Grădină

Pare că momentul cel tragic trecu

şi totul trăieşte în împăcare.

Criza înmugureşte, revoluția digitală plesnește,

puful de păpădie se opune-aspiraţiei.

Straturile de zarzavat sunt făcute varză.

Seminţele îşi mai ies (către seară) din pepeni.

Generația Z, imigrația ilegală,

celulele stem, toate năpădesc dintr-o dată.

Din Gura Leului viaţa iese Muşcată.

Şi tu râzi, te aud cum râzi… Ca în vara

când spuneai că mărul arde-n iubire ca para.

 

 *

 

            Se spune că în secolul al unsprezecelea, la Bagdad…

 

Se spune că în secolul al unsprezecelea, la Bagdad,

un calif și-a chemat poeții spre a le cere să scrie

cum trebuie condusă Poezia:

                         „Prin elementaritate și nevăzut,

desfășurând o comandă conceptuală și narativă,

cu încărcătură senzuală, să cânte pe dinăuntru și dinafară,

să aibă rădăcinile în istorie, dar să-și reflecte și epoca”.

Porunca lovise ca fulgerul despicând un copac.

Dar poeții nu și-au putut descrie paloarea, cum nici

 înfometatul nu-și cântă foamea. Și nici

mortul nu poate spune cum e în moarte.

Nici cel liber cum e când te smulge-un Magnet.

Toate cuvintele sosesc prea târziu, când

se prăbuşesc faţadele lumii pe care am fost ornamentul,

când țiglele nu ne-au nimerit și plutește cenușa.

E încă destul de cald ca să mai citesc sub mesteacăn

(leagănul alb, decupat în verdeață)

ținând în palme o carte, poate ultima din era tabletelor.

             Ce țin eu în mână, de tine e scris.

 

 

Parlando

Aș putea să folosesc cuvinte arabe străvechi.

sau persane, sau din senzuala greacă homerică,

sau bucăți de sticlă egipteană albastră, de porțelan german,

sau latinii fulgi de zăpadă de pe Soracte,

fărâme de cărămidă engleză, de vâslă daneză,

sau catifeaua hainei lui Charlemagne;

toate astea nu-s prefăcătorie, le-am adunat

după sunet, culoare și formă, le-am învățat o viață,

pe cele mai multe le-am și folosit (în dialog,

 monolog – e totuna). Le scot la iveală

după duritate, limpezime, nuanța de care-i nevoie.

Am la congelator și ceva protoplasmă,

pentru cine vrea numai o austeră gustare.

Dar tu, nu și nu: că poezia e altceva, viață,

că licuricii luminează-n amor mai tare ca lămpile.

Uită, aruncă-le toate astea. Aruncă și uită.

Așa își ripostau Speranța și Moartea.

Iernat

Semnez diferite petiții împotriva otrăvirii albinelor,

pentru o Europă fără pesticide și glyfosat,

cu mai puține plasticuri, cu energie curată,

în care să nu fim supravegheați cibernetic,

scriu despre nevoia de ocrotire

a graiurilor, prin care poți spune ce îți închipui,

prin care poți salva copiii și mieii, poți sări

 în bulboana Creației.

Totul, desigur, prin e-mail, căci Europa iernează,

se construiesc adăposturi, se-nalță ziduri;

 față de vechile fortărețe în plus e doar un mileniu

și niște bombe prin gări.

 Aici, sub gheață,

am rămas legați de aceleași două cămile:

dorința de-a fi buni cetățeni și visul ataraxiei,

iar idealul n-a mai fost dus a doua oară la apă.

Am putea totuși să le vorbim de

cenaclul orbilor de la Vatra Luminoasă.

 Semiton

Trenul trece spre Sinaia prin câmpuri arate

parcă anume pentru ciocârlii. Nu le vede nimeni,

                                               dar strălucesc

 dincolo de coperta laptelui primordial

parcă simulând romantismul pentru a-l persifla:

himerice și lucide, atât de devreme-nvingând pietrele,

smogul, rețelele sociale, ordonând punerea-n Operă.

Și-mi povesteai că există crescătorii

pentru ciocârlii, care sunt exportate

ca hrană de lux, cu zecile de mii.

Dar noi, dacă am luat trenul atât de devreme, nu înseamnă

că vrem să fim trezi. Că vrem să auzim râsul celor

plictisindu-se fără computere, dincolo de nori.

Nu ne batem zadarnic spre-a le da lor jos măștile.

Reașezăm ochiul lăuntric, comandăm niște ochiuri.

Se poate rosti totul mai sus cu un semiton.

 

 

Podbal

Între gheţuri, în plin februarie,

 substanţa lui Dumnezeu:

podbal e oare floarea măruntă şi galbenă?

de unde, aici şi acum? Desigur, căzută din cărţi,

când le-am scuturat pe fereastră de praf.

Desigur, a căzut dintre file

o veche subliniere, un galben indicator

scris de mâna ta într-o vară în Grecia:

 „Sute de canari împărţind mesenilor

distihuri de amor pe greceşte”

şi mai jos:

 „Eros, cel mai tânăr dintre zei,

mereu tânăr şi întovărăşit de tineri…”

…spuse Aristofan oprindu-se din sughiţ.

