele-ndoit,

fără speranță-n

arătura cea adevărată,

pe câmpul tot mai hăituit.

 

Oraș cu Natanael

Se făcea că era

un oraș al simțirii,

casele înfloreau pline de duh,

furtuni condensate cât licuricii

schimbau neîncetat așezarea străzilor.

Am văzut frângerea infinitezimală

a vechilor garduri, am asistat la secarea

rigolelor, eram acolo când de la ferestre

se aruncau ațe și așchii,

iar în deșertul apropiat

se construiau adăpători.

Am tresărit simțind mâini înlănțuite

pe sub pământ, spre-a mângâia

însingurații, și aerul preocupat

al unui cartier adâncit

s-amușine văzduhul celui vecin,

m-am ciocnit de pribeagul

ce se-ntorcea la casa lui

și-am știut că-l întâlnisem pe stăpân,

pe cel mai blând dintre blânzi.

Spre Adonai – în vântul viziunii

 

 

Dedicație:

Spre Adonai e drum abrupt

care se face din născare,

la Adonai se-ajunge rupt,

cu ochi lărgiți, fără hotare,

la Adonai se stă pe muchie,

simțind deja apocalipsul,

clocire obstinată-n ouă rele”,

crezu Natanael că vede scris

pe turnul construit de Jung

în centrul casei sale psihice din Bollingen –

iar Jung îl salută de pe-o petală

de magnolie și dispăru apoi,

făcând cu mâna, așa…

I.

Aici, pe văluriri de sulfuri și drojdii de zenituri

se dezvăluie cu adevărat Soarele,

își dăruie lumina brută, țâșnită din izvoare,

nemaistrecurată prin setea nimănui,

numai aici raza-i curată, luminătorul

se-arată-n sursă, nevândut, și coastele-i

zvâcnesc, pripoare, în așteptarea

celui tânăr, să le urce.

Lumina, crudă, orbitoare și ca un tigru

de frumoasă, te ară fără curtenie,

ți-arată cu necruțare zei

în legănări hidoase, și zăbovești,

lut aruncat, auzi cum pârâie snopul de raze,

contempli farul subțire-n în filigran,

lucind în zări, acolo unde, scoică plutitoare,

ai s-ajungi. Se vede la un pas de tine astfel:

umeri masivi și schele grosolane, un Animal al Fericirii

ce se apropie greoi, cu tălpi uriașe, însă ca norul

de ușor și cu tăria păstrată înăuntru, contrafort,

valuri de piatră ce nu se mai pot retrage.

Și stai, pastă de lut zvârlită-n drum,

razele-ți sapă în carne: afli că așteptarea-i crimă

cât încă sunt grațioase păci necâștigate,

și armistiții-curcubeie, războiul nu-i curat,

lucirea îi miroase-a vechi, a scrum, a vise moarte.

Ca dintr-un somn prețios, Natanael face-ncet gene,

și scump e răsăritul trăsăturilor pe chipul său,

oricare por e fără preț. Se cizelează lent,

sub privegherea lui Adonai, frățească,

se îmbunează și rămâne-n cer, ființarea lui e

mereu pe muchie de cuțit, iar bare groase,

păduri pietrificate din panistorie susțin sfioasa plasmă

din adânc, să n-aibă cum să lunece-napoi. Aura

lui e numai foc de ger și ochi de vifor

neînșelat de licăriri dulcege, o strălucire aspră

și frumusețe-n cântărirea științei, cu pasu-n

vastitatea ei și priponit pe soluri esențiale. Ars

de iubire pentru ființe, își îmblânzește duritatea

simulând trupescul, dar broderia dintru-nceputuri

luminoasă îl trădează, cu perfecțiunea orbitoare,

dezvăluie atâtea amănunte ce ucid – și totuși,

în întregul său e numai armonie, discret

de nu-l mai vezi și nu-l deosebești de lucrurile

prejmei, el se cufundă-n viața noastră

și-ascultă pasul zilei cel umil.

II.

