Vatra-dialog cu Magda Cârneci: „Scriu ca să mă transcend”

‒ Ce a însemnat pentru dvs. copilăria? A lăsat „urme” în imaginarul, memoria sau în poezia dvs.? Care sunt cele mai vii, cele mai savuroase, mai „scandaloase” amintiri ale copilăriei dvs.?

E straniu, dar mai toate interviurile din ultimii ani la care mi-a fost dat să răspund încep cu această întrebare legată de copilărie. E poate o strategie discursivă de inițiere a dialogului, e poate un reflex cronologic natural pe care-l avem cu toții. Dar poate e și credința, îndreptățită, că totul (sau ce e mai important) se decide în prima noastră vârstă, când pe circumvoluțiunile pure, ca o coală albă, ale creierului se depun primele impregnări, esențiale, ale uluirii de a fi pe lume, ale prezenței noastre la realitate. Și e adevărat, faptul că m-am născut într-un ocol silvic din mijlocul unei păduri de lângă Bacău a însemnat că am avut de la o fragedă vârstă un contact viu, fremătător cu natura, ale cărei vibrații integratoare într-un tot cosmic, feeric și vast, le mai simt în mine și astăzi. Îmi aduc aminte de un moment și dramatic și miraculos, când, pe la patru-cinci ani, mama m-a uitat timp de vreo două ore într-o căruță în mijlocul unei poieni din acea pădure. După primul plâns și prima teroare de a fi părăsită în acel loc singuratic, am simțit că ceva se deschide în mine, arborii și păsările, foșnetul frunzișului și țârâitul greierilor păreau să-mi vorbească, să mă aline, să-mi transmită tăcut că nu trebuie să-mi fie frică, că totul e bine, sunt iubită, sunt protejată. Am rămas de atunci cu o exaltare spontană în fața naturii, pe care o regăsesc cu ușurință când părăsesc orașul. Și care mi-a deschis și gustul, putința proiectării în cosmic – o continuare firească a universalismului natural, așa cum am povestit în unele texte despre pubertate și adolescență.

S-a întâmplat atunci probabil un proces de intrare în rezonanță cu energiile naturale, propriu imaginației poetice, trezite datorită energiei emoționale la posibilitățile ei reale, care altfel rămân multă vreme latente. Cred că aceste posibilități sunt în principiu disponibile tuturor oamenilor, sunt un fel de „drept din naştere” al lor, ca să zic aşa, un fel de valenţe neutilizate suficient ale făpturii umane actuale, încă neterminate, încă pe cale de evoluţie. Poeţii anticipează sau manifestă aceste potenţe prin propria lor creativitate, pentru că ei sunt mai predispuşi a le tatona, a le explora şi a le asuma, cu tot riscul şi cu tot ridicolul. A regăsi drumul unei astfel de intrări vertiginoase în rezonanță, prin starea poetică şi prin lucrul atent pe vers, către o trăire plenară, profundă a realităţii, mi se pare ţelul ascuns, dificil formulabil, uneori rămas semiconştient, al oricărui demers poetic veritabil.

‒ Cum s-a răsfrânt experiența studiilor universitare (Facultatea de Istoria și Teoria Artei a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București) asupra biografiei dvs. intelectuale şi, în general, asupra scrisului dvs.? Ce relații – subterane sau aparente – consideraţi că există între vibraţia imaginii plastice şi imaginarul poeziei?

