Alex Goldiș – Satul glocal

Cei care credeau – și nu sunt puțini în această categorie – că ficțiunea cu teme rurale e moartă și îngropată de câteva decenii vor avea de a face cu o surpriză de proporții la lectura celei mai recente cărți a lui Dan Lungu, Pâlpâiri*. Doar că – în mod evident – această resuscitare a romanului despre viața la țară nu se mai putea face în mod naiv, ci printr-o actualizare de formulă capabilă să stârnească interes cititorului contemporan.

De aceea trebuie sesizat de la început paradoxul că romanul lui Lungu cu tematica cea mai tradițională e și cel mai experimental din punctul de vedere al formulei narative și al limbajului puse în joc. Conștient că nu poate ateriza naiv în lumea satului românesc actual, prozatorul își desemnează un reflector gata să ridice mizele teoretice ale ficțiunii. E prima dată când sociologul Dan Lungu, căruia i s-a reproșat constant prezența în filigranul narațiunilor, iese propriu-zis la suprafață, denunțându-și convenția. Imaginile și reflecțiile satului românesc nu sunt prezentate, așadar, în mod direct, ci prin medierea unui cercetător (statistician, sociolog, antropolog) preocupat pe de o parte de imaginea abstractă, rațională, a satului românesc, dar și de „pâlpâirile” subtile ale propriei teorii, conotate drepte goluri imprevizibile în schema mare. Reflecțiile atribuite lui Sebastian Aanei fac ca stilul lui Dan Lungu, de obicei simplu, prietenos, traductibil, să iasă din matca proprie și să capete o patină teoretizantă nu știu dacă dintre cele mai fericite. Înțelegem că reflectorul e un om de știință și că narațiunea însăși n-ar fi fost verosimilă în acest cod decât preluându-i ticurile idiomatice, însă pasajele repetate în care cercetătorul „flanează”, „face eforturi să defocalizeze”, imersează sau non-imersează ar fi putut lipsi. Sunt bizare pentru un autor preocupat, în general, să nu plictisească cititorul și pasajele de recurs la metodă, precum „Odată rememorate de subsemnatul, poveștile lui Ștefan nu mai sunt doar ale lui, suntem coautori. Ceea ce notez e o coproducție” sau „Trebuie mers până la punctul de echilibru, punctul de inflexiune a incomensurabilității. Imersiunea e obligatorie. Recuperarea sau, mă rog, explorarea identității mă constrânge la asta”.

Această bizară voce teoretică a adus în impas critici experimentați, care au au făcut ca romanul să beneficieze de una dintre cele mai exorbitante receptări din ultimii ani: Mihai Iovănel citește perspectiva „non-imersivă” a antropologului coborât în sat în cheie SF – deși autorul cronicii din „Scena 9” nu indică niciun detaliu care să ateste ieșirea romanului din spațiul realului strict. Numai într-o lectură pentru care terminologia literară însăși e un fenomen SF poate fi catalogat drept extraterestru un personaj care privește satul pe fereastră ca prin ecranul unui calculator, care încercă să-l reducă la niște scheme statistice sau care pur și simplu cataloghează drept fapt de pe altă planetă WC-urile „cu perdeluțe” din curte. Într-o lectură terestră, „marțianul” în cauză e pur și simplu un om de mileniul trei, identificabil în orice statistică socială: cercetător cu preocupări abstracte, aclimatizat la cele mai recente tehnologii. Recunosc că n-am reușit să rezonez nici cu interpretarea lui Doris Mironescu, care vede în antropologul lui Dan Lungu un personaj torturat de neliniști, în pura descendență a lui Antoine Roquentin … Nici tonul (empatic, umoristic, à la legere în bunul stil al lui Dan Lungu), nici problematica romanului, care ocolește temele angoasante ale subiectivității, nu legitimează o asemenea trimitere.

În fond, romanul lui Dan Lungu e o foarte bună narațiune socială, care exploatează parodic clash-urile mentalitare ale lumii de azi. Fie că ele sunt înțelese temporal (ca raport între lumea comunistă și cea postrevoluționară, în Sunt o babă comunistă!) sau geografic-politic (ca opoziție între lumea occidentală și cea autohtonă, în Fetița care se juca de-a Dumnezeu), contradicțiile societății românești sunt expuse de Dan Lungu cu o inteligență a surprinderii detaliilor simptomatice ieșită din comun. În Pâlpâiri, sub reflector nu se află doar raporturile dintre ruralism și urbanism – dacă ar fi rămas aici, privirea antropologului ar fi fost anacronică –, ci chiar relațiile lumii de la sat cu fenomenul mai amplu al globalizării. Cele mai puternice și mai amuzante scene din Pâlpâiri construiesc imaginea unui sat glocal, în care practicile tradiționale coexistă în forme dintre cele mai bizare cu noutățile erei informaționale. Ba mai mult – și aici devine cu adevărat interesantă reinterpretarea lui Dan Lungu –, mai degrabă decât să modifice mentalități, achizițiile de tehnologie și informație vin să le consolideze pe cele vechi. Satul lui Dan Lungu e cel în care copiii țăranilor se joacă în franceză sau în italiană, limbile de adopție ale părinților plecați la muncă în Occident. E satul unde preotul sfințește cu atât mai abitir noua sală de billiard a comunității cu cât aceasta e finanțată din fonduri europene. Sau cel în care același preot vine să „constate minunea” apariției revelatoare a figurii christice pe un butuc pentru a o populariza apoi în mediile virtuale: „Chipuri în bușteni mai văzuse părintele la viața sa, măcar vreo zece, dar acesta era cel mai reușit, merita o fotografie pe care să o posteze pe Facebook, împreună cu un comentariu plin de povețe”. Exemplul cel mai pregnant al acestei complicități deloc inocente dintre global și local e resemantizarea casei Vangheliței, vrăjitoarea din sat: dintr-un loc al superstițiilor și al blestemelor, casa se transformă (simbolic, desigur, căci ea rămâne în paragină, altminteri) într-un „spațiu consacrat” al Uniunii Europene, unde primarul emite sute de certificate de rezidență pentru cei din afara spațiului comunitar. Tot existențe fantomatice, la fel ca vechii draci care o ajutau pe baba Vanghelița la treburile zilnice, sunt și cei 400 de locatari fictivi ai bojdeucii: cu singura diferență că cei din urmă sunt conectați concret la buzunarele primarului.

Marea calitate a romanelor lui Dan Lungu care expun asemenea clash-uri ideologice e de regăsit în „democrația” punctelor de vedere și în încercarea de a înțelege din interior perspectivele aflate în conflict. Chiar Sunt o babă comunistă!, ficțiune care pare la prima vedere o condamnare a perspectivei nostalgice, citită cu atenție, reflectă și o satirizare a forțelor orb progresiste. Excelent e figurată această dinamică și în Pâlpâiri, prin înscenarea dramei identitare a personajului principal: aflat într-un concediu de recuperare a identității, Sebastian se descoperă disputat deopotrivă de figura vechiului primar (tipologia fostului nomenclaturist care și-a conservat însă păienjenișul de influențe și după ʼ90), cu care împărtășește același nume – și cea a noului primar, în a cărui fizionomie se recunoaște imediat. Lumea satului e pradă acelorași opoziții ideologice ca cea a orașului, iar raporturile de putere dintre săteni sunt întotdeauna dependente de schema politică sau economică mai largă. Interesante sunt în acest sens pasajele care vorbesc despre mutațiile ierarhice ale lumii de la sat: cel mai puternic sătean nu mai e cel care posedă cel mai mult pământ, nici cel care reușește să-l transforme în sursă de venit, ci acela care-și construiește cea mai arătoasă casă cu banii trimiși de rude din străinătate … Semn că ierarhiile din satul românesc se construiesc tot (cu capital de) la centru.

În fine, nu voi dezvălui finalul acestui roman cu teme rurale dublat de un policier identitar, limitându-mă doar la a spune că avem de a face cu o răsturnare de situație demnă de Caragiale – cu care Dan Lungu dialoghează subtil în ultimul capitol. De altfel, prin lentila teoretică pronunțată (istoria lui Sebastian e permanent însoțită de comentariul ei; realitatea e decupată în felii abstracte; întreg romanul e construit pe canavaua unei narațiuni antropologice), dar și prin trimiterile livrești date pe față – intrarea în sat coincide cu observarea unei „cruci strâmbe pe care era răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi” –, Pâlpâiri cochetează cu metaproza unor Groșan-Nedelciu, dezavuată în general de romancierii anilor 2000 în favoarea reîntoarcerii la poveste. Pâlpâiri e un neverosimil revival al ruralismului și al textualismului în același timp.

________

*Dan Lungu, Pâlpâiri, Polirom, Iași, 2018, 264 p.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2019, pp. 20-21]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.