De cum a venit a văzut. A înțeles

grosimea lucrurilor, a și zărit

cât de adânc pătrund în lemn metale

sau până unde poate merge fiecare ființă

și câtă apă se scoate din fântâni. Iar

fiindcă are ochiul atât de ager, îi rămâne

să se ospăteze doar cu ce-i afund,

îndepărtat și veșnic, hrană atât de rară,

însă la îndemâna lui oricând și încă gata

coaptă, în timp ce comesenii trăiesc în frământare,

parcă-n caleidoscop: exultă nebunește

în priveliști rupte, își cheltuie cu-ardoare

iubirea-n apa sticlei vânturate, apoi înjură

ce-au iubit, la fel de furtunatic, și o cotesc

spre-altundeva. Și dragostea, și-njurătura

le sunt vifornițe trecute prin frunzare, un

arc electric irumpt fără a ști de ce, ei sunt

pământ rotit în somn și legea întrupată-a unui vis

tiranic – stăpânul, iar ei păpușile. În volburi,

în spasme li se scurge viața,

când de nisip uscat, când de tsunami amplu,

pe când Natanael străbate același aer sobru

și rarefiat, unde miraje n-au bântuit,

eter egal ce nu l-a înșelat nicicând,

știut pe deplin de la prima suflare.

III.

Și în văzduhul acesta apar din loc în loc

ostroave, după decenii de navigație

cernită, solitară. Sunt insule prețioase,

pilaștri în ocean care susțin pământul,

iar în livada lor mustul e uleios și dulce,

greu, încât primești o sorbitură la timpul

hotărât, când toate stelele își dau încuviințarea,

își spun cuvântul despre tine, iar băutura e a legii

îndulcite de consens, de pace înspumată,

o guști ca pe-o întruchipare a fluviului,

neîntrerupt din flux, pe sub secundele în zbateri,

și nu mai uiți că ți-este drămuită întâlnirea,

că înspre fiecare clipă s-au mișcat anume

zimți, muchii ale lucrurilor și rânduielilor de sus

și de aproape, iar elixirul primit în ostrov pare

că-și descheagă deodată-n gura ta globule aspre,

ah, ca pe un drum de vară, extatici spinii legii,

descătușând viziunea: fluturi părelnic legați

de sol, dar ridicați deodată, maeștri ai eliberării,

spre-a dispărea în dans, și-arată brusc puterea

de-a zbura, să te pricepi cum stai legat de-a pururi

de tine însuți, inclus în propriu-ți edict, iar armoniile

ce ți s-au dat sunt numai atingeri fericite ale trudei

tale de ochiul ținut deschis mai mult decât stau ochii

vreodată, și simți în grai piloni și așchii de cristale,

zădărnicia și victoria, iar gustul, bucătura, savoarea

băuturii ce n-o mai poți uita durează în însoțirea

ta cu tine, la fel de vie, clară – o moștenire

înțeleasă. La ea cu gândul, rămâi pe veșnicie tânăr.

O bei lucid, ca unul care știe că-nfloritura-mpărtășită

nu-i a clipei, ci e inflorescența însăși, adevărul. Cu toate

că tiparul petalelor nu se mai dăruie la fel, deci nu

revine-ntocmai, floarea e neatinsă și se adaugă în taină

acelui trup nebănuit, lanțului dens de roze născute

și crescute, hiperbolic, în tăcere, dezlănțuit și liber.

Vizitatorul din lume

Dar ziua-și cere dreptul, ea nu știe de istorisirea lui,

încât Natanael primește drept vizitator o altă floare

(de data aceasta neagră și din lume), atrasă de

puterea-nțelepciunii ce l-a cuprins, ca de țărâna dulce-a

unui hoit, humus poate-ntr-o zi folositor. (Îndată ies satirii

și se întind pe malul minții, cântând în cor

un himeneu.) Dar floarea-i mută, neputincioasă

în a arăta respect față de Natanael, nici nu degajă

vreo mireasmă, ci numai supunere față de locul

de unde a sosit, un aer minor și uscat, iar viermele

liliachiu al pudorii, garantul bunelor moravuri,

se-arată și trece, iute, dezaprobator și senin

(desigur, și-ascunde fața castă, ultragiată de-absurdul

înțelepciunii). Și mai aduce cu ea floarea o boare

de număr perfid, inutil coviltir, o, dacă-ați ști,

viermi pașnici, cu inocență și extatic cuibăriți,

patriarhal, în locuința voastră, corola ei, îndată

v-ați chirci pe cuiburi de polen și-ați dispărea.

