Andreea Pop – Practica sincerității

George-Ștefan Niță e, înainte de orice, un poet cu o bună calibrare a viziunii, pe care și-o desfășoară sub forma unor expozeuri personale hotărât introspective. Tata nu are cal (care apăruse anul trecut la Tracus Arte și pentru care i se oferise Premiul „Alexandru Mușina” pentru debut) nu e, însă, un volum care împinge elanul confesiv până în zona inflamării, cu toată mitologia intimistă pe care o pune la bătaie.

Cel mai clar se vede această linie a demarcației în poemele „post-rurale” (cum le numea Romulus Bucur în „Arca”, nr. 1-2-3/2018) care acoperă prima parte a cărții și care deschid, astfel, epopeea reflexiv-contabilizată a poetului. Bine reglate și ferite de orice afectare, ele deconspiră foarte curat o suită de episoade disfuncționale ale vieții de familie sub forma unui cotidian livrat simplu, descriptiv, ba chiar fotografic, ale cărui reflexii dramatice se lasă doar bănuite. Inserțiile afective „investite” aici prefigurează o suită de fantasme biografice pe cât de amănunțit decupate în domesticitatea lor malignă, pe atât de recognoscibile, aproape convenționale. „Developarea” filmelor retrospective devine caz de studiu antropologic: „Pe unde ne ducea Dacia noastră galbenă. Pe unde nu ne ducea. Păi ne ducea peste tot. la Herculane la băi, la Felix, unde tata a furat un aparat foto rusesc, la Felix, unde făceam împachetări cu parafină, unde maică-mea a țipat odată că ea se omoară, apoi s-a liniștit./ Dacia noastră/ pe care tata o conducea/ întotdeauna cu mâinile la 9 și 15/ corect/ cu bile de masaj pe scaune/ cu cauciuc peste volan/ plină de icoane/ de preșuri/ Dacia în care mama și-a prins odată un deget/ și a strigat/ eu mă omor”, (Pe unde ne ducea Dacia noastră galbenă). Gesticulația degajată, pe alocuri chiar ironică, sfârșește în câteva locuri prin a traduce foarte concret intensitatea traumei prin câteva „scenete” a căror cruzime a detaliilor devine cea mai convingătoare expresie a fidelității memoriei, așa cum se întâmplă în poemul (Nu înțeleg exact ce spune tata), care lansează niște versuri de mare efect – „Nu înțeleg exact ce spune tata/ dar îl las să vorbească/ are cuțitul în mână/ mă uit în partea cealaltă/ când taie găina/ sângele sare cu boltă/ ca un pumn de confetti/ direct pe picioare”. Cu toate că o bună parte din poeme evoluează în același spirit, aș zice că în ciuda evidentului lor monopol în volum ele doar pregătesc terenul pentru adevărata miză a versurilor lui George-Ștefan Niță, una a etalării proceselor psihice, a sondajelor interne.

Și aici, tonalitatea e una echilibrată, austeră aproape, mai ales în raport cu destinația finală a poemelor. Câteva cu temă amoroasă fac trecerea graduală spre micile revelații & bilanțuri existențiale din final, consumate cu reținere și fără excese: „Am avut parte de o/ mâncare aproape bună/ de haine aproape ok/ de un program aproape normal/ câteva iubite geloase/ vacanțe la mare/ ceva înmormântări/ la care am plâns/ în rând cu ceilalți/ nicio pisică/ niciun câine/ am avut pe rând câte 10/ 14, 29 de ani/ de fiecare dată/ am fost/ aproape mulțumit”, (Am avut parte de o…). Mai că aș zice că sunt prea rezervate în decantarea lor și că poezia lui George-Ștefan Niță dispune de suficientă materie pentru niște „excavări” ceva mai aprofundate.

Așa că, deocamdată „îmblânzite” și în căutarea unei formule care să le valorifice cât mai precis fondul lor încordat, poemele din Tata nu are cal au nu mai puțin meritul de a contura un debut echilibrat în descifrarea ecuațiilor lui tensionate.

________

* George-Ștefan Niță, Tata nu are cal, Editura Tracus Arte, București, 2017

***

Frecvența & ritmul poemelor cu care vibrează debutul lui Onisimus Lang țin, în linii mari, tot de o practică a sondării interioare, dar una radical asumată și extrem de focalizată în captarea tectonicii interne ce rezultă de aici.

Individualitatea unui volum ca Sfidarea stafidelor (Casa de Editură Max Blecher, 2018) tocmai de aici vine, din exercițiul acesta aproape frenetic al sincerității și autenticității, care înregistrează cu multă microscopie pulsațiile de adâncime încă din primul poem, care deschide aproape manifest „programul” lui Onisimus Lang: „Am auzit că multe lucruri te distrug în timp,/ dar eu cum nu trăiesc în timp, mi le permit./ Sunt curios de spiritul esenței pure,/ și o iau razna des, dar conștiința mă tot ia de guler./ Eu m-am făcut dușman cu scena,/ ca să rămân prieten bun cu pixul și cu perna./ Tu m-ai crezut puternic/ și m-ai crescut în ochii tăi fără să merit./ Eu știu unde se ascunde misterul meu, l-am văzut/ și mi-am propus să-l vizitez, dar mă împiedic în secunde.// Noaptea păzesc liniștea să nu mi-o fure nimeni./ Tăcerea-mi spune să am grijă ce-mi spun mie despre mine.// Sunt curios de spiritul esenței pure,/ și o iau razna des/ dar conștiința are grijă să mă-njure.”, stau activ. Nu oricum sunt articulate puseurile acestea, ci printr-o partitură lirică al cărei principiu de coerență – dincolo de cel al asumării, adică – pare să fie disponibilitatea de a experimenta, uneori chiar cu prețul resurecției unor forme și formule aparent depășite, pe care Onisimus Lang le reinterpretează cu multă luciditate și atenție; reușește astfel să mențină un discurs natural, fără stridențe stilistice sau de tonalitate, în ciuda diverselor ramificații ale poemelor.

Că acestea își au punctul de ecluziune în siajul muzii rap și al slam poetry-ului care îl consacraseră în rândul cunoscătorilor încă înaintea acestui debut e evident; de aici fervoarea și patima cu care ele își pun la bătaie „sesiunile” introspective, angajarea cu care se supun vortexului vizionar care le amenință. Unul care, cu toată intensitatea căutării personale de care aminteam, nu e sensibil doar la modulațiile interioare ale poetului și amplifică spirala semnificațiilor prin faptul că receptează niște unde ceva mai generale, cu bătaie mai lungă. Indiferent că se conectează la rețeaua socială negativă din jurul lor (cu mult scepticism existențial și globalizant, aș zice, așa cum se poate citi în credeam că nu, uite sau viață veșnică), sau tatonează în trecere amănuntul erotic, impresia e că poemele lui Onisimus Lang vorbesc o limbă comună. Vocația lui de „trubadur” urban nu îl reține, chiar și-așa, de la câteva reflecții cu o destinație superioară, prin faptul că își problematizează nu o dată propriul act artistic cu multă luciditate: „eu când scriu/ aud în mine vocea/ unui prieten sceptic/ care privind înspre stânga sus/ spune/ nu e chiar așa!/ nu e chiar așa, dar nici altfel.” vs. „dar eu veghez din cerul gurii/ asupra vorbelor de care mă despart.”, Sfidarea stafidelor poate fi citit, de aceea, ca un battle permanent al poetului cu propriile viziuni și cu posibilitățile lor concrete de articulare, unul interesant mai ales prin felul în care pune bazele unei geografii poetice greu de confundat, cu toate căutările pe care le prefigurează.

_________

* Onisimus Lang, Sfidarea stafidelor, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2018

 

 

 

[Vatra, nr. 12/2018, pp. 34-35]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.