Emanuel Modoc – Exerciții de realizare academică

 

Volumul de critică cu care debutează Marius Popa* are tot potențialul necesar pentru o discuție la rece asupra revizitării unor cutume academice care păreau îngropate și uitate în anii de tranziție post-comunistă. Spun asta pentru că, dacă în anii ’90 și începutul anilor 2000 încă se mai practica publicarea de culegeri de cronici și eseuri critice de relevanță preponderent națională sau locală, procedeu stimulat de un sistem de punctare academică extrem de lax, tendințele de după 2010 au mers în direcția unei adaptări – cu bune și rele – la „piața” academică de model american. Astfel, articolul științific (citește studiul academic), publicat într-un jurnal indexat în una sau mai multe baze de date internaționale, a luat locul foiletonisticii sub aspectul relevanței academice, fenomen ce ține de o ieșire cât se poate de firească de sub tutela cronicii literare ca gen dominant în ierarhizările academice din România.

Dacă schimbarea aceasta de paradigmă a fost receptată cât se poate de ostil de către universitarii obișnuiți cu mai vechiul sistem (chiar recent, Mircea Mihăieș deplângea limitarea punctării numărului de articole publicate în reviste necotate – id est cronici – la maximum 50 de puncte, adică 25 de cronici „punctabile”, în grila CNATDCU), debutul lui Marius Popa – după toate indiciile, o întoarcere la aceste rituri – e cel puțin deconcertant. Și nu pentru că ar fi singurul tânăr critic care a recurs la această practică bizară, ci pentru că în spatele perpetuării unui sistem obsolescent se află, mai degrabă, o atitudine mercantilă în privința gestionării propriei activități editoriale. Și anume: compilației tradiționale de cronici tânărul autor îi face un upgrade, burdușind-o cu referințe critice fără să-i schimbe conținutul original. Or, de aici încep problemele. În momentul în care un autor încearcă să pună în circulație o culegere de cronici și să îi dea aspectul unui veritabil op critic, încep și suspiciunile. Ca să explic: nefiind suficient de prolific nici în plan publicistic (pentru a publica strict o colecție de cronici, așadar încadrabilă într-o categorie – chiar și așa cam șubredă – de tipul „reflecții asupra literaturii contemporane”), nici în plan academic (pentru a publica o colecție de studii care să graviteze în jurul unor tematici comune – fie ea postmodernism, memory studies, metacritică etc.), Marius Popa include, în placheta sa generos prefațată de Ioana Bot, trei micro-studii despre Mircea Cărtărescu, o cronică la Solenoid, patru referate pe marginea douămiismului (pe lângă două cronici despre Ștefan Manasia, respectiv Andrei Dósa, cel din urmă indexat, fără sfială, la douămiism), patru micro-eseuri despre literatura (legată) de detenție și memorialistică și, în sfârșit, două eseuri și trei recenzii științifice pe marginea unor volume de critică, cele din urmă având, ca numitor comun, doar deceniul în care au fost publicate.

Dincolo de aceste date generale, merită să ne oprim, punctual, la câteva dintre eseurile care compun volumul. Capitolul „Timpul crește în urma Generației 2000 – se întunecă cineva?”, de pildă, care reunește ceea ce am numit mai devreme „referatele pe marginea douămiismului” pornește să stabilească linia genealogică a poeziei douămiiste. Sunt trecute în revistă, sub aspectul precursoratului, avangarda istorică („în calitate de primă vârstă preliminară” a tradiției poetice de la care se revendică poezia anilor 2000), postmodernismul românesc și, în fine, deși nu în ordinea stabilită de către autor în volum, Daniel Bănulescu. Rămânând doar în zona locului comun (asemănările dintre fracturiști și avangardiștii interbelici, douămiismul ca agent lipsit de constrângeri al programului biografist optzecist etc.), Marius Popa ratează câteva problematizări cheie în privința acestei discuții: că atitudinea negatoare a fracturiștilor față de tradiția poetică autohtonă se leagă de o ruptură programatică față de optzeciști și că revendicarea „poeziei realului” – din tradiția avangardistă autohtonă – de către optzeciști se leagă de o politică evazionistă prin care se încerca evitarea unor corespondențe cu poeticile de sorginte americană (imagism și beat) sunt ipoteze de dată recentă de care autorul a rămas străin. La urma urmei, au apărut cărți de sinteză despre douămiism (semnate de Ștefania Mincu, Octavian Soviany și Grațiela Benga), precum și numeroase studii, anchete, dosare și dezbateri care depășesc deschiderile preliminare ale unui Ion Pop sau Paul Cernat de la începutul anilor 2000. Inexplicabilă e, așadar, penuria bibliografică a acestui segment.