Cu toate-acestea, Natanael o poartă pe inimă,

ca spre-a ascunde ferocea-nțelepciune

ce l-a cuprins, o știință barbară, presărată

cu morți și cu plânset de mame (ea-i umblă-n

lesă, ca un tigru, împrejur). Dar floarea-i trădătoare –

exală, cuminte, mirosul supunerii față de fiară,

nu de-nțelepciune, rafale de aer minor și uscat, iar

sub petale, afund, gâze mărunte, senine, de-o bună-credință

absolută, n-au cum să știe crima-n care stau, căci floarea

iscă boarea de număr, un coviltir perfid, să-l țină-ascuns

acolo pe Natanael și dornică să intre-n grații fiarei,

fără să vadă că ea-i un simplu nobil războinic al lui

Natanael și al înțelepciunii sale, care,-n acest timp,

o rază aspră, îi soarbe-n ea pe toți.

Natanael, un Socrate copil

La întrebările voastre nu știu ce să spun. Cine

s-ar putea lăuda cu școlirea mea?

După câteva muchii de cuvinte îndreptate

spre mine, ce-i priveam tot mai sceptic din izvor,

răspunsul meu, și-așa-n topire, pierea de tot,

spre disperarea celor dornici să le spun învățători,

iar ei să-mi lase moștenire chipul și steagul. Nu

numai că nu voiam să port chipul cuiva, dar nici

să cresc nu mai binevoiam, oricum, în niciun sens

din cele știute, deci întineream, cu trecerea timpului,

încât nu m-au putut captura într-o creștere, într-o

învățătură, nici nu promiteam vreun folos oarecare. Cel

mult, puteam face s-apară toamna, cenușiul și apele,

albușul zăpezii, dulce, în prăjitura cosmică.

Ale cui fețe erau toate? Avea rost să se spună?

Ochiul îmi devenise lentilă proaspătă, citeai în ea

alunecări și creșteri ce nu erau ambasadori, nu anunțau

și nu reprezentau pe nimeni, de-aceea delfinii

jubilează-n valuri, iar libelulele sunt fericite, iar eu,

înotător zbanghiu, mă văd pe mine-n ei.

***

 

Laura Dan

laura dan2

 

Prima zi din an

Desenăm elefanți

în clipa asta lumea este așa cum mi-am dorit

elefantul meu e foarte colorat

seamănă cu un curcubeu

când mă privești

nu văd nicio diferență între un elefant și un curcubeu

mă iei de mână

ieșim afară la soare

poate că într-o zi o să mergem în țara elefanților

acolo tot timpul e soare

pe bancă un vecin

ține în mână o fotografie în care nu se recunoaște

spune că suntem frumoși împreună și asta îl bucură

își amintește numele unor flori

etajul la care stă

sigla magazinului pe care o vede din balcon

fredonează un cântecel

doar așa își poate aminti numele străzii la capătul căreia e un parc

acolo locuiește fata lui

își dă seama că-n poză este el

la câteva zile după ce devenise tată

strânge fotografia la piept

mă duc să o pun în album

singurul loc în care familia mea e împreună

când plecăm vreau să îl luăm cu noi în țara elefanților.

 

O speranță

Un bărbat și o femeie

un record: cea mai lungă îmbrățișare din lume

24 de ore și 44 de minute

uneori și tu mă ții în brațe

îmi spui că îmbrățișările întăresc sistemul imunitar sau că

îmbrățișările cresc speranța de viață

mi-am notat undeva toate explicațiile tale

înainte le țineam minte

fixez cu privirea podeaua

îmi imaginez ceva până am senzația că s-a întâmplat

și uite din podea se desprind valuri

uite o casă încropită din lut și trestii

două căni cu cafea

un coș cu fructe

un hamac

și în hamac bărbatul acela cu care

aș putea depăși recordul:

cea mai lungă îmbrățișare din lume

aici, pe scândura umedă

lângă sacii cu nuci

gândul acesta

pare o victorie nemeritată

după miezul nopții

podeaua devine cerul

iar nucile puse pe jos la uscat

devin stele

atât de multe încât

nu le pot număra.

