Ușor scos din sărite de publicitatea făcută Confidențelor Elenei P. Iosif,¹ inclusiv la radio (dar și de rugămintea poetei de a fi neapărat recenzată), Romulus Demetrescu i le tratează cu asprime iritată, considerîndu-le ”dovezi patente de lipsa unei viziuni personale,” exprimate, pe deasupra, cu un ”arsenal vechiu,” dar găsind totuși prin ele și ”sclipiri interesante” – însă ”foarte puține.”² Autoarea i se pare ”foarte tînără” – și bănuiala lui e justificată de starea versurilor, naive numaidecît, dar contrazisă, ca să zic așa, de ”tematica” plîngăcioasă, scoasă toată din jeluitul de dragoste și din spaima anilor ce se adună. O asemenea tristimanie nu s-ar potrivi tinereții, dar cine știe?! (în orice caz eu nu știu, căci n-am dat de nici un cazier al Elenei). Sînt însă și cititori încîntați de versurile Elenei, cum e, bunăoară, Gheorghe Lică-Olt, căruia ”versurile sale” i-au ”plăcut mult”, cu toate că ”are /…/ puțină influență din poezia lui Minulescu”.³ Nu știu unde a văzut Lică această ”influență”, fie și ”puțină” (de nu va fi fost atît de puțină încît eu n-am văzut-o deloc), deoarece Elena e atît de văicăreață încît frivolitatea minulesciană nici nu e de conceput la ethosul ei de pură depresiune sentimentală.

 De la bun început versurile se inundă de jalea de amor, de drama devoțiunii aprinse, dar zadarnice și imediat desconsiderate: ”Sunt veștede-ale dorului petale/ Și totuși, tu rămîi un far aprins./ În viața-mi peste care ierni au nins/ Și-n care noaptea mă așteaptă-n cale” (Ție). Dacă versurile au, cît de cît, acoperire biografică, bănuiala lui Demetrescu trebuie înlăturată, căci petalele dorului se veștejesc mai tîrziu iar iernile se adună cu vremea; iar dacă doar ”noaptea” o mai așteaptă-n cale pe Elena, aș zice că trebuie să fi înaintat puțin pe cale. În orice caz, toate se trag dintr-un episod traumatic absolut: ”Zadarnic am purtat buchet de albe flori/ Cătîndu-te mereu pe străzile pustii -/ Și-n așteptarea ta, am irosit fiori…/ Zadarnic am urzit, nădejdi și bucurii!//…// C-am plîns la colț de stradă, tu nu ai cum să știi…/ Din vis și albe flori, cu ce-am rămas acum?…/ Să nu le irosesc și vis și flori pe drum,/ De ce n-ai vrut, iubite, de ce n-ai vrut să vii?” (Imputare). Imaginația n-o ajută însă pe Elena să dramatizeze și să se dramatizeze, căci ea lucrează, de capul ei, numai în broderii și bijuterii, în pură ornamentație feminină (cam ca la Agatha Grigorescu-Bacovia, și ea suferind cu o imaginație de bijuterii și giuvaericale); și peisajele și stările – în registru strict lamentos – se cristalizează de la sine în bijuterii și găteală: ”De-ți scriu, iubitul meu, e ca să știi,/ Că în oraș la noi e toamnă iar;/ Că am la geam perdele arămii,/ Că parcul e bazar de broderii/ De borangic, de bronz și chihlimbar” etc. (Scrisoare). Cînd declamația sentimentală dă pe-afară, Elena e prea ostentativă și-și riscă patosul la modul caricatural: ”Lumea visurilor mele,/ O cunoști destul de bine;/ Lumea visurilor mele,/ Plină e, numai de tine.// De e ziuă, de e seară,/ Eu trăiesc cu tine-n gînd;/ De e ziuă, de e seară,/ Eu te-aștept să vii curînd” etc. (Cîntec). Altminteri însă, deși atît de consacrată lui, mereu se teme că va păți ceva rău și iremediabil: ”Cine știe, dacă vremea/ Dușmănoasă cum e ea,/ Într-o zi nu te va duce/ Fără milă, să te culce/ Într-o inimă mai caldă,/ Mai adîncă ca (scuze!, n.n.) a mea!” etc. (Neliniște). De ce se teme, firește că nici Elena nu scapă. Dezamăgirea vine repede și se instalează temeinic: ”Scuturat de aur, al iubirii spic,/ În adînc de suflet vrea să se închidă,/ Învăscut în taină ca-ntr-o crisalidă/ Despre-a cărei urmă, să nu știm nimic” etc. (Destrămări). Combinînd prețiozitatea cu pateticele, Elena se scufundă în plînsete: ”Tîrziu, cînd înserarea-n aripi de mătasă/ A nopții negre ape spre mine le-a-ndreptat,/ Eu cat și nu găsesc ce vină mă apasă/ De lacrimile calde, sub pleoape mi se zbat!” (Pe gînduri). Toate i se întunecă și nu mai e sigură nici pe ce-a trăit: ”Dar cînd plasa neagră a uitării,/ Către mine umbra toată și-a-ndreptat,/ Nu mai știu de mrejele-amintirii/ Le-am trăit cîndva, ori numai le-am visat” etc. (Mreje). E împrejmuită de depresii, asaltată de mîhnire și singurătate: ”Mă sbat s-alung tristețea și tăcerea,/ Căci sufletul mi-i pustiit de ele;/ Le simt cum flutură mereu în preajmă,/ C-apoi să cadă peste mine grele” etc. (În singurătate). Desigur că sentimentul golului prinde tot mai mult evidență și consistență: ”Simt viața că-i o sală goală după-un bal,/ În care nu rămîn decît nimicuri” etc. (Trec anii). Anotimpurile – și zilele ca atare – devin funeste, rău prevestitoare, și Elena-și scrie doar agonia visurilor și visărilor: ”Simt volbura toamnei că-și prinde tulpina/ De lujerul firav al vieții-mi ce trece./ Simt bruma uitării umplîndu-mi grădina/ Visărilor mele, de-mi crește ruina/ Și-mi dă renunțarea amară și rece” etc. (În prag). Frîntă, înfrîntă, abandonează, fatalistă, totul: ”De geaba mă tot sbat, întocmai ca o barcă/ Ce-alunecă tîrziu pe luciul unui lac…/ Mi-i gîndul obosit, cu cîrma frîntă parcă/ Și-mi stă destinul scris, de mult în zodiac” (Confidențe). Un sentiment de zădărnicie existențială o copleșește tot mai intens: ”Zadarnice vreri simți c-ai vrea să coriji,/ Cînd umbrele nopții la tine ajung” (Amurg). Grijile astea erau, într-adevăr, greu de corijat, căci veneau în cortegiu tot mai apăsător. Versurile însă s-ar fi putut corija, numai că Elena a mizat mai mult pe ”sinceritatea” sentimentală a mărturisirii decît pe credibilitatea ei artistică. Suferă de inimă rănită cam la fel ca, pe vremuri, Maria Suciu-Bosco, devenind o nefericită înduioșată de sine pînă la lacrimi. O singură cauză ajunge, iată, pentru a face dintr-o fată predispusă la religia iubirii o tristimaniacă.

__________

^[1] Elena P. Iosif, Confidențe. Versuri, 1937. Volumul apare în ”editura proprie Ghiocei” în 500 de exemplare (o sută pe hîrtie de lux), tipărite, în noiembrie 1937, la Tipografia ”Cultura” din Focșani.

² Pagini literare, nr. 1-2/1938.

³ Banatul literar, 1-4/1938.

[Vatra, nr. 12/2018, pp. 36-37]