Anca Hațiegan – Apariția actriței profesioniste: elevele primelor școli românești de muzică și artă dramatică (VIII)

O parte din înalta societate, cea „înstrăinată sau străină de țară”, potrivit lui Teodor Burada, nu privea cu ochi buni progresele elevilor Conservatorului filarmonic-dramatic, drept care, „prin diferite manopere și intrigi, se începu a se insinua în spiritul părinților ce-și aveau copiii lor în Conservator că acei școlari nu învăța carte, ci au de gând să se facă actori, ceea ce în timpul acela era un ce degradator, având publicul pe atunci cel mai mare dispreț pentru cei ce îmbrățoșau cariera teatrală”1. Retragerea unei bune părți a elevilor și problemele bănești (subvenția anuală de 200 de galbeni, acordată de guvern, a fost anulată) au făcut ca, în cele din urmă, Conservatorul filarmonic-dramatic ieșean să își înceteze activitatea. Teatrul românesc din Moldova avea să reînvie abia odată cu venirea lui Costache Caragiali din Țara Românească, în 1838. Fostul elev al Filarmonicii bucureștene citise în Albina românească despre reprezentațiile Conservatorului și spera să găsească la Iași o scenă pe care să poată să se desfășoare în voie. În vremea asta mișcarea teatrală bucureșteană sucombase sub loviturile succesive ale celor care nu aveau nici un fel de interes să vadă prosperând un așezământ cultural a cărui activitate părea să deștepte conștiința națională a publicului, făcând să vibreze puternic și amenințător coarda lui patriotică. Spre dezamăgirea tânărului Caragiali, o situație asemănătoare se contura și în Moldova, la Iași, unde el a ajuns, cum s-ar zice, la spartul târgului, atunci când Conservatorul filarmonic-dramatic se desființa. După o ședere de câteva luni, infructuoasă, în capitala Moldovei, nereușind să câștige aderenți mai de soi la visurile sale teatrale, Costache Caragiali s-a văzut nevoit să-și caute norocul în altă parte. (Numele său nu le spunea deocamdată nimic ieșenilor, iar, ca român, el prezenta mai puține garanții în ochii acestora decât un străin oarecare, după cum remarcă, ironic-amărui, Iordache Hârnav2, un prieten de-al său din acele vremuri de restriște.) În cele din urmă, Costache Caragiali s-a hotărât să plece, cu bani împrumutați (de la același Hârnav), la Botoșani. El izbutise, totuși, să adune în jurul său o mână de diletanți și începători, cu care, la 15 octombrie 1838, a luat cu asalt provincia. În trupa sa de încropeală se regăsea și doamna Lang, alături de T. Bonciu, Jean, Pedilan, Ioan Poni (fratele Anicăi Poni, colega doamnei Lang de la Conservator) și Teodor Teodorini (prietenul nedespărțit al lui Poni și viitorul soț al Anicăi)3.

La Botoșani, Caragiali și-a găsit un asociat în persoana lui Nicolini, directorul școlii domnești din localitate. A început să dea spectacole cu trupa sa chiar în incinta acestei școli (care îi servea lui Nicolini și pe post de locuință), „în sala în care încăpeau numai 40 de scaune”4. Printre piesele reprezentate s-au numărat Ștefan cel Mare de Gheorghe Asachi, Uniforma lui Velington (Die Uniform des Feldmarschalls Wellington) de August von Kotzebue și Plumper sau Amestecătorul în toate (Er mengt sich in Alles) de Johann Friedrich Jünger. Albina românească s-a făcut ecoul acestor reprezentații, dând seamă despre succesul lor neașteptat de mare, dar fără să ofere amănunte despre distribuție, montare etc.