* * *

orice copil m-ar privi zâmbind

azi nu m-am atins de mâncare

am mușcat cu dinții din mușamaua mesei

și atât

toată casa era plină de jucării

de râsul nepoatelor mele

au desenat locuri pe care nu le-am recunoscut

mi-au acoperit fața cu voaluri

la mâini mi-au legat eșarfe

nu știam la ce folosește bucuria lor

m-am simțit ca un pacient

care urmează să intre

într-o operație fără anestezie

dar asta nu m-a speriat

toate operațiile mele au fost fără anestezie

operația a reușit

seara a venit tatăl lor

le-a adus rochițe

fetele s-au îmbrăcat

erau frumoase

râdeau toți

înclinau în același fel capul

eu nu știu cum râde tatăl meu

tatăl meu nu mi-a cumpărat niciodată o rochiță

și ce dacă?

într-o zi o să-mi cumpăr atât de multe rochițe încât

puse unele peste altele

vor atinge înălțimea unui bloc

râsul lor m-a urmărit
toți anii ăștia

m-am simțit precum un animal

privit prin luneta

unei puști de vânătoare

până aici îmi pot aminti.

 

 

Azi nu mai inventez nimic

mănânc fructul acesta fără să mă mint că îmi place

citesc din cartea pe care mi-ai cumpărat-o

aflu că Felice Bauer

cu care Franz Kafka a fost logodit de două ori

a vândut scrisorile de dragoste primite de la Kafka

aproximativ 500

pentru suma de 5000 de dolari

mă suni îți spun că am citit ceva care

m-a întristat peste măsură

ești în piață lângă blocul în care ai locuit

ai găsit-o pe doamna de la care ai cumpărat

timp de 10 ani zarzavaturi

azi ți-a vândut câteva legături ca unui cumpărător oarecare

fără să te recunoască

asta te-a întristat și pe tine peste măsură

acum e noapte suntem în pat

ne ținem în brațe

știi cum unele filme trec de la alb-negru la culori

atunci când regizorul

vrea să ne dea de înțeles

că lucrurile au devenit mai fericite?

asta face în fiecare zi dragostea noastră.

3 fetițe pe care nu le cunoșteam

erau vesele când au terminat omul de zăpadă

îi cuprindeau capul cu brațele

își făceau poze cu el

îi vorbeau convinse că le poate auzi

avem cel mai frumos om de zăpadă

au cântat toată după-amiaza în fața geamului meu.

de atunci

tot ce e frumos are legătură cu ele.

 

***

Svetlana Corobceanu

svetlana corobceanu

 

vocea de peste perete

 

stă în tăcere

unde nimeni nu bănuieşte

cu cine comunică

în ce mod îi apare un glas care o îndeamnă să cânte

să danseze

o face să râdă

stă în tăcere

după uşa închisă, unde uneori se aud zgomote

de parcă mai mulţi copii s-ar fi adunat

într-un cerc în jurul ei

mai multe perechi de picioruşe alergând

se prind în jocul

de-a v-aţi ascunselea

în timp ce se lasă tăcerea

şi o voce numără până la zece

uşa se deschide

o pată luminoasă se revarsă pe hol

caută pe cineva

până seara târziu

prin toată casa

femeia care şi-a pierdut copiii într-un accident cumplit

după funeralii a început să vorbească despre ei

ca şi cum ar fi în viaţă

îi învaţă

să cânte, cât îi ziua de mare

de după perete

se aud note de pian

însoțite de o voce melodioasă, plăcută

râde, plânge

numără până la zece

îi caută prin unghere, se aud uşile de la dulap

cad scaune

îi caută, se înfurie

ce faci, femeie,

când şi când se aud icnete bufnituri

apoi

seriojenca, iartă-mă,

odaia li se umple de un cântecel

s-ar părea că mai multe perechi de picioruşe

îi înconjoară de prin unghere

se pare că

el plânge, ea cântă

când

se lasă liniştea

peste casa noastră

vine seara

 

orbirea

vine seara

eu nu știu nimic

îmi scutur

creierii

inima

nu știu nimic

îmi mușc mâinile

se agață de oameni

caută un sprijin

eu nu știu nimic

îmi sare prăpastia în ochi

iată mâinile

iată un sprijin

mi se arată calea

eu nu știu nimic

 

la Nistru

 

părinții îl așteptau

bunicii îl așteptau

se rumeneau merele de așteptare

peștii în Nistru săltau

stelele clipoceau pe cer în așteptare

îl așteptau jocurile cu alți copii

câinele un pisoi roșcat

nenorocirea a venit dinspre răsărit

în zori

era liniște

primele raze ale soarelui

se înfigeau ca ace în covorul de iarbă prin stratul subțire de nori

pândeau în

umbra satului

adunătură de fiare

trimisă cu misiunea

de a le închide gura

vitelor

marginalilor (așa cum ne numeau ei)

pe străzi auzeai tot mai des la sapă! unire vor, bleadi suka

 

dați-ne voie

tovarăşe general, să le arătăm cine e stăpân aici, de ce ne purtăm atât de ceremonios