Atrăgându-mă și poezia și pictura, practicându-le pe amândouă cu bune rezultate în școala generală și în liceu, a trebuit să mă decid la 18 ani ce facultate să urmez. Eram fascinată și de filologie dar și de artele plastice, mi se întâmpla să cad în mici transe mistice citind poezie spirituală, dar aveam și transe estetice contemplând reproduceri de artă, mai ales din perioada Renașterii dar și din primul modernism abstract de la începutul secolului XX. Până la urmă, la sfatul pictorului Ilie Boca, mentorul meu băcăuan, am ales să urmez istoria și teoria artei, o facultate de elită pe atunci, cu profesori excepționali, unde am intrat, nesperat, pe primul loc. În felul acesta am încercat să împac în mine nevoia de discurs intelectual bine articulat, hrănit din lecturi estetice și filosofice diverse, dar și nevoia, setea de vizualitate artistică cultivată. Decizia aceasta mi-a marcat destinul în mod profund și nu întotdeauna fericitor: mi-am câștigat existența ca istoric și critic de artă, într-o lume culturală românească care nu prea avea educația și cultul imaginii, iar între gustul literar și cel vizual era un decalaj de cel puțin o generație – o lume în care eu voiam să fiu recunoscută ca poetă. Dar lumea literară de la noi nu accepta (și încă nu acceptă) cu ușurință o asemenea „bicefalitate”, pentru care a trebuit și trebuie în continuare să lupt. Cu puține excepții, cred că există prejudecăți la noi în această privință, în timp ce în cultura franceză, de pildă, de la Baudelaire la Yves Bonnefoy există mulți poeți care au practicat și critica de artă. Frecventarea a două medii artistice a avut și avantajele ei, inovațiile din poezia optzecistă, trimiterile fruste la realitatea cotidiană, în interiorul unor intertextualități livrești rafinate, le regăseam și în artefactele vizuale ale congenerilor mei artiști plastici. Sensibilitatea unora era similară cu a celorlalți, chiar dacă limbajele difereau, și asta m-a ajutat să sesizez mai ușor și să definesc din unghiuri complementare postmodernismul din anii 80. Dezbaterea culturală din jurul lui a fost din păcate întreruptă la noi de marea fractură politică din decembrie 1989 și de urmările ei, în care am fost prinși cu toții ca într-un turbion – și care continuă și astăzi.

Există, cum spuneți, o „vibrație” comună între imaginea poetică și cea vizuală, dar în timp ce prima e mai evanescentă, transmițându-se lingvistic, sonor, deci dezincarnat, a doua e mult mai concretă, mai „haptică” și deci mai hipnotică. De aceea trăim cu toții sub imperiul imaginilor vizuale de tot felul și nu sub imperiul imaginilor poetice, care, dacă ar fi și ele trăite la fel de mult și de intens, ne-ar dărui o flexibilitate, o deschidere mentală excepțională și ne-ar elibera de tirania contingentului. Imaginea poetică are capacitatea de a lega – prin metaforă – niveluri diferite de percepție și de imaginație tocmai datorită calității ei imateriale, sonore, înrădăcinate în logosul limbii. Iar imaginea vizuală e mult mai pregnantă și mai acaparatoare, dezvoltând un alt tip de inteligență și de sensibilitate, concrete, non-verbale. Cum spuneam înainte, mi s-a întâmplat să am stări de transfigurare și datorită lecturii unui poem și grație contemplării unui tablou. Mi s-a întâmplat să scriu poeme (sau mici texte de proză poetică) care comentau o imagine plastică – un gen prea puțin practicat la noi, dar înfloritor în poezia de limbă engleză de pildă, sub numele de ekphrasis poetry. Cred că cele două tipuri de imagine se creează în zone diferite ale creierului, dar se pot hrăni și exalta reciproc, comunicându-și o anume energie mentală, esențială în atingerea unei vibrații interioare intense, saturate.

‒ Cum, când şi de ce aţi început să scrieţi poezie? Aţi avut un mentor? Aţi avut cărţi şi autori favoriţi? De ce, când, cum scrieţi?

M-am născut în familia unui poet și traducător, am copilărit într-o casă plină de cărți de poezie, m-am format într-o lume saturată de poeți și de o anume boemă literară, chiar în condițiile austere ale anilor 1960-1980. De fapt, lumea scriitorilor păstra în comunism o anume libertate interioară și un anume nonconformism mai mult sau mai puțin discret, care m-au determinat să vreau să trăiesc constant în ambianța ei deopotrivă pitorească și elevată, provocatoare și exaltată. Mi se părea că era tot ce se putea mai bun, adică mai liber, în acea perioadă rigidă, închistată. Am început să scriu din gimnaziu, am luat premii la olimpiade de limba și literatura română, am apărut în antologii de tineret. Tatăl meu, poetul Radu Cârneci, mi-a fost cumva mentor, încurajându-mă și luându-mă cu el la diverse evenimente literare. Cu ajutorul lui, la început l-am admirat pe Baudelaire, tradus chiar de el, dar pasiunea asta nu a durat prea mult căci l-am descoperit destul de repede pe Rimbaud, în traducerea lui Petre Solomon. Rimbaud a devenit idealul meu poetic total, dormeam cu cartea lui sub pernă, o luam cu mine în geantă peste tot. Mă recunoșteam în vehemența limbajului său poetic radicalizat, în revolta lui absolută împotriva lumii, a conformismului spiritual, a condiției noastre ontologice tragice.