Ieșenii  ̶  invidioși, se pare, pe botoșăneni pentru divertismentele de care aveau parte  ̶  l-au chemat pe Caragiali în capitală, convinși de data asta de calitățile tânărului. Așa se face că, în 16 septembrie 1839, după 40 de zile de studiu, Caragiali a dat la Iași o primă reprezentație împreună cu trupa sa, refăcută și îmbogățită cu elevi ai clasei de filozofie de la Academia Mihăileană și cu foști elevi ai Conservatorului filarmonic-dramatic. Potrivit lui Ion Diacu-Xenofon, biograf al lui Costache Caragiali, „noii actori, toți diletanți, erau: d-nele Flora Macé, Pulheria și Smaranda (posibil Smaranda Dăscălescu, fostă elevă a Conservatorului, cea identificată cu Smaranda Merișescu, n.n.); d-nii Boian și Burghilion, funcționari la Comisia epitropicească; Homilceanu, învățător din Piatra-Neamț; Greceanu, Hristachi, Idieru și Pandeli”5. Piesa jucată de trupa lui Caragiali cu această ocazie a fost tragedia Saul de Alfieri (pentru care directorul s-a folosit de traducerea datorată lui Aristia, fostul său profesor de declamație). Pe lângă virtuozitatea lui Caragiali, (auto)distribuit în rolul lui Saul, o altă revelație a spectacolului a constituit-o apariția fraților Anica și Ioan Poni – două nume care nu apar în înșiruirea lui Diacu-Xenofon anterior citată. Anica a interpretat-o pe Micol, fiica lui Saul (rol jucat la București, pentru prima oară în limba română, de Catinca Buzoianu, eleva Școlii Filarmonice), iar Ioan Poni l-a interpretat pe Abner. Despre prestația Anicăi Poni în Saul, un cronicar ne-a lăsat următoarea apreciere în paginile Albinei românești: „Micol, care s-au reprezentat de o demoazelă ce până acuma nici macar văzusă teatruri, au făptuit nu ca pe sțenă, ce chiar precum ar fi fost părtașă adevăratei acestei întâmplări, încât ni face a crede că prin o îndelungată învățătură s-ar pute face vrednică de laudă”6. (Să fi fost cronicarul prost informat cu privire la traseul anterior al Anicăi? Greu de spus.)

Succesul acestei prime reprezentații din Iași i-a făcut pe ucenicii-actori grupați în jurul lui Costache Caragiali să alcătuiască o asociație teatrală, sub administrarea paharnicului Teodor Stamati (1812-1852), profesor de filozofie și de fizică la Academia Mihăileană (un spirit enciclopedic după modelul lui Asachi). În această formulă, ei s-au angajat să dea douăsprezece spectacole – comedii, melodrame și tragedii –, jucând o dată pe săptămână. În cronicile apărute în Albina românească, doamna Lang este menționată de două ori – o dată în legătură cu reprezentarea spectacolului Furiosul, prelucrarea lui Caragiali după libretul operei omonime a lui Donizetti, inspirată de o nuvelă încorporată în capodopera lui Cervantes (prelucrare pe care Costache o va pune din nou în scenă cu „Trupa de diletanți români”, la întoarcerea definitivă în Țara Românească), și, altă dată, în legătură cu montarea piesei Nenorocita pețire a Boureanului, prelucrare după o comedie de August von Kotzebue semnată de Samoil Botezatu. În Furiosul, care a avut premiera într-o zi de marți, în 6 februarie 1840, doamna Lang a interpretat-o pe Eleonora (rol jucat ulterior, foarte probabil, de Caliopi, iar mai apoi de Ralița Mihăileanu – vezi articolele despre elevele Școlii Filarmonice bucureștene). Cronicarul Albinei românești, grăbindu-se să consemneze evenimentul, le amintea cititorilor faptul că textul de la baza montării era, la origine, libretul unei opere, ceea ce făcea ca, în absența muzicii, sarcina actorilor să fie de două ori mai dificilă, succesul („nimerirea”) spectacolului depinzând, în opinia sa, de „chipul amplificației și a[l] reprezentației”7. De această îndoită sarcină s-ar fi achitat cu brio Caragiali, „prin giocul [său] patetic” în rolul „furiosului” Cardenio, „cum și madama Langhina în rol de Eleonora”8. În Nenorocita pețire a Boureanului, jucată tot într-o marți, în 20 februarie 1840, cronicarul Albinei susține cum că: „Scenele cele spirituoase și comice s-au reprezentat cu multă nemerire, mai ales de Boureanul și de mad. Langhina, încât aplauzurile necontenite din partea publicului au încununat această reprezentație”9. La finalul articolului era anunțată, pentru vinerea următoare, o nouă reprezentație cu Furiosul, în „benefisul” madamei Langhina. Mai exigent, după a zecea reprezentație dată de trupa îndrumată de Caragiali, Mihail Kogălniceanu a publicat un articol în Dacia literară (aflată la primul an de apariție), în care analiza foarte sever producțiile întreprinderii teatrale moldovene. Dintre actori, el reținea doar trei nume socotite vrednice de laudă – toate de bărbați și nici unul de femeie (e vorba, în primul rând, de Caragiali însuși, apoi de Jean și de Pandeli, apreciați pentru talentul lor comic). În același an, guvernul l-a numit pe Kogălniceanu într-un Comitet teatral din care mai făceau parte Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi. Celor trei li s-a încredințat direcția reunită a trupelor franțuzească și moldovenească din Iași, pe o perioadă de patru ani, începând din 15 mai 1840. Trupei moldovene urma să i se acorde o subvenție anuală de 200 de galbeni (în timp ce trupei franțuzești i se acordau 600 de galbeni), aceasta având, în schimb, dreptul sau datoria de a da 25 de reprezentații în cursul iernii – mai puține decât concurenta sa de limbă franceză (care pentru iarna 1840-1841 putea vinde abonamente pentru 75 de reprezentații). În contractul semnat de „triumviratul” Kogălniceanu-Alecsandri-Negruzzi se mai stipula și obligația ambelor trupe aflate sub conducerea sa de a juca piese din repertoriul „care va fi obținut cel mai mare succes pe teatrele din Paris”10 (după avizul prealabil al cenzurii, pentru prima oară instituită în domeniul teatral în Moldova).