 

contează ce spune America Europa?…

 

ba nu

să le dăm ce vor, tovar’ș’ general

un stat cât unghia

în care

vor dispare treptat

sub strictă monitorizare

nimiciți tot de ai lor

cei care au fost și vor fi instruiți

e timpul să ne reabilităm imaginea și totodată

să le arătăm americanilor europenilor românilor ucrainenilor cine face legea aici…

 

***

în satul x

o învățătoare a fost aruncată

în fântâna adâncă de 17 metri

o viață a predat „moldoveneasca”

iar la urmă îi convingea pe toți că e limba româna

că din vorbire cărți au fost eliminate

o bune parte din cuvinte care exprimau tandrețea, dragostea știrbind astfel realitatea

care ne înconjoară

 

ne-au pustiit sufletul

ne-au sărăcit graiul,spunea

ce poate fi mai rău

 

în locul dragostei de oameni

ne-au plantat dragostea de patrie

încrederea oarbă în partidul

sub steaua căruia arzătoare

oamenii își sacrifică viața

zilnic ni se cere să demonstrăm că putem muri pentru patrie

 

ne-au extirpat ființa, spunea

 

unii dintre cei care o ascultau, o priveau inexpresiv

fără a şti ce să spună

am speranţa că de acum încolo voi putea vorbi la bucătărie în limba mea

și sper că și tu vei putea vorbi la bucătărie în limba ta

 

altfel suntem sortiți unei pieiri lente chinuitoare

condamnați să acceptăm un limbaj mutilat de cei care ne-au deportat părinţii şi buneii

 

după care mai adăuga

am speranța, că de acum încolo voi putea vorbi la bucătărie în limba mea

 

că nu vom accepta un limbaj mutilat

 

și sper că și tu vei putea vorbi la bucătărie în limba ta…

 

***

avea semne de moarte violentă pe trup

(o învățătoare să le fie de învățătură tovar’ș’general!)

 

moldovenii sunt români, a scris cineva pe gardul ei

сука

a scris cineva pe poartă

mama ei

avea să povestească iar şi iar

se pregăteau de somn

ardea becul

lucra televizorul

cineva a bătut în geamul dinspre drum

un glas cunoscut a strigat-o la poartă

fiica a ieșit

ea a așteptat a așteptat apoi a aţipit

toropită de căldură și oboseală

de ce a adormit? de ce nu a ieșit din urma ei?…

s-a trezit cuprinsă de neliniște și spaimă, becul ardea

țiuia televizorul care nu mai derula nici un program

ceasul arăta ora cinci, se lumina de zori de zi

vântul lovea afară într-o tablă ca într-o toacă

a căutat-o în jurul casei

a ieșit la poartă

are vederea slabă

a zărit nu departe o pată de culoare în mișcare

s-a bucurat, fiica ei, scumpa ei

era

halatul de baie înflorat

aruncat peste niște buruieni

suflat de o boare de vânt

apoi a zărit brâul agățat de o creangă de nuc – lângă fântână

papucii de cameră

mai întâi unul

 apoi altul

ca și cum s-ar fi descălțat

în pragul ei

 

oameni buni

de ce

spune, mămicuței, doar

nu am făcut nimănui niciun rău

înghițită de întuneric singurică a nimănui

 

se întreba mama ei

dumnezeule

pentru ce

 

 

***

ne urmăreau

din depărtare

ruși cazaci

dislocaţi pe vârful dealului…

nina, femeia însărcinată, făcea parte dintr-un convoi de refugiaţi

îmbrăcată într-o rochie de culoarea cerului

păr de culoarea spicelor coapte

o cosiță prinsă în jurul capului

ochi –

încrezători

în realitatea – văl unduitor care a început brusc să se scuture de case copaci pădure

de părinți iubitori

de bunici

de stele clipocind pe cer în așteptare

de mere coapte

de jocurile cu alți copii

oamenii

s-au îngrozit când o rafală neașteptată i-a desfigurat chipul

iar pruncul încă un timp i s-a mișcat sub faldurile rochiei prins ca într-o capcană

