Daiana Gârdan – Notițe la teoria literaturii

După studiile despre romanul românesc apărute în primul deceniu al anilor 2000, Carmen Mușat revine în peisajul criticii literare autohtone cu un volum dedicat de data aceasta traseului și limitelor teoriei literare. Apărut la editura Polirom în 2017, Frumoasa necunoscută. Literatura și paradoxurile teoriei* se autopropune drept un demers care „nu oferă răspunsuri și nu reia sintetic și pasiv, în genul manualelor, răspunsurile altora la întrebările pe care literatura le provoacă”, ci reprezintă o „pledoarie personală pentru capacitatea teoriei literare de a oferi căi de acces în lumile posibile ce iau naștere, prin intermediul limbajului, la intersecția vieții reale cu ficțiunea”. Personal și autobiografic este, așadar, unghiul din care Carmen Mușat pornește în acest excurs, care debutează, în argument, cu fraza „La început au fost poveștile pe care părinții sau bunica mi le spuneau, ori de câte ori îi rugam”, în încercarea de a răspunde, printr-un plonjeu în autobiografic, la întrebarea ce este literatura și de ce nu putem trăi fără ea.

La o privire inocentă sau superficială, eseul lui Carmen Mușat poate trece drept un manual de teoria literaturii adresat publicului român puțin avizat. Totuși, în ciuda paradei de referințe și a structurii vag științifice care propune tranșări între paradigme și modele, studiul este inutilizabil ca volum de alfabetizare în domeniul teoriei literare, cum era, în alte vremuri și în alte locuri, volumul Teoria literaturii. O introducere al lui Terry Eagleton. El arată mai degrabă ca un compendiu de fișe de lectură, însoțite de notițe care expun opiniile de natură foarte personală ale autoarei. Primul capitol (Modernitatea și ascensiunea teoriei) insinuează teza potrivit căreia istoria este un catalizator al gândirii teoretice: „Este oare posibil să stabilim o conexiune între momentul cristalizării unui discurs teoretic predominant și contextul istoric, politic, social și cultural din Europa începutului de secol? E posibilă oare o paralelă între ascensiunea teoriei și natura și efectele ideologiei – sau, mai bine spus, natura și efectelor ideologiilor – care au modelat lumea contemporană? Și, nu în ultimul rând, ce legături există între tumultul ideatic din domeniul artelor și frenezia revoluționară ce a cuprins o mare parte a lumii în perioada premergătoare Primului Război Mondial( …)?”. Arhitectura capitolului (dând tonul întregii cărți) este însă una șubredă: sinteze incomplete ale „marilor turnuri” în teoria literaturii, grăbite, fragmentare, notițe despre formalismul rus, avangardă, lectură, istorie, crize mai mari sau mai mici, personale sau suprapersonale. Concluziile sunt trase în baza unei înțelepciuni aurorale: „perioadele de criză stimulează cutezanța gândirii și apetitul pentru inovație”. Polemicile în care se lansează Carmen Mușat sunt fie anemice, fie închise prea brusc: „Supoziția că teoriei îi lipsește dimensiunea istorică este, în opinia mea, falsă!”, notează autoarea, adresând clișeul anistoricității prezent în viziunea critică de secol XX. Argumentul principal al acestui verdict este, cum altfel, imposibilitatea rupturii criticului de eul biografic și de contextul socio-politic: „la originea oricărei teorii se află un autor și, implicit, experiența lui existențială”, Mimesis-ul lui Auerbach este „răspunsul autorului la procesul accentuat de simplificare, de uniformizare și de disoluție a lumii, la care asistă și pe care îl deplânge”. Toate eforturile se coagulează în jurul unei singure idei, și anume înrădăcinarea sistemelor teoretice în realitatea istorică – o miză valabilă, susținută însă de demonstrații mai degrabă deficitare.

O observație validă, referitoare la modelarea sistemelor teoretice de către ideologiile politice în Europa secolului al XX-lea, produce mai departe un scurt capitol dedicat teoriei și instrumentelor criticii sub comunism în spațiul românesc, capitol căruia îi lipsește, din nou, coerența discursului analitic. Fără îndoială cu intenții bune, fragmentul în cauză (Teoria literaturii – instrument de propagandă) nu reușește să depășească stadiul unui studiu expozitiv, care nu provoacă și nu completează sub nicio formă platforma de studii dedicate aparatelor literaturii sub totalitarism, care s-a bucurat, mai ales din partea criticii tinere, de o atenție sporită în ultimele decenii, apărând pe piața critică o serie de demersuri foarte bine articulate. Concluziile acestui capitol sunt transcrise în formule clișeizate: „Discursul «teoreticienilor literari» ai deceniilor cinci și șase este, în primul rând, un discurs politic și militant, fundamentat ideologic ( …) Deși sarcina principală a acestor discursuri este de a legitima ca literatură (realist-socialistă și nu numai) avalanșa de texte a căror unică rațiune de a exista era, în mod evident, una de natură propagandistică, proliferarea acestui tip de limbaj stereotip, pretins științific și pseudoestetic, are drept consecință o acută deprofesionalizare a demersului critic și a celui teoretic”.

În aceeași situație se află și În căutarea autorului pierdut, capitol cu și despre Barthes. Demersul lui Carmen Mușat plusează față de alte studii (chiar de dată recentă) cu privire la subiect doar cu opinii personale ale autoarei: „Ceea ce vreau să spun, de fapt, este că nu cred în teza morții autorului susținută de Roland Barthes, deși nici nu pot accepta ideea potrivit căreia semnificațiile unei opere literare sunt, toate, produsul intențiilor autorului”. Părerea lui Carmen Mușat despre moartea autorului oglindește perfect nehotărârea ce planează asupra întregului volum, care se află la intersecția dintre două situări ale instanței auctoriale: demersul nu e nici științific, dar nu e nici eseu subiectiv în toată regula, caracterul discuțiilor voind să lase impresia unei rigurozități terminologice și a unei adecvări teoretice. Lipsa de originalitate a dialogului cu un anumit model sau altul, precum și a scheletului argumentativ în ceea ce privește o problemă sau alta rămân marile carențe ale acestui volum.

Cel mai ofertant segment al cărții ar fi, la o primă vedere, pentru cititorul român cel puțin, segmentul dedicat problemei canonului, intitulat jucăuș Aventurile canonului. Provocarea pe care o lansează Carmen Mușat pare să vizeze democratizarea canonului, oferind cu o mână atunci când vorbește despre nevoia revizuirii constante a instituției canonului, însă luând cu cealaltă atunci când vine vorba de valoarea estetică, prin constatarea: „canonul este elitist sau nu este deloc, dar nu rasa, genul, opțiunile sexuale, religia sau apartenența socială împiedică astăzi un autor să figureze pe lista canonică, ci precaritatea valorii estetice”. În fond, demersul lui Carmen Mușat are ambiția să îndemne la reflecție și nimic mai mult, ne spune însăși autoarea în închidere. Un volum despre care s-ar putea spune că, așa cum nu ajută la soluționarea teoretică a unor dileme literare, nici nu strică în mod fundamental.

__________

*Carmen Mușat, Frumoasa necunoscută. Literatura și paradoxurile teoriei, Polirom, Iași, 2017

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2019, pp. 21-22]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.