Cu foarte mari greutăți, Costache Caragiali, rămas la cârma trupei moldovenești, a reușit să strângă o mână de oameni dispuși să se angajeze, prin contract, în slujba scenei ieșene. Spre sfârșitul anului 1840, echipa coordonată de el și-a intrat în pâine, având în componență doar patru femei (care mai jucaseră în spectacolele lui Caragiali). E vorba de Flora Macé, Smaranda, Pulheria și doamna Lang. Aceasta din urmă a jucat, se pare, în trupa moldovenească până prin 1847 (an după care nu mai e menționată în documentele vremii), posibil cu mari pauze. Numele ei figurează pe mai multe afișe teatrale din 1844, într-o vreme în care direcția teatrului ieșean, din care făcea parte acum și o trupă germană de operă, îi revenea nemțoaicei Maria Thereza (sau Marie Thérèse) Frisch, baroană Langer de Langenau (ea însăși artistă lirică, venită la Iași din Cernăuți). „Frișoaia”, cum o numeau actorii moldoveni, s-a aflat la cârma trupelor reunite ale teatrului ieșean între 1842-1844 (numită în locul „triumvirilor”), perioadă în care teatrul de limba română a fost aproape complet neglijat. Farsa într-un act O repetiție moldovenească sau Noi și iar noi a lui Caragiali, care a mai fost amintită aici, se referă, în termeni foarte critici, la această etapă din istoria teatrului moldovenesc. (De altfel, scrierea, terminată în 17 martie 1844 și publicată în 1845, la Cantora Foaiei Sătești din Iași, cu o prefață semnată de Kogălniceanu, i-a atras autorului dușmănia „directriței” nemțoaice.) În textul construit pe principiul teatrului în teatru personajele sunt chiar actorii din trupa lui Caragiali (cu el în frunte), oameni din personalul tehnic sau subdirectorul francez Macé (căruia „Frișoaia” îi subcontractase la un moment dat conducerea trupei moldovenești), însă numele doamnei Lang nu apare pe lista de dramatis personae. (Personajele feminine ale piesei, trei la număr, sunt doamnele Macé – e vorba de actrița moldoveancă Flora, n. Calcăntraur, căsătorită cu subdirectorul francez al trupei11 –, Marghiolița și domnișoara Homiceanu.) De altfel, în acest interval, însuși Caragiali a absentat câtva timp de pe afișele ieșene, fiind plecat la București (îi murise tatăl, tragedie după care Costy… s-a însurat!). Activitatea trupei moldovenești din Iași a fost afectată, așadar, la modul negativ, și din cauza absenței principalului ei animator. Reprezentațiile acesteia erau din ce în ce mai sporadice. Abia spre finalul directoratului Mariei Thereza Frisch, sub presiunea publicului și a autorităților, situația s-a ameliorat.