s-a întâmplat în timp ce se retrăgeau

din calea mașinăriilor amenințătoare

a armelor ucigașe

a dictaturii

invadatorilor

 

de atunci

în fiecare an pe 15 iunie

între casele noastre

răsare

o rochie albastră

își continuă mersul prin lumea ce i se arată la fel de frumoasă

cântă un cântec despre saltul jucăuș al

peștilor pe apă

a stelelor clipocind pe cer

a merelor coapte

despre părinți iubitori, în așteptare

îi arată o casă cu ușile larg deschise

luminată pe dinăuntru de soare

oamenii de pe strada noastră o ascultă

recunoscători pentru elogiul adus luminii

(puţini, amărâți

stăpâni peste sate pustiite

devastate

așa cum au prezis

un stat cât unghia

în care vor dispare treptat…

și totuși, de-a lungul anilor

în urma acestei lupte

printre ecourile înfundate ale durerii

ne-au dat buzna cuvintele în suflet

în hora cărora s-a prins s-a întregit ființa noastră)

să mergem

cu frunțile plecate

în fiecare an

pe strada noastră

recunoscători pentru elogiul adus luminii

oamenii ies să întâmpine

unduindu-se printre copaci

pe valuri de lumină

o rochie albastră

 

***

 Flavia Adam

Flavia Adam (1)

remember

 

dimineață de

miercuri, lumină rotundă.

cât încă mai dormi, măsor

instinctiv distanța dintre pat și

fereastră: e loc de o inimă, de

mâinile noastre acoperite

cu brățări colorate. de espressorul

Saeco. de întâmplări cu final

fericit, de câteva linguri din

mierea acestui poem.

de-o mică răfuială într-o limbă pe care,

oricât am vrea să ne-o amintim,

admitem că deja

am uitat-o.

mat

mirosul tău a rămas în fotoliu

acum ştiu că nu ai plecat cu adevărat

dacă-ai lipsit
câteva ore
câteva zile
câteva luni
trebuie să fi avut tu ceva
cu adevărat important
de trăit

nu
nu sunt singură
nici măcar doliu nu port
când vine noaptea şi
luna se lasă în dreptul ferestrei
tot ce aud e respirația ta

o pasăre contorsionată şi mată
sfâşiind cu zborul ei cald
întunericul

            delete 

cu un simplu delete,

pot șterge totul: marea, soarele, fotografia

cu noi. rama pe care-am lipit

cele mai frumoase cochilii

de scoici. noaptea pe

plajă, îmbrățișarea în apă, luna mâncată

pe jumătate. corpul meu tremurând

la aproape douăzeci și nouă

de grade. lampioanele. lumina lor caldă

plutind deasupra nisipului, până

aproape de port. dimineața în care-ai decis

că plecarea e iminentă. travaliul

de după, pereții din ce în ce mai

vâscoși. pe mine, la limita transparenței, într-o

casă prea-ncăpătoare pentru puținele lucruri

rămase, într-o inimă mult prea mică

pentru o moarte de mare calibru.

 

 

animalul

când mă întunec, nu eu aduc întunericul,

când îți vorbesc, nu gura mea rostește

cuvinte. în spatele meu se furișează mereu

un animal pe care nu îl cunosc, un animal

dresat să mă sfâșie. uneori am impresia că

locuiește în mine, că-mpart cu el plămânii,

rinichii, mă rog, tot ce e de-mpărțit într-un

corp. că el e cel care trage

sforile zilei de mâine, sforile tuturor

toamnelor ce vor urma. atunci, mi se face

silă și frică și nu mai trec prin fața

oglinzii, doar las reflexia lui să descrească

în ochii tăi verzi, în ochii tăi hămesiți,

din care încă mai picură cald, languros,

parfumul femeii de-azi-noapte.

