Chiar dacă sunt impregnate de un fantezism organic, poemele de debut din (rupt) ale lui Romulus Moldovan au prea puțin din tensiunea abstractizării. Scenariile ermetice sunt înlocuite aici cu transparența detaliilor care configurează viziunile grandioase; exercițiile exhibiționiste ale poetului trimit mai mult spre niște volute ale unei imaginații excedentare decât spre entuziasmul încifrării.

Asta chiar dacă verbiajul și fluxul aproape prozastic al poemelor (cum observa Gellu Dorian într-un articol publicat în Convorbiri literare) nu fac abstracție de stilizarea și premeditarea rezultatelor, mai ales în câteva secvențe cu pretenții existențiale. În linii mari, ele se suprapun cu primul grupaj al volumului, în care aparentele sondări convulsive iau calea efectelor căutate și a demistificării ironice: „din capătul orașului te ia un autobuz care/ te lasă la porțile mănăstirii. de acolo/ te preia un frate care te duce până la stăreție./ pe drum tropăim amândoi. fratele/ te trimite la stareț. intri pe portiță și bați la ușă./ nimeni nu zice nimic. intri și vezi cum/ bărbosul, stareț sau nu,/ te poftește afară. te du la părintele! mă duc./ intru în biserică. cer o lumânare. mi se întinde una/ neagră. mă zăpăcesc de tot. parcă n-ar fi fost de ajuns. auzi, neagră./ ies afară amețit complet./ lumina iernii la amiază, zăpadă, îmi vine să leșin./ mă ia în primire un călugăr de doi metri treizeci:/ ce faci frate? cine ești?/ păi chiar asta e problema, cine sunt și ce fac./ îmi preumblu palmele peste frescă: ăsta nu, ăsta nu./ cine sunt/ ce fac/ asta e deja immanuel kant”, pers iii pl. Nu e un caz singular, poemele lui Romulus Moldovan degajă mai peste tot, în această primă parte, un soi de căutare superioară desfășurată de-a lungul unei serii de episoade clinice, rupte dintr-un decor spitalicesc aproape suprarealist (oricum, regizat cu multă apetență ludică și vervă a înlănțuirii cadrelor), care merg mână-n mână cu farsa și cu deconstrucția proiecțiilor aparent înalte ale poetului.

Nu departe de o metafizică a derizoriului camuflat sub forma unor desene vag epifanice se țin și cele câteva poeme cu temă senzuală derulate în partea a doua a volumului, mai ales că aici voluptatea elanului amoros se suprapune și cu niște puseuri relativizant-religioase care frizează persiflarea (ca în ochii tăi oh ochii – „ochii ah ochii/ ca inima ah inima/ ca erecția ptiu erecția/ pulsiunile sau cum să le zicem.”). Meticulozitatea cu care Romulus Moldovan își construiește proiectul poetic degajat, eliberat de psihisme ori defulări prea grave, e recuperată aici definitiv sub forma jubilației notației sarcastice. În rarele lor momente de temperanță, dincolo de excesele „minții terci”, versurile aproape că ating câteva momente de reală încordare, ca în am avut și eu copilărie, un „imn” biografic cu discrete ecouri elegiace, ori în când te-ai ridicat în capul oaselor în toiul nopții, o decantare post-factum a regretelor & angoasei amoroase, ambele niște deviații cu miză convulsivă propriu-zisă de la traiectoria serioasă altfel jucată a textelor.

Pentru că, statistic vorbind, astfel de secvențe sunt doar niște insule timide în mijlocul avântului proiecționist al celorlalte poeme, care se lansează cu multă îndrăzneală în explorarea delirului imaginativ, din care-și fac o politică fundamentală.

_________

*Romulus Moldovan, (rupt), Editura Charmides, Bistrița, 2017

***

Ceva mai ancorată în real e poezia Crinei Bega din Petrichor, cu toate că exercițiul acestuia nu e definitoriu pentru imageria delicată a versurilor. Datele concrete sunt prelucrate aici nu pentru a circumscrie zona de gravitație efectivă a poemelor, cât pentru cristalizarea unor viziuni pe cât de localizabile, pe atât de alimentate de o imaginație efervescentă.

Nu că poemele ei ar face abuz de invenție – nu aici e de găsit coerența lor internă –, cât că elanul lor fantezist, atâta cât poate fi detectat, se citește în felul în care iau naștere proiecțiile grațioase pe care Crina Bega le pune la bătaie sub forma unor pasteluri urbane „livrate” dintr-o perspectivă de obicei copilăroasă. Discursul se păstrează aproape constant într-o zonă a observației impersonale, mai puțin asumată la nivel de travaliu interior, cu toate că scenele pe care le configurează au o apetență constantă pentru amănuntul dramatic. Resemantizat, cotidianul din Petrichor prinde contur la intersecția unor tușe delicate, de acuarelă efemeră, care trădează înclinația poetei pentru ipostazele deopotrivă comune și insolite (mai mult prin montaj, decât în sine). Impresia de decupaj grav operat în mijlocul cotidianului – strada, parcul și, în general, perimetrul domestic al blocului – e susținută de efectele căutate ale poemelor, care aderă, în unanimitate, la o rețea senzorială încărcată de sugestii ludico-adolescentine. Citez în continuare din strada strâmbă, deși acesta e doar unul din „cazurile” de macroscopie puberă din aceste poeme: „în tramvai/ un băiat înalt în haine largi/ și teniși cu talpa descusută/ ca o conservă deschisă/ se sprijină cu mâinile întinse/ una în fața celeilalte/ ca pe o harpă// o pereche de teniși rupți/ cu șireturile de mătase legate între ele/ zboară în vânt/ de la balconul unde un puști/ de șapte ani se uită după ei// strada îngustă/ strâmbă/ îi leagănă”. Se vede aici interesul poetei pentru stop-cadrele ritualice și având consistența unor haiku-uri, în multe episoade, ori gestionate cu abilitate de fotograf stradal undeva spre finalul volumului, în câteva poeme-replică la niște surse faimoase, ca de exemplu „girl and a soldier” – bansky, sau „bubble slide girl” – bansky.

Reverberațiile acestea proteic-vizuale, promovate cu insistență peste tot, nu evită excesul stilistic; regia textelor alunecă nu o dată în direcția unei rețele luxuriante de adjective care suprasolicită textele: „[…] frisoane albastre o înalță pe vârfurile rănite ale picioarelor goale saltă prin lăzi mucezite pe asfaltul umed cu petale de liliac. se lasă purtată printre docuri de slăbiciunea simțurilor cu genunchiul atins de talpa rozalie rece pe brațele întinse suav spre debarcader/ la scara din spatele blocului fredonând puștii trag de firul refluxului. șiroaie de lapte se scurg pe țigle pe pielea opalină a puștoaicei unduite pe deasupra blocurilor în vâscozitatea verde marină a firului alb deșirat. timidă se dă înapoi picioarele se-nșurubează în flora stradală în grădini catargele se-nclină într-o parte și-n alta”, docuri. E doar unul din „păcatele” acestei poezii, care, alături de insistența cu care se circumscrie exorcizării unor spații exterioare dintr-o perspectivă obiectivizantă, trimite spre decorativism și exces contemplativ.

___________

*Crina Bega, Petrichor, Editura Tracus Arte, București, 2017

[Vatra, nr. 10-11/2018, pp. 33-34]