La începutul stagiunii 1844-1845, în 1 octombrie, a avut loc premiera spectacolului Zece ani din viața unei femei sau Sfaturile cele rele, traducere din franceză de Emanoil Filipescu după Dix ans de la vie d’une femme, ou Les mauvais conseils de Augustin Eugène Scribe și Terrier (dramă despre degradarea unei soții adulterine, asemănată de criticul și istoricul literar francez Émile Faguet cu Thérèse Raquin, romanul și piesa omonimă, de mai târziu, ale lui Zola12). Doamna Lang se regăsea în distribuție, probabil într-un rol secundar (judecând după ordinea numelor de pe afiș13). Rolul principal pare să fi fost jucat de „mad. Teodor”, probabil Anica Poni, devenită Teodor prin căsătoria cu actorul care și-a schimbat ulterior numele în Teodorini (sau Theodorini) – și care pare să fi jucat la rândul lui în spectacol. În 8 octombrie 1844, pe doamna Lang o regăsim, de asemenea, pe afișul spectacolului cu piesa Treizeci de ani sau Viața unui jucător de cărți, tradusă de Costache Negruzzi după melodrama Trente ans, ou La vie d’un joueur  de Victor Ducange și Dinaux. În 19 noiembrie, același an, doamna Lang a jucat, alături de doamna Teodor (Anica Poni?), în Gabrina sau Odaia leagănului, dramă în 3 acte „cu mare spectacol”14, tradusă de Iorgu Copcea după Gabrina, ou la Chambre du berceau, de P. Foucher și Alboize. În 4 martie 1845, Lang și-a dat aportul la reluarea Furiosului, jucată în beneficiul unor colegi.

Teatrul sub direcția Mariei Thereza Frisch mergea însă din ce în ce mai rău – trupa franceză întâmpinând, de data asta, cele mai multe probleme –, plata salariilor se făcea cu greu și cu amânări, astfel încât, după mai multe sesizări și plângeri, contractul acesteia a fost reziliat. Vornicul Teodorachi Ghica, un boier generos, amator de artă dramatică, s-a angajat să țină pe cheltuiala sa trupa moldovenească (renunțând la subvenția de la guvern!) și să aducă îmbunătățiri condițiilor în care se jucau spectacolele românești. În contractul încheiat cu ocârmuirea pe perioada 15 iunie 1845 – 15 iunie 1846, Ghica se angaja să țină o trupă de actori compusă din cinci actrițe și cincisprezece bărbați. În intervalul acesta s-a reluat spectacolul Nenorocita pețire a Boureanului (în 4 decembrie 184515), dar fără doamna Lang în distribuție. S-a reluat și Zece ani din viața unei femei (în 16 decembrie16), potrivit lui Teodor Burada, însă istoricul (care a văzut afișele vremii) nu pomenește nimic despre interpreți. În 25 martie 1846 s-a reluat, de asemenea, Furiosul, în beneficiul doamnei Teodorini (Anicăi Poni).17 Nu e clar dacă ea o înlocuise pe doamna Lang în rolul Eleonorei sau îi era parteneră de scenă, în rolul Marcella (de nu cumva acesta din urmă va fi fost eliminat de Costache Caragiali, autorul prelucrării după libretul operei lui Donizetti). Burada din nou nu oferă date despre distribuție (pesemne nu le avea). Numele doamnei Lang reapare pe afișele teatrului moldovean abia sub următorul directorat, asigurat de Matei Millo și prințul Nicoale Suțu începând din stagiunea 1846-1847.

S-a păstrat un „tablo gheneral de personelul teatrului din Iași, supt înalta Direcție a Luminărei Sale Beizade Nicolae Suțu și d-nul Matei Millo”18, care le include, la categoria actrițe, pe „madamele” Sterian (e vorba de fosta doamnă Macé, divorțată și recăsătorită cu actorul P. Sterian), Lang, Teodorina (Anica Poni), Vișu, și pe domnișoarele Gabriela și Dimitriu.

Până la numirea lui Millo și a prințului Suțu la conducerea teatrului ieșean, instituția cunoscuse o viață foarte tumultoasă, la care se pare însă că doamna Lang nu a participat. Principalele evenimente „ratate” de actriță au fost debutul lui Alecsandri ca dramaturg (cu piesa Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului; premiera absolută: 18 ianuarie 1844) și scandalurile stârnite de reprezentarea pieselor Iașii în carnaval sau Un complot în vis, de același (premiera: 22 decembrie 1845), și Jignicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Național de Alecu Russo (pierdută; premiera: 25 februarie 1846). Spectacolele acestea le-au deranjat în mod deosebit pe autorități, ultimul soldându-se cu arestarea și închiderea dramaturgului și a câtorva interpreți la mănăstire. În 22 decembrie 1846 s-a inaugurat noua clădire a teatrului ieșean, din Copou (care avea să fie distrusă într-un incendiu în 1888).