în iarbă

e ora la care aerul îmi devine

irespirabil. ora la care mă-ntorc de

pe o parte alta, ora la care uit că

la doar câțiva pași sfârșitul se-ntâmplă

firesc: un soare ucigător

planează peste blocuri și străzi, peste corpurile

noastre lipite. între o zi și cealaltă, suntem

mestecați de măsele imense. orele trec în timp ce

ne-ntindem asemenea unor bucăți

enorme de gumă. de asta îmi place aici: ne putem

dizolva între miile de fire de iarbă, fără ca

Lili sau Geo să facă mare tam-tam

că lipsim.

vortex

e un act de curaj să

stau față în față cu tine, să îți

vorbesc despre lucruri majore: o

libelulă în zbor. un triceraptops

la vânătoare. o floare de

nu-mă-uita. heliocentrism și

anihilare, curenți descendenți. îmbrățișarea

din mers, când razele lunii formează un

vortex din care e posibil să nu mai

scăpăm cu viață.

chimie

matematica-i poezie

chimia e poezie

la fel cum tot poezie-i

și creanga acestui cireș

ce dă buzna pe geam

când tu încă dormi învelit în cearceaf

iar eu mă furișez

din dormitor în bucătărie plutind

ca nu cumva să tulbur cu pașii mei

aerul

pe care l-am respirat împreună

cinci

peste exact cinci ani

vom sta la fel la masa aceasta,

vom râde în pumni,

ne vom atinge gleznele-n joacă

și vom fi tulburi,

și tineri,

și netezi

și toate vor fi cum am spus,

doar lumea va fugi

înspre noi,

în timp ce aerul va rămâne în urmă,

o pânză fragilă,

apoasă,

din care se va desprinde încet

înserarea

21

în 21 august

mă aflam departe de tine,

orașul curgea,

asfaltul mi-aluneca sub călcâi,

eu eram albă și-naltă

și nu mă temeam

de nimic,

chiar dacă un vultur plana

deasupra capului meu,

acolo unde singurătatea

deja începuse

să miroasă a hoit

vie

m-am trezit

prin urmare sunt vie

corpul tău

îmi gâlgâie-n mâini

m-aș ridica

dar mă tem că vei dispărea

și vei duce cu tine

toată magia de noaptea trecută

când luna a înflorit printre meri

chiar dacă noi ne-am împotrivit

cu toate mecanismele de-apărare

posibile

 

 

rumeguș

acum

că privesc în urmă

îmi e imposibil

să identific momentul în care

viața mea s-a schimbat într-atât

încât în oglindă îmi pare

un cub pe care oricum îl arunc

aterizează cu fața neagră

în sus

 

 

aer

când voi fi vie

și suficient de înaltă,

când aerul va fi galben

și moale

și vom sta cum stăm azi

cu câte-un Espresso Martini

în față,

voi nega, îți spun, voi nega vehement

episodul zilei de vară în care,

deși călătoream împreună,

am petrecut mai bine de două ore

într-o liniște de mormânt,

în timp ce-n ochii tăi calzi

lanuri de floarea-soarelui se uscau

de-o parte și de alta

a drumului

cub

și nimic nu va fi ca acum

când cuvintele se înșiră rotund

și dincolo de fereastră

un pumn de păsări

tulbură cerul

și nimic nu va fi ca acum

când strâng la piept

acest cub de lumină

pe care niciodată

îți jur niciodată

nu l-am simțit mai străin

când plecarea ta nu-i decât

o confirmare a faptului

că încă trăiesc

o durere amară

subtilă

aproape plăcută

de cord

 

***

Zamfira Zamfirescu 

zamfira 2

 

mai sunt acele nopți

mai sunt acele nopți de iulie

neobișnuit de calde

în care prin fereastra deschisă

intră fluturi cu trupul prelung

și aripi de culoarea amandinelor

pielea ta e atunci

umedă și fină

ca pielea de focă

jarul țigării

crește descrește crește

până când tavanul

se umple cu vălătuci

mici și albi

ca sânii de fată

care nu iese

niciodată

vara la soare

 

noaptea târziu

noaptea târziu

mă plimb cu google maps

pe străzile din Aracataca

sub florile de guayaba

îmi face cu mâna

o fetiță cu rochie albă

și fața blurată

 

știu un cabinet psihologic

știu un cabinet psihologic foarte îmbietor

are mușcate roșii

de o parte și de alta a ușii

sala de așteptare e pavată

cu piatră cubică

poți cere de băut sau poți mânca

scaunele sunt foarte comode

dacă ți-e frig ți se dă o pătură

sau o pisică tărcată în poală

acolo când ni se face frică

noi ne ținem de mână până când

sângele începe să circule

după principiul inimilor comunicante

shu bi du wap shu bi du wap

wap wap

 

după ce soarele trece

după ce soarele trece dincolo de gardul de piatră

după ce femeile bune la suflet

au mâncat toate bucăţile de prescură

și au închis ferestrele

numai atunci îl scot din ascunzătoare

îndrăznesc să îi mângâi obrazul

pun mâna pe fiecare cuvânt

cerneala se împrăștie

cu miros de grădină iarna

„Rodica, Rodica, de ce m-ai părăsit?”