Sughit și eu. Desigur mă pomeneşti

acolo, la ospăţul unde glumeşti despre gol cu Goleştii,

despre plin cu Pliniu («te-ai cam împlinit, băiete!»).

 Acolo, la dezgheţul de primăvară.

Ghicitoare

Nu-ți mai pot spune o ghicitoare

despre biletele de călătorie în vis

taxate de-un gură-cască.

 Azi nici bilet, nici taxare nu-i.

Nu se mai știe de ce închide ochii cocoşul cântând

(Fiindcă ştie partitura pe dinafară).

Cu mobilul în mână, cum ai ghici culmea fricii ?

 (Să dai înapoi în faţa unui ceas care-o ia înainte).

Și nimeni nu înțelege ce face-un coşar.

(Că ne poartă noroc: măcar coşarul de labirinturi

curăţând cu gheara lui trecătoare

încâlcelile fiinţei.)

Cine mai știe ce-i un ţechin, care-i prețul lui?

 (Râzi: A mia parte dintr-un cal, se-nțelege).

Sau ce e un roib, un murg, un şarg, breaz,

 un pintenog, codalb sau prian?

(Nu știau oamenii nici mai demult.

 Hai, treci mai departe…

Ăștia oricum nu sunt cai:

 sunt doar o traducere de Grete Tartler

 de prin muʽallaqate) .

Nuntă

Pe strada noastră e un mic restaurant, mi se pare

că-i tocmai o nuntă; se-aud manele la maximum

 chiote, veselie (căci mireasa „se mărită/ cu Europa lărgită”)

de parcă s-ar fi descărcat o corabie cu supraviețuitori

pe o insulă pustie

și i-ar fi întâmpinat Zorba, invitându-i să uite

tot ce au stăpânit până-acum: e clipa cea mare

 în care se unesc Păstorul cu Torcătoarea,

hora constelațiilor care pe toți ne așteaptă…

Și cum ei cântă și joacă, la rându-mi

lăsând de-o parte

filozoful pentru doctoratul

în singurătate, încep să mă-nveselesc,

în fine, chiar și să râd

 în vuietul demonstrațiilor și rețelelor sociale.

„Pământul de nebun râdea,/ Groapa de râs hohotea”.

 

Răgaz

Pe o lespede

din cimitirul arab

dinspre grădina Ghetsimani

doi îndrăgostiţi

îmbrățișându-se;

nu departe, câțiva soldaţi –

probabil înainte de gardă –

căutând un loc de odihnă.

O cască, un rest de apă.

Spre prăpastia drumului

chipul meu treaz

se rostogolește

citind consoanele inscripţiilor,

uneori cu diacritice presărate

precum florile de lămâi.

            Și deodată, o adiere tulbură apa din cască,

            ceva îmi șoptește:

 Bea apa întâi,

 apoi coboară,

 coboară,

 apoi urcă din nou coaja antică.

 Neodihna e de natură semantică.

Ierusalim, 2007

Alb

Primii maci de când ai plecat.

Macul

e opiu pentru popoare.

*

Trebuie să mă trezesc, o zei, și am de numărat pentru voi

 

mieii cei nenăscuţi ai oilor care ling un munte de sare –

se scoală şi-aleargă prin lume nelinşi, bate soarele-n ei ca-n oglinzi

dezvăluindu-ne anii cei mulți, dinadinși.

*

Animale stranii deasupra porții din Agra,

aripi de vultur, trompă de elefant, picioare de tigru,

hieroglifă cizelată în osul de amuletă:

și oamenii, care se credeau apărați.

*

Îți spuneam: vom fi ca merele coapte

 într-un cuptor alb, roman,

            sau sâmburii într-o coajă de nucă,

sau geamănul fruct de castan.

*

Copiii cântă colinde, un om trage-o sanie

cu jumătate de porc tăiat, curcubeu în neaua ce cade,

în casă aspiratorul ca un avion decolând;

            mirosul cuvintelor care s-au uscat neculese.

*

Globul de păpădie – ce greu mă apasă.

Îl suflăm când venim în lume și la plecare.

Mii de semințe ne-mpovărează – și astfel

nici o viaţă irosită nu ne mai pare.

 

Vino să luăm un tramvai galben ca tufele de forsythia…

 

Vino să luăm un tramvai galben ca tufele de forsythia,

să mergem la Ateneu, la concerte, la festival,

înainte vom mânca la Mama musacaua și-un val

de mirosuri, gălăgia, poliția

înșfăcând doctoru-n drept cu pantaloni de tergal

care tocmai subtiliza geanta de lângă streliția,

dar mai ales vestea că-apare pe hârtie ediția

cu note de subsol – ne vor înveseli radical,

încât, după pianistul olandez cu nume chinez

în resemnare-ascultat, vom porni spre Lipscani

unde lumea se veselește chiar fără bani,

chiar fără titirezi, amorezi, e-uri fraise.

Și la-ntoarcere, deși nu e în trend să rimezi,

ne vom bucura că vatmanul se poartă uman.

 (Din volumul Cuvinte salvate, sub tipar la editura Omonia)

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2018, pp. 18-20]