Apoi i-am descoperit pe poeții expresioniști germani, Rilke, Trakl, Werfel etc., sub influența cărora am început să scriu o poezie motivată de acea „aspirație a eului spre absolut”. Dar în ambianța Cenaclului de Luni, am virat spre o poezie marcată de generația Beat americană, o poezie mult mai concretă și mai angajată în banalitatea existenței imediate. Totuși cred că acea „aspirație spre absolut” a rămas adânc internalizată în mine și germenul ei a răzbătut prin toată poezia mea ulterioară. E ceva atât de irepresibil, atât de impenitent, încât nu pot decât să dau curs acestei energii intense care mă locuiește și mă împinge frenetic spre tot ce e trans – transgresiune, transfigurare, transcendere, transcendență.

Scriu de fapt ca să mă transcend. Mi-a trebuit ceva vreme să realizez că pentru mine poezia, mai mult decât a fi o vocaţie, o profesie, o misiune, ori o credinţă, dar însumând toate astea – e în primul rând o Cale. Care duce undeva, sau ar trebui să ducă undeva, dincolo de limitele mele actuale. Un fel de cale spirituală sui generis. Doar treptat, şi de multe ori retrospectiv, am înțeles că frecventarea într-un anume fel a cuvintelor poate să producă în noi o modificare discretă, o schimbare din ce în ce mai profundă, şi în cele din urmă o transformare destul de neaşteptată, destul de radicală. De fapt, poate mai mult decât Calea însăşi, frecventarea poetică a cuvintelor deschide gustul pentru o cale, e o punere pe cale. Care începe probabil de la ea încolo şi e foarte lungă şi duce mult mai departe decât vrem noi să credem. Dar e o punere pe cale la îndemână, agreabilă, colocvială, potrivită poate pentru omul contemporan, copleşit de civilizaţie, extirpat de transcendenţă. Poezia e pentru mine un fel de tehnică transcendentală aluzivă, eliptică, pe măsura vremurilor dez-fermecate, dez-încântate pe care le trăim şi în care ea păstrează vie, chiar dacă numai pâlpâitor, flacăra miraculosului în chiar elementele lumii concrete. E o hrană subtilă fără de care omul interior din noi ar muri. Scriu ca să mărturisesc această căutare, ca să hrănesc în mine germenele acelui homo sui transcendentalis, viitorul posibil al lui homo sapiens care suntem.

‒ Care e relaţia dintre poezie şi simţuri, dintre lirism şi senzorialitate? Există, pentru dvs., cuvinte-tabu, pe care poezia nu le-ar putea înregistra, cuprinde, încadra?

Așa cum spuneam și altădată, eu cred că poezia adevărată atinge în noi deopotrivă și trupescul și emoționalul și raționalul și supraraționalul (sau spiritualul). Senzorialitatea e numai unul dintre releele care funcționează în ființa noastră atât de complexă și încă insuficient explorată. Poemul e un fel de dispozitiv sonor care atinge simultan toate aceste niveluri, pentru a produce o amplificare emoţională capabilă să le transceandă. Poemul e un fel de eşafodaj verbal pentru intrarea în atenţie emoţională cu ritmul, muzicalitatea şi „imaginile interioare” ascunse în realitatea cea mai reală. Cea care ne înconjoară tăcut şi stăruitor, dar pe care nu o vedem, nu o simţim, nu o auzim în întreaga ei deplinătate decât rareori. Cuvintele poemului pot fi considerate nişte secvențe senzoriale şi emoționale, magnetizate de o vibrație interioară anume şi combinate (al)chimic în aşa fel încât să producă o „pilulă” concentrată de trezie şi de intensitate: ea e capabilă să ne ridice, pentru câteva clipe, pe un plan al nostru mai puţin banal, la un nivel de sensibilitate şi înțelegere mai înalt, mai complet decât de obicei. Poemul e o „pilulă de intensitate” prin care putem avea acces, fulgurant şi fără o pregătire specială, doar prin „graţie estetică” ca să spun aşa, la prezenţa magică a lucrurilor şi a lumii, la o trăire completă a clipei, a momentului, în toată bogăția lui adesea uluitoare, uneori copleşitoare, aparent din „altă lume”, dar de fapt din lumea aceasta. Şi astfel să avem acces la o formă pasageră de eternitate, aici şi acum.

