Amalia Cotoi – Derapaje fertile

sergio-leone-produs_imagine

E amuzant cum după un debut în proză, urmat de două volume ale indeterminării stilistice, Metode (2013) și Eschive (2015), la opt ani distanță, așadar, de Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito, Vlad Drăgoi își continuă adolescența poetică cu Sergio Leone*.

Verbiajul, formulele ready-made („dealurile poleite cu lumina soarelui”, „depărtările abisale ale mării”, „scuza jalnică”, „sufletele sensibile” „nervii zdruncinați”) și construcțiile rebarbative („umbră de dizarmonie”, „stol negru și neopintit de materie solidă”, „bulă din aceea nereală fizic”) sunt parte dintr-un program în care clișeul e folosit și eludat în același timp, într-o încercare de a aduce cititorul aproape (prin identificare) și de a-l detașa (prin capsule de umor și auto-ironie): „ce pizda mă-sii, că mă enervez iar, acum după 20 de ani,/ repet, când am și eu ca toată lumea job, gânduri mature și/ știu să fac măcar un cartof prăjit cu carne lîngă, dar/ uite că totuși cred că sufletele sensibile și aflate în formare chiar nu trebuie speriate și bruscate brutal în mersul vieții” (e un arțar – și o să fac o paranteză mică chiar aici). La fel stau lucrurile și în sergio leone, îți place să înoți, mie îmi place mai mult, tot poem al unei lumi „pierdute” (sic!), cu subconștient, traume, moarte și alte matrapazlâcuri freudiene care frizează simțul comun: „uneori bunică-meu mai/ intra peste somnul meu în cameră și declara tare, gata, ce dormi/ atâta, (…)/ eu de cele mai multe ori continuând, firește, să dorm somnul/ ăla greu de inimă pietroasă (…)/ mă întreb dacă nu seamănă asta cu o fază pe care o am acum// și mă întreb dacă dorința/ mea pentru un somn cât mai lung, cât mai liniștit și cât mai pe/ întuneric – că și acum am un fel de jaluzea specială de plastic/ gros pe exteriorul geamului, care face total întuneric când o/ las de tot jos – mă întreb dacă prin asta nu vreau în subconștient să mă pregătesc eu de moarte, deși dacă mă întrebi/ acum dacă sunt pregătit să mor și dacă mi-e frică de moarte,/ o să răspund instant și cu frica mascată de lăcomia și disperarea/ leneșului pe cale de a fi abandonat, că nu, nu sunt pregătit.”

În ultimul capitol al Rețelei. Poezia românească a anilor 2000, Grațiela Benga semnalează următorul lucru: „Prin Metode și Eschiva, Vlad Drăgoi arată că poetica lui include nu atât un limbaj nou, cât o gramatică specială, în sensul sintezei: conexiunea elementelor care, mai înainte, fuseseră luate în considerare numai izolat.” Or, în Sergio Leone nu mai poate fi vorba de o sintaxă aparte, noua poezie nu are nimic subversiv, nu e o „poezie de bravadă”, „indirectă și oblică”. Ea e, dimpotrivă, limpede și fluidă. Limbajul, la fel, e unul firesc, cotidian, „al lucrurilor aparent mărunte”: „să știți, că toată viața mea eu o să cânt gîndurile și sentimentele/ mele în cuvinte multe și grele  ̶ grele adică nu în sensul/ de fancy, prolixe, ci, dimpotrivă, ușor de înțeles ele (…)/ de-aia le zic grele,/ pentru că apar că curg în pagină ca un mare fluviu, ca un bloc/ de text, ca viermele acela împuțit din stomacul protagonistului/ din romanul jeg al lui irvine welsh. ok, și dacă nici poezia nu poate să mă facă ok? replică la care o să se dea ochii peste cap/ și o să apară întrebarea și mirarea dar vlad hotărăște-te odată”.

Atuul lui Vlad Drăgoi, însă,  ̶ și aici cred că face figură separată de colegii de generație  ̶ stă în alternarea cu dibăcie a genurilor literare. Deși osatura epică e pregnantă (a se vedea descrierile, anticipările de narator ubicuu, „ (…) adi mușina, binecuvântat să-i fie sufletul, avea,/ când am fost coleg cu el, un defect de vobire (…)/ era un/ fel de bîlbîială care era clar că îi enerva pe profi, mai/ ales pe profa de mate, dna mihăilă, de care o să mă iau imediat ce termin cu descris colegii”, sau concretețea spațială sau/și temporală  ̶ „mai vreau să povestesc o întâmplare tot legată cumva de/ bunică-meu, mai exact de perioada imediat de după/ moartea lui, în toamna 2008, mai exact înmormântarea,/ întâmplarea din care mi-am dat seama că pot să iau informație/ viabilă și să vorbesc în primul rând despre mine și cucerirea/ fricii”), iar încercarea de a evita orice formă de artificial, de contrafăcut, înțeles în termenii unui lirism „indirect”, e evidentă, cred că Vlad Drăgoi câștigă un plus de efect liric tocmai în zonele de derapaj, în acele versuri de anxietate a propriei influențe, în care pare să facă rabat de la noul său manifest. Un exemplu în acest sens: „am reușit iată, să-mi găsesc un răgaz în care/ să mă umplu cu vitalitate de care îmi place mie, care în/ cazul de față vine de la furnicăturile chimice proprii sucului/ pe care îl beau. și e și ceva artificial în tot ritualul ăsta, de ce/ să mint, e ceva de secvență de film lent și pretențios de artă,/ care nu reușește să mascheze copia după iconicul de bandă desenată cu ritm și personaje intenționat/ nebune, dar ce să fac dacă o viață întreagă m-am uitat numai/ la filme din astea, și nu numai filmele, și lecturile, și muzica și/ tot m-au făcut să pun un așa filtru mai de carnaval noir” (sergio leone, îți place să înoți, mie îmi place mai mult).

 

Confesiv până în măduva oaselor, singur într-o lume de personaje construite din amintiri și din postări pe facebook, lui Vlad Drăgoi nu-i scapă din vedere nici condiția poetului, demistificată, când prin auto-ironie („că excentritățile/mele, atîtea câte sunt, căci cu siguranță sunt, pentru că eu fiind/poet, ar fi anormal să nu am niște nebunii în cap, deși uneori/ mă gândesc că poate nu am chiar așa cum cred eu și e doar un/ pretext să fac iar bravadă, și implicit show și o anume formă/ de poezie de bravadă, că ce excentricități reale, vizibile să am?/ că gay din acela flamboiant nu sunt, substanțe rele nu consum,/ militant și agitator nu sunt, (…) la concerturi nu mă duc/ (…) de îmbrăcat mă îmbrac normal”), când prin uniformizare („și acum că nu mai sunt/ copil. păi fac ce face fiecare – dacă sunt într-o mașină, de/ ex, și trec pe lângă o apă, mă uit la apă, mă uit și la copaci, la/ apusul frumos mă uit dacă e, la ceață, mă uit și mă gândesc toate/ astea unde rămân și ce să fac eu cu ele, și de ce”). Și dacă poetul e scos din ecuație, oralitatea ridicată la rang de cinste, iar desúurile poeziei întinse pe sârma din fața blocului, sunt șanse mari ca următoarea metamorfoză a camelenului Drăgoi să fie proza scurtă.

________

*Vlad Drăgoi, Sergio Leone, Editura Charmides, Bistrița, 2017.

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2018, pp. 38-39]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.