Prima parte a secțiunii „Istorii contemporane”, dedicată unor volume de critică apărute în ultimele două decenii, analizează, sub cupola „rezistenței prin cultură”, volumul postum Modernism/Postmodernism. O ipoteză al Ioanei Em. Petrescu și Bilingvismul creator. Studii de literatură comparată despre scriitorii de expresie română și franceză al lui Dumitru Chioaru. În privința primului volum, „rezistența prin cultură” este exemplificată de către Marius Popa prin sincronizarea teoriei literare autohtone cu cea a Occidentului, ocazionată de obținerea unei burse Fulbright de către teoreticiana clujeană (între 1981 și 1983). Dincolo de lipsa unei legături logice dintre concept și accesul Ioanei Em. Petrescu la bibliotecile americane, ideea că „pertinența și originalitatea ipotezelor pe care criticul clujean le avansează – unele dintre ele confirmate de studiile unui Paul de Man, devenite notorii mai târziu – mărturisesc tocmai capacitatea de rezistență a unui intelectual care, deși în confruntare cu cenzura, lua – ajutat de o formidabilă intuiție – pulsul evoluției culturale din epocă” e maculată de următoarea logică falacioasă: Paul de Man nu avea cum să confirme retroactiv ipoteze pe care Ioana Em. Petrescu le-a avansat în anii ’80 din simplul motiv că teoreticianul de origine belgiană a murit în 1983. Și până la urmă când au devenit studiile lui de Man notorii „mai târziu”? Când le-a citit autorul? Deconstrucția americană a fost în vogă încă în zorii anilor ’80. Și cum anume s-a concretizat „rezistența” Ioanei Em. Petrescu? Cum anume se traduce obținerea unei burse Fulbright prin rezistență? În fine, prin ce mașinațiuni interpretative ajunge, însă, volumul lui Dumitru Chioaru să fie un „element de rezistență” rămâne un mister, întrucât autorul volumului îi invocă doar această calitate, fără să ajungă să o și explice.

Orice compilație de texte critice, oricât de eteroclită, are, măcar subiacent, o ierarhie valorică. Cum arată, așadar, „selecția critică” a autorului? În Résumé-ul din final, aflăm că Marius Popa își justifică selecția ca fiind reprezentativă prin faptul că subiectele abordate marchează niște puncte nodale în evoluția literaturii române din ultimele patru decenii. Ierarhia implicită a volumului e, astfel, compusă din următorii reprezentanți: Mircea Cărtărescu, Ștefan Manasia, Andrei Dósa, Teodor Dună, Lena Constante, Ștefan Agopian, Alexandru Vlad, Ruxandra Cesereanu, Ioana Em. Petrescu, Dumitru Chioaru, Radu Vancu, Corina Croitoru și Adrian Tudurachi. A nu se înțelege că prezența vreunuia dintre autorii abordați e, în planul macro al literelor românești, superfluă. Dimpotrivă, e vorba, în majoritatea cazurilor, de referințe, dacă nu neapărat inconturnabile, măcar decente. Însă ambiția autorului de a plasa această selecție în avanpostul unor „noduri”, într-un sistem literar vast, e de-a dreptul dăunătoare pentru orice pretenție de exhaustivitate critică și nu face decât să mascheze faptul că singurul motiv pentru care în volum apare analizat Dumitru Chioaru și nu orice alt comparatist, Ștefan Agopian și nu oricare alt autor de memorii, Radu Vancu și nu oricare alt monograf sau Ioana Em. Petrescu și nu oricare alt teoretician al postmodernismului, e pentru că autorul nu a scris eseuri, cronici sau recenzii decât despre aceștia.

La urma urmei, volumul oglindește, atât în abordări, cât și în conduita paratextuală, multiple practici academice, proliferate de către o seamă de cadre universitare din întreaga țară, pe care un cercetător străin le-ar considera improvizații: recenzii mascate ca studii metacritice, cronici mascate ca reflecții critice și eseuri mascate ca tratate. Însă chiar și asemenea găselnițe au, în spatele lor, o mână abilă (i.e. a universitarului rasat, de școală veche) și sunt ghidate interpretativ-analitic prin elaborarea unei teze sau plasate sub o cupolă tematică.  Nu în ultimul rând, nu am putut să nu observ, cu amuzament, citări pe care nu le pot numi altfel decât neprofesioniste (Condiția postmodernă a lui Lyotard, tradusă la noi în două ediții, e citată apud Ioana Em. Petrescu în Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, ediție realizată de Diana Adamek și Ioana Bot – care e rostul unei asemenea gimnastici bibliografice?), dacă nu de-a dreptul redundante: sunt trecute, la Referințe critice, volume, majoritatea semnate de profesori clujeni, care nu se regăsesc însă în nicio notă de subsol sau în corpul textelor.

Prin eterogenitatea selecției și prin încadrarea defectuoasă în planul culturii literare autohtone, volumul lui Marius Popa trădează, mai degrabă, o percepție naivă, romanțioasă asupra literelor românești. E vorba, dacă vreți, de oglinda unui sistem universitar care, dublat de o piață editorială mult prea permisivă cu privire la volume cu caracter științific (și în general lipsită de un sistem minimal de peer review), reușește să creeze impresia unui mediu universitar funcțional.

*Marius Popa, Exerciții de irealizare, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2018, 170 p.

[Vatra, nr. 1-2/2019, pp. 23-24]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.