‒ Aveţi tabieturi ale scrisului, momente privilegiate, sau dimpotrivă, mai puţin faste, un spaţiu predilect, deprinderi specifice ale creaţiei?

Cel mai dificil mi se pare a te pune în starea de deschidere către lucrul inefabil cu tine însuți care e actul scrisului. Acesta poate fi o profesie, dar e în primul rând o vocație, cel puțin pentru poezie. E declanșarea unei energii psihice speciale, care te face să funcționezi pe un alt nivel, la o altă vibrație decât cea obișnuită. Odată deschis către această turație mai fină, mai subtilă a ființei tale, poți capta un tumult verbal, o intensitate expresivă ieșită din comunul cotidian, care înainte vreme se numea inspirație.

Poezie scriu cu precădere după-amiaza, când plinătatea zilei începe să scadă și apare o detașare de obligațiile vieții curente. Lumina e încă deplină și totuși intervine o înmuiere, o îmblânzire a ei care anunță apusul. Ora 16 e și ora la care se pare că m-am născut. Dacă e și liniște împrejur, mi se pare că în ființa mea se deschide un tunel prin care coboară în minte binecuvântarea divină – adică ilimitantă – a cuvintelor.

‒ „Visul e a doua viaţă”, scria Nerval. Ce înseamnă visul pentru dvs.? E arhitectura visului alternativa optimă la fenomenalitate?

Am fost categorisită uneori ca un spirit neo-romantic, și cred că e ceva adevărat în această etichetă. Mă trag din mantaua lui Eminescu et company. Mi se pare că fără fundalul magnific ca o auroră boreală al visului, viața terestră e ternă și e sărăcită de anumite valențe vizionare. Visul e un eșantion din „viața adevărată” la care uneori, în momente de grație, putem avea acces. Au fost perioade în care am avut vise fabuloase, magnifice. Ceea ce era uimitor era coerența lor simbolică, de parcă cineva mai inteligent decât mine le scria undeva în subconștient/supraconștient și le proiecta pe cerul nocturn al somnului meu – din care eram trezită exact la momentul oportun ca să mi le aduc aminte. Am jurnale întregi cu notații de vise și de stări speciale, care mi-au pigmentat tinerețea și maturitatea. Am transpus părți din aceste ofrande ale organului meu vizionar în poeme și proze, cum fac toții poeții.

‒ Timpul, scria Borges, e substanţa din care suntem alcătuiţi. Este, în opinia dvs., timpul poeziei, al artei, în general unul privilegiat? E un timp compensatoriu, „îmblânzit”, cu contur idealizant, spre deosebire de cel „fizic”? În ce raporturi sunteţi cu timpul, ca poet, dar şi din perspectiva existenţei cotidiene?

Suntem cu toții supușii timpului, dar uneori, în momente de deschidere interioară, putem înţelege că timpul nu e doar cursa cu obstacole, alergarea îndârjită şi absurdă la care ne obligă trăirea modernă, spre a ne arunca apoi, valuri-valuri, în gura larg deschisă a neantului. Nu e numai atât. De pe pista lui poţi din când în când să-ţi iei zborul. Timpul poate fi trăit, în momente de atenţie emoţională, de prezenţă intensă la existenţă, ca un mare dar, ca un cadou preţios, ca o graţie enigmatică. Prin repetarea unor experienţe individuale dar şi supra-individuale, de la „probele existențiale“ inconturnabile la ciclurile naturale anuale şi cosmice, el ne poate face să intuim, să înţelegem la un moment dat, de o manieră insidioasă sau fulgerătoare, ceva superior simplei curgeri spre moarte. Ceva ca o chemare îndepărtată, ca o amintire capitală mereu pierdută, uitată, şi din când în când regăsită. Ceva ce are legătură cu uluitoarea înscenare a existenţei, cu rolul nostru de infimi figuranţi individuali şi colectivi pe enorma scenă a planetei, dar care are legătură şi cu posibilul nostru rol de contemplatori ai legilor şi misterelor maşinăriei universale. Ceva care are legătură cu trecerea inexorabilă, dar şi cu transformarea noastră posibilă, eventual cu transfigurarea noastră, şi cu reînnoirea universală.