El știe numele mici

El știe tot

E ca peștele din Arizona dream

 

îngrijitoare grădiniță

vânzătoare abc
bonă part time centru
patiserie 2 ore după-masa
pliante strada horea
și-n timpul acesta
dragostea pipernicită
stropită cu var pe pantofi
trece cărând două găleți
cu pământ
în care și-au depus ouăle
fluturii smarald

 

ay, muguraș de micsandră

ay, muguraș de micsandră

trupul tău e pulbere cenușie

sufletul tău împrăștiat de vânt e

ay, muguraș de micsandră

cum poți tu să nu înflorești

când toate sunt înflorite

cum poți tu să nu cânți

când toate cântă

muguraș de micsandră

ay, muguraș de micsandră

cele rămase nespuse

cui să le spun eu acum?

ce să fac eu cu toate

cele care au trecut

oceanul și anzii

turmele de guanaco și alpaca

cine o să le pască?

lâna lor moale unde s-o așez

puii condorului

cu ce să îi hrănesc

și cum să-i înalț

cămașa roșie din tramvaiul 74

cine s-o poarte?

ce să fac eu cu tio rodrigo

care stă în fața ușii cu paharul

de pisco sour în mână

unde să așez

bustul lui che guevara

din fața universității lima catolica?

muguraș de micsandră

unde ești tu

când ploaia de aprilie

udă ferestrele

pe strada mușețel

și mielul cel alb plânge

noapte după noapte după noapte

 

începuseră zilele

începuseră zilele să se micşoreze
meteorologii anunţau temperaturi scăzute
lapoviţă şi ninsoare
în zonele de deal şi de munte
când se lăsa seara
parcam maşina în faţa farmaciei
îmi lăsam haina şi fularul
pe bancheta din spate
şi-mi petreceam nopţile
în cartierul Manzanilla din Lima
pe o străduţă în apropiere
de avenida Nicolás de Ayllón
erau înflorite tufele de amancay
pe fereastră se vedeau departe
catargele din portul Callao
cămăruţa avea mobilă cu furnir de nuc
o etajeră cu cărţi scaune tapiţate
şi perdele subţiri din tul alb
semăna cu o încăpere pe care o
văzusem cândva într-un album de artă
din colecţia Meridiane
sau cu o casă veche în care
locuisem demult
împreună cu un motan tărcat

 

intru pe google maps

intru pe google maps
caut casa albastră
mă plimb toată noaptea
pe străzile din jurul ei
trec pe lângă magazine şi semafoare
pe lângă comisariatul San Cayetano
pe lângă spitalul municipal Dos de Mayo
văd câinele roşcat
din faţa barului El naranjito
mă uit la graffiti-urile de pe ziduri
la biciclete la maşini
la bărbaţi şi femei cu feţe blurate
număr palmierii
ajung în staţia Uchusuma
mă întorc de unde-am plecat
în faţa casei

zoom pe uşa de la intrare
zoom pe fanta cutiei poştale
zoom pe clanţa metalică
zoom pe ferestre

dincolo de perdele
dacă stau nemişcată
văd râul galben în care înoată peştii-pisică
văd clovnii de porţelan mărşăluind
văd icoana sfintei maria madre de dios
şi pulberea călăreţilor în furtună o văd

24 decembrie

aş vrea cozonac cu nucă

maşină de scris

papagal vorbitor

cremă anticearcăn

pastile de calciu

câine

părinte duhovnic

cercei de argint

kinetoterapeut

o ladă cu pere

cărţi

ouă de prepeliţă

rochie de catifea

vinete cu maioneză

partener de salsa

poncho din Cochabamba

să cânt la ukulele

să-mi ierte Dumnezeu păcatele

să mă întâlnesc cu mama

să sparg televizorul
să nu am coşmaruri
să vorbesc la microfon
să bată cineva la uşă
să fiu deşteaptă
să ningă
din decembrie
până în martie
să primesc scrisori

 

 

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 48-58]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.