Studiul lui François Cusset din 2003 despre transplantul teoretic care a marcat mediul academic al Statelor Unite din ultimele decenii ale secolului trecut – acest construct cultural local, denumit French Theory – poate fi lămuritor, în contextul actual al culturii române, în ceea ce privește problema circulației transnaționale a conceptelor teoretice/critice și a metodologiilor. Importul cultural este mai puțin un transfer direct și imuabil, ci mai degrabă – după cum subliniază și Bogdan Ghiu în cuvântul-înainte al traducerii de față, French Theory. Foucault, Derrida, Deleuze & Co. și transformările vieții intelectuale din Statele Unite*– o problemă de traducere, de translație, în sensul de deteritorializare (folosind un concept-pasager specific fenomenului analizat de Cusset) și recontextualizare, în funcție de nevoile, deschiderile și limitările contextului-gazdă. Acest fapt implică o alterare perpetuă a fenomenelor culturale în cauză.

Un exemplu autohton de astfel de „traducere greșită” (mistranslation) este cel analizat de Adriana Stan, în recentul său volum despre răspândirea structuralismului în România postbelică, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România (ed. Muzeul Național al Literaturii Române, 2017). Instituționalizarea la nivel academic a structuralismului în perioada comunismului a împiedicat conștientizarea adevăratei motivații din spatele acestui transfer: aproprierea lui a fost mai degrabă strategică decât naturală, un simptom al cenzurii regimului, ci nu un răspuns la o provocare epistemologică. Apolitizarea literarului prin concentrarea exclusivă pe formă, structură internă și, uneori, pure probleme lingvistice este o caracteristică proprie a structuralismului românesc față de cel occidental. De aceea, „succesorul” lui francez (așa-zisul poststructuralism) a pătruns cu adevărat în mediul academic românesc abia în perioada postcomunistă, probabil ca element exotic al unei „postmodernități” elitiste de mult râvnite, iar instituționalizarea lui a fost incomparabil mai domestică decât în cazul american, fără a fi participat la consolidarea unei contra-/subculturi de amploare și fără a impregna discursul academic într-un mod fundamental. Totuși, nu este dificil de observat faptul că instrumentalizarea teoriei franceze, chiar și în cazul românesc, provine pe filieră anglo-americană: asocierea filosofiei franceze demistificatoare a anilor ’70 cu politicile identitare, legitimarea minoritarului, validarea poziției periferice, descentrarea totalitarismelor este, va argumenta Cusset, un produs al vieții intelectuale americane. Traducerea acestui volum într-o cultură în care gender studies, queer studies, postcolonialismul sunt în continuare noi și controversate, iar deconstrucția este una dintre teoriile actuale și excentrice ale unei nișe academice contemporane poate părea fără ecou. Dimpotrivă, ea este cât se poate de necesară: unghiul sociologic abordat de Cusset este clarificator în ceea ce privește identificarea surselor fenomenelor culturale pe care abia acum le prindem din urmă. Din acest punct de vedere, proiectul editurii Tact mizează pe facilitarea unei auto-diagnosticări culturale ce poate fi avantajoasă pentru viața intelectuală locală. Este, în orice caz, o lectură care ar trebui să acompanieze orice periplu în descifrarea filosofilor francezi și a epigonilor lor transatlantici.

Influențele franceze asupra mediului cultural american au fost întâlnite încă de la începutul secolului al XX-lea, odată cu exilurile intelectuale și artistice în Statele Unite din anii ’40. Pregătirea terenului pentru teoria franceză a avut loc odată cu importurile cele mai importante pentru mediul cultural american din prima jumătate a secolului: în primul rând, suprarealismul a fost transformat rapid în obiect comercial de regimul consumerist; în al doilea rând, o compatibilitate ideologică între existențialismul francez (aici, debarasat de implicațiile sale fenomenologice și hegeliene) și pragmatismul american a stârnit popularitatea celui dintâi; în al treilea rând, istorismul propus de școala Annales a fost la rândul său adoptat în mediul academic american. Totuși, ce remarcă Cusset este o lipsă generală a interesului față de structuralism în anii ’60: mai mult, ceea ce ar fi trebuit să fie o introducere oficială în tradiția structuralistă în State (celebra conferință din 1966 de la Johns Hopkins) a reprezentat de fapt nașterea unui curent cultural reacționar nou. Bulversarea generată de acest eveniment cultural pare a fi simptomatică pentru modul acceleraționist de import și capitalizare a informației din mediul american: structuralismul este introdus direct printr-un metacomentariu critic (tot acum, Derrida prezintă „Structura, semnul și jocul în discursul științelor umane”), sărind peste pașii germinării și cristalizării teoriei inițiale. Tocmai această elipsă a ipotezei, o dezrădăcinare conceptuală bruscă, pare să catalizeze fenomenul ulterior. Acestui vector i se adaugă și viața socială din cadrul universitar, caracterizată prin izolare spațială și temporală de restul societății civile: societatea americană propune enclave universitare, microsocietăți de studenți ale căror legături cu exteriorul socio-politic sunt rupte, alienându-i de realitățile extra-universitare într-o perioadă semnificativă a consolidării identității și ideologiei personale. Acest mediu steril determină următorul fapt: tot ceea ce intră în suprastructura culturală din cadrul Universității este privat a priori de orice potențial impact pe care l-ar putea avea asupra comunității. Din acest motiv, contracultura studențească din notoriii „Seventies” a stat sub semnul unui militantism letargic și a unei formalizări (și normalizări) a oricărei insurgențe. Instrumentalizarea filosofilor francezi, din cauza eclectismului lor eliberator, de către generația hippie a fost lipsită din start de orice miză socială și politică mai largă. De exemplu, tentativele lui Sylvère Lotringer de a populariza teoria în afară universității dau greș. Teoriei franceze, acum americanizate, îi este refuzat accesul la o expansiune mai largă decât cea a mediului universitar.

Tocmai din acest motiv ea pătrunde mai întâi prin intermediul studiilor literare, deja izolate de problematica socială prin tradiția împământenită a close reading-ului și New Criticism, contaminând treptat numeroase subcâmpuri universitare (până și teologia: vezi pp. 109-110). Acest lucru se datorează ubicuității acestei noi metode critice, „pe cât de plină de satisfacții pe atât de flexibilă” (p. 111). Propensiunea către analiza citatelor în lipsa contextualizării, transformarea referințelor din Foucault și Deleuze în artificii retorice de legitimare a propriului discurs, lectura superficială a unei bibliografii lapidare: toate aceste lucruri ușurează accesul studentului de rând la o nouă strategie (foarte avantajoasă, de altfel) de poziționare în arena academică, în favoarea unui carierism impregnat în structura societății americane. De aceea, „[a]lunecare ei [a deconstrucției] înspre discursurile identitare își are originea în acest precept utilitarist, mai degrabă decât într-un program ideologic care ar preceda-o” (p. 152). Cusset identifică, prin această grilă, utilizările teoriei în mediul intelectual american: odată cu revoluția conservatoare a epocii Reagan, French Theory își asumă pentru prima dată o poziționare politică în sistemul social american – este, evident, cea a stângii politice. Astfel, o ideologie a cărei principală teză și miză este eludarea unui referent (fie el semantic, politic, literar, cultural etc.) își reaproprie însuși „refulatul”: aici, politicile identitare (identity politics), construite (ironic) tocmai prin deconstrucție, în Cultural studies, studii etnice, postcoloniale, de gen și de sexualitate. În cadrul acestei analize, François Cusset lansează o teză importantă: discursurile identitare au fost, în cele din urmă, mercantilizate, prin construirea a noi nișe de piață și, astfel, prin exploatarea directă a mișcărilor comunitariste, inițial cu caracter revoluționar. Ceea ce au pierdut din vedere reacționarii universitari a fost tocmai această lipsă a impactului efectiv dorit în comunitatea civilă: „a enunța culturi marginale, a spune povestea subiectivității lor colective prin enunțare înseamnă de asemenea a le face vizibile, recognoscibile și chiar legitime pe ecranele industriilor culturale” (p. 203). Se poate vorbi despre o adevărată capitalizare a diferenței, de o fetișizare a libertinajului asociat cu aceasta. Mai mult decât să dea respectul cuvenit alterității, teoria franceză, în plin praxis, sfârșește prin a facilita nivelarea oricărei forme de alteritate, transformând-o în marketing cultural.

Contraofensiva ideologică ulterioară, sub semnul neo-conservatorismului radical și elitist, a ridicat nivelul conflictului political correctness, atingând apogeul în anii ’80. Niciuna dintre tabere nu a părăsit însă enclava universitară. În campusuri au apărut primele „staruri” ale teoriei (Judith Butler, Gayatri Spivak, Stanley Fish, Edward Said, Richard Rorty, Fredric Jameson), dar, în afara unor poziționări teoretice controversate și a unor ieșiri în evidență în media, niciun program politic concret nu a fost înfăptuit. În ceea ce privește viața studenților din universitate, ubicuitatea menționată mai sus a teoriei franceze a funcționat ca un excelent simulacru de empatie și solidaritate în dezvoltarea personală a tinerilor – de aici și conceptul propus de Cusset de Bildungstheorie: mai puțin un fenomen cultural sau o metodologie critică, French Theory a devenit un program existențial sau o matrice ontologică, care însă nu a depășit vreodată intimitatea individului. După o abilă analiză a teoriei în cadrul practicilor artistice, Cusset conchide că orice experimentalism provenit din contactul cu aceasta fie nu își găsește realizare (ca în cazul arhitecturii), fie devine comercializat (câteodată atât de programatic, încât statementul estetic devine redundant – de exemplu, Warhol). Chiar și Internetul, văzut ca platformă înfăptuită a programului de decentrare și dezumanizare al French Theory, este instrumentat de libertarieni printr-o supralicitare a liberei exprimări. În urma acestor eșecuri constante, Cusset pare să admită că „în Statele Unite teoria franceză «a dispărut» continuu în producerea efectelor sale” (p. 328).

În urma acestor argumentații, rămâne întrebarea principală: care a fost de fapt impactul teoriei franceze în Statele Unite? Normalizarea și instituționalizarea French Theory au neutralizat în final extravaganțele din spatele acestui import cultural; în proximitatea anilor 2000, teoria franceză a început să fie criticată pentru natura sa pretențioasă și doctă (de exemplu: „afacerea Sokal”); în sălile de cursuri, a început să se discute tot mai mult despre „post-teorie”. Totuși, impactul său cultural este vizibil, deoarece French Theory a devenit un trop popular și viabil, în ciuda (sau poate chiar din cauza) criticilor ce i-au fost aduse, atât de la conservatori, cât și de la marxiști. Cusset explică acest lucru tocmai prin natura exotică a acestui fenomen: complet distinctă epistemologic de ideologia americană instituționalizată, teoria franceză a devenit un element complementar necesar. Eșecul lui Thomas Pavel și al lui Mark Lilla din 1994 de a introduce pe piața culturală americană, în siajul teoriei franceze, noul liberalism francez (așa-numitul New French Thought), atât de similar cu valorile tradiționale ale democrației americane, exemplifică, prin contrast, această putere de seducție a teoriei franceze. Mai mult decât un răspuns, ea a fost o proiecție. O scurtă analiză a profilurilor principale ale corpusului teoretic al French Theory (Foucault, Derrida, Deleuze, Baudrillard, Barthes, Lacan) surprinde paradoxurile și distorsiunile conceptuale prin care au fost „traduși” acești autori, în funcție de nevoile predominante ale societății americane. Penultimul capitol al studiului surprinde ipostazele diferite ale teoriei în alte culturi, insistând pe funcția ei localizată și dependența sa față de contextul apariției. Întorcându-se spre Franța contemporană, Cusset remarcă o scădere a interesului față de fenomenul teoretic odată cu popularizarea lui în alte centre culturale. Pentru „meridianul Greenwich” (Pascale Casanova) al culturii globale, problemele deschise de autorii menționați mai sus par să fi devenit obsolescente. Ceea ce este îndeosebi interesant este revenirea franceză la teorie, dar prin abordarea sa anglo-americană, deci politizată, odată cu ascensiunea multiculturalismului și problemelor minorităților în Franța: un fel de rebranding al teoriei la ea acasă.

Demersul lui François Cusset conturează atât un studiu competent și documentat al unui fenomen de actualitate, a cărui inventariere se cerea făcută, cât și o critică lucidă a implicațiilor plurivalente ale acestuia. Tocmai sublinierea erorilor interpretative, a contradicțiilor, a reinstrumentalizărilor (pasive sau, din contra, abuzive) ale teoriei franceze, în contactul cu o cultură distinctă (interesantă tocmai prin mozaicul cultural care o definește), arată adevărata complexitate a transnaționalismului și a circulației informației, a comerțului cultural și a formării mult mai complexe a relațiilor dintre culturi. Aplicând tocmai asupra discursului delocalizant par excellence această dimensiune translațională și trans-identitară, proiectul francez al anilor ’60-’70 crește dincolo de mizele sale inițiale, al căror caracter abscons a permis o realizare mai flexibilă și mai concretă: în viața cotidiană, în pop culture, în structura societală a Statelor Unite ale Americii. În final, se poate afirma: „Confuzia, lectura greșită, abuzul sunt cele trei virtuți ale transferurilor culturale” (p. 417).

________

*François Cusset, French Theory. Foucault, Derrida, Deleuze & Co. și transformările vieții intelectuale din Statele Unite, traducere de Andreea Rațiu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2017, 425 p.

[Vatra, nr. 10-11/2018, pp. 42-44]