Așa cum am mai mărturisit, uneori chiar mi se întâmplă să înţeleg cu toată făptura, ca într-o spontană dezmărginire a creierului, că timpul care mi-e dat e o mare şansă poate nemeritată, parcă acordată gratuit, din iubire, de către o iubire mai vastă. Şi poate că dacă ne-am da seama de cât de recunoscători ar trebui să fim pentru faptul că existăm, pentru că putem deveni conştienţi şi egali cu universul întreg, am putea începe să trăim timpul cu maximă şi precaută atenţie. Ceea ce însă facem rareori, căci uităm, uităm pentru ce existăm, care e sensul acestei curgeri rapide prin lume, uităm că suntem extrem de fragili şi de perisabili, uităm că „comèdia existenţei” nu va dura indefinit. Or, în interiorul timpului aparent, limitat şi repetitiv, există tot felul de viteze şi intensităţi, tot felul de oaze, colţuri şi camere secrete, diferite deschideri bruşte şi scurtături/ scurtcircuite neaşteptate, revelatoare, printre care circulăm mai mult sau mai puţin atenţi, mai mult sau mai puţin conştienţi. Din însumarea memoriei acestor momente intense, aparte, se alcătuieşte finalmente „imaginea esenţială” a vieţii noastre, savoarea unică şi delicată, timbrul de nerepetat al fiecărei existenţe, acea mică nuanţă care suntem fiecare dintre noi din umanul complet, din „omul universal”, şi care poate că rămâne după noi într-o memorie intemporală a speciei.

E de înţeles că poezia e rezultatul unei combinaţii inefabile de memorie şi imaginaţie, de livresc şi senzorialitate, de himeric şi cotidian. Hipermateria e unul dintre conceptele poetice pe care le-aţi impus în literatura română contemporană. Cum vă raportaţi acum la acest concept?

Hipermateria este titlul primului meu volum de poezie, cu care am debutat în 1980. Titlul acesta voia să sintetizeze o postură estetică a celor care frecventam Cenaclul de Luni și care, sub influența poeziei Beat americane, voiam să asumăm cât mai multă realitate imediată, cât mai multă „materie brută” în poemele de atunci. Hipermateria e o formulă mai elegantă pentru un fel de „materialism poetic” pe care-l teoretizam pe atunci cu ardoarea tinereții și a dorinței de a ne delimita de o poezie mai abstractă, evanescentă, practicată până atunci cu succes în mediul literar românesc. Mi se părea o formă de a experimenta un anume curaj ontologic să introduc în poezie bucăți crude din recuzita cotidianului, dar fără a uita că poezia e un eșafodaj verbal mai complex, mai subtil, în care și alte dimensiuni ale spiritului nostru – memoria, livrescul, himericul, spiritualul – își au rolul și rostul lor, cum spuneți. Am fost cumva uimită că tocmai această dimensiune prozaică, terre-à-terre, a fost cea îmbrățișată absolutist de generațiile de poeți ulterioare, uneori până la caricatură. Dar Hipermateria e un concept care conține prefixul hiper, care poate să însemne și o intensificare până la depășire a materiei – la fel cum hiperspațiul înseamnă în literatura SF o ieșire din spațiul concret spre spații alternative din universul nostru terestru folosind câmpuri de energie specială. Am folosit conceptul de Hipermaterie cu gândul la această ambivalență de sens, în care se ascunde, în opinia și speranța mea, posibilitatea deschiderii poeziei spre niveluri de percepție și înțelegere alternative, subtile și non-materiale, plecând chiar de la materialitatea lumii în care trăim.

În ce relaţie sunteţi cu propriul scris? Dumneavoastră scrieţi poemele, sau ele vă scriu? Vă simţiţi locuită de o forţă ocultă, în momente favorabile (inspiraţie, să zicem)? Sau pur şi simplu confecţionaţi, cu migală şi răbdare, versurile, prin tehnică, prin trudă, prin meşteşug?

Relația mea cu scrisul este de „vulpe-vânător”, ca să folosesc o sintagmă cunoscută: uneori eu sunt vânătorul, alteori eu sunt vulpea, care aleargă după vânător. Uneori e o lungă așteptare, alteori e o bruscă avalanșă, o țâșnire de lavă poetică ce trebuie captată imediat, înainte de a se răci și pietrifica. Uneori e vorba de un cuvânt singuratic declanșator, alteori de un vers întreg sau chiar de o mică strofă care vin gata formate din cerul poetic în mintea mea receptivă. Logica apariției lor intempestive (și a dispariției lor dacă nu le notez imediat) mi se pare că se aseamănă fluxurilor meteorologice schimbătoare, e vorba mereu de o vibrație emoțională care se lasă captată sau nu, se lasă formulată sau nu, se lasă transmisă sensibil sau nu. Cum spuneam cândva, am adeseori impresia că poetul e o combinație bizară între o antenă de înaltă frecvență și un artizan pedant, meticulos. Ca poet, mă simt ca un fel de colecționar de stări, viziuni, presentimente, sunt un vânător de cuvinte evocator alăturate și supraîncărcate vibrațional care-mi provoacă urechea și simțul intern, declanșându-mi nevoia imperioasă de a le fixa, de a le combina în așa fel încât să-și repete magia la fiecare lectură, la fiecare reluare. Asta înseamnă și trudă și exaltare. Asta înseamnă că în dansul dintre vulpe și vânător, vânătorul ameliorează rasa vulpii, iar vulpea îl modelează pe vânător.

‒ Ce semnificaţie are lectura pentru dvs.? Citiţi mult? Cum citiţi şi ce anume? Citiţi poezia tinerilor? Cum o resimţiţi? Aveţi afinităţi cu ea?

Cumpăr multe cărți și citesc compulsiv. În perioada mea de formare citeam câte un autor cu toate cărțile lui, acum nu mai am acest timp. Citesc de toate, și literatură și istoria artei, și teorie estetică și politologie și un pic de filosofie, citesc și cărți despre neuroștiințe sau noile curente din psihologie, și chiar și cărți de yoga și meditație. Nu apuc să termin romanele pe care le încep, dacă sunt prea voluminoase. Dar volumele tinerilor poeți le cumpăr din solidaritate și le citesc din datorie. Nu am rezonat prea mult cu „cotidianismul mizerabilist”, ca să zic așa, al anilor 2000-2010, care mi s-a părut uneori de o banalitate irespirabilă, deși am înțeles nevoia acelei promoții de a duce până la capăt o direcție inițiată chiar de generația mea optzecistă și continuată ludic și sarcastic de nouăzecism. Această exacerbare hiperrealistă a vieții de zi cu zi, acest „prezenteism” fără trecut și fără viitor, apărut după căderea autoritarismului comunist, după trauma tranziției post-comuniste și invazia consumismului, și-a avut rațiunile sale, dar rezultatele, chiar dacă inițial provocatoare, incitante, mi se par acum destul de limitate. Constat că unele genuri poetice – poezia naturii, poezia spirituală de pildă – au dispărut pur și simplu din repertoriul poeților tineri români, deși în alte spații culturale – cel englez sau cel francez, să zicem – ele rămân în continuare genuri cultivate și stimate. Totuși mi se pare că în ultimii ani are loc și la noi un reviriment și poezia celor foarte tineri se întoarce la referințele culturale subtile, desfășoară un diapazon mai variat de teme și mijloace poetice, își apropriază zone până ieri disprețuite de poeții „prezenteiști”. Filosofia limbajului, neuroștiințele, post-umanismul, inteligența artificială, diversele curente psihologice și spirituