Volumul de critică cu care debutează Marius Popa* are tot potențialul necesar pentru o discuție la rece asupra revizitării unor cutume academice care păreau îngropate și uitate în anii de tranziție post-comunistă. Spun asta pentru că, dacă în anii ’90 și începutul anilor 2000 încă se mai practica publicarea de culegeri de cronici și eseuri critice de relevanță preponderent națională sau locală, procedeu stimulat de un sistem de punctare academică extrem de lax, tendințele de după 2010 au mers în direcția unei adaptări – cu bune și rele – la „piața” academică de model american. Astfel, articolul științific (citește studiul academic), publicat într-un jurnal indexat în una sau mai multe baze de date internaționale, a luat locul foiletonisticii sub aspectul relevanței academice, fenomen ce ține de o ieșire cât se poate de firească de sub tutela cronicii literare ca gen dominant în ierarhizările academice din România.
Cum listele lui Nicolae Manolescu sau topurile lui Al. Cistelecan sunt exemple probante ale potențialului cronicii literare – cel puțin în spațiul literar vernacular – de a impune nume și opere, respectiv de a crea canonul literar, și glosele1 lui Romulus Bucur își revendică dreptul de „unitate de măsură” (dacă ne referim la etimologia cuvântului canon, gr. kanon). Însă, nu „drumul spre consacrare și manual de școală” guvernat de principiul „canonul se face, nu se discută” (Manolescu) este apodictic cronicilor/ gloselor semnate de Romulus Bucur, ci implicațiile unui canon de uz personal. Citește în continuare →