Și iată că, în 23 februarie 1847, o regăsim pe doamna Lang în distribuția spectacolului Don Cezar de Bazan, după drama cu cântece Don César de Bazan19 de Dumanoir și Adolphe d’Ennery, tradusă în română de Ioan Poni20 (și jucată în noul teatru). Ea mai apare pe afișul unui spectacol din 9 martie 1847, cu vodevilul într-un act Căciula brumărie, nu se știe de cine compus21. În fine, ultima mențiune în ce o privește pe doamna Lang din Istoria… lui Burada e și cea mai interesantă, drept care merită reprodusă integral: „La 22 Aprilie (1847, n.n.) se dă în beneficiul d-nei Lang, de trupa națională, piesa: «O soarea la mahala sau Amestecul de dorințe»22, comedie în două acte, compusă de Costache Caragiale. Spectacolul s-a încheiat cu: «Tabloul lui Ștefan-Vodă», compus de Gh. Asaki, și aranjat pe sțena națională de dl. G. Lang. În acest tablou, copila d-nei Lang a venit în zbor, sub formă de înger, și a încoronat pe Ștefan cel Mare. Acest tablou a fost precedat de înfățișarea celor patru anotimpuri, îmbrăcate în costume naționale”23. Prin urmare, soțul doamnei Lang era el însuși familiarizat cu scena, se pricepea la montarea unui spectacol, fiind probabil om de teatru la fel ca partenera lui de viață. Numele Lang dispare însă, de la această dată, din istoria teatrului ieșean și a celui românesc în general.

____________

[1] Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iași, Institutul de Arte Grafice N. V. Ștefaniu & Comp, 1915, p. 196. (În continuare: Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova I.)
2 „…căci de-ar fi fost vrun franțez, neamț sau orice alt, în sfârșit ar fi putut dobândi încredere, dar, fiindcă tânărul [Caragiali] au fost român, și românul sună rău la urechea românului, nu fu ascultat…”, vezi Iordache Hârnav, „Pentru Teatrul Național din Iași”, în Foaie pentru minte, inimă și literatură, nr. 15, luni, 10 aprilie 1844, 117 (notă de subsol).
3 Vezi I. Diacu-Xenofon, Viaţa şi opera unui nedreptăţit: Costache Şt. Caragiale. Primul director al Teatrului Naţional din Bucureşti, pref. de Ion Marin Sadoveanu, Bucureşti, Biblioteca Teatrului Naţional, nr. 10, 1940, p. 21 (nota de subsol nr. 3).
4 Artur Gorovei, Monografia Orașului Botoșani, Fălticeni, Institutul de Arte Grafice „M. Saidman”, [1926], p. 410.
5 Ion Diacu-Xenofon, op. cit., p. 23 (nota de subsol nr. 2).
6 „Reprezentația tragediei Saul” (articol nesemnat), în Albina românească, anul X, nr. 75, 21 septembrie 1839, p. 309.
7 „Teatru Național” (articol nesemnat), în Albina românească, anul XI, nr. 11, joi, 8 februarie 1840, p. 44.
8 Ibidem.
9 „Teatru Național” (articol nesemnat), în Albina românească, anul XI, nr. 15, joi, 22 februarie 1840 (ultima pagină: ediție nenumerotată).
10 Apud Teodor Burada, Istoria teatrului în Moldova I, p. 216.
11 Vezi N. Barbu, Dicționarul actorilor Teatrului național „Vasile Alecsandri”, Iași, 1816-1976, în albumul aniversar 160 de ani de teatru românesc 1816-1976, Iași, Editura Junimea, 1976, p. 211.
12 Émile Faguet, La Comédie et les Mœurs sous la Restauration et la monarchie de Juillet (1815-1848), par M. Charles-Marc des Granges, în Propos de théatre, ediția a II-a, Paris, Société française d’imprimerie et de librairie, 1905, p. 301.
13 Vezi Teodor Burada, Istoria teatrului în Moldova I, p. 278.
14 Ibidem, p. 280.
15 Vezi Teodor Burada, Istoria teatrului în Moldova I, p. 302.
16 Ibidem, p. 303.
17 Ibidem, p. 322.
18 Ibidem, p. 338 și urm.
19 Drama, scrisă special pentru actorul francez Frédérick Lemaître (premiera absolută: 30 iulie 1844), este compusă în jurul unui personaj împrumutat de autori din celebra piesă Ruy Blas de Victor Hugo.
20 Vezi Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, vol. II, Iași, Tipografia H. Goldnel, 1922, p. 8.
21 Ibidem, p. 10.
22 Costache Caragiali, O soare la mahala sau Amestec de dorinţe, comedie în 2 acte, București, Tipografia lui C.A. Rosetti şi Vinterhalder, 1847.
23 Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova II, p. 11.
 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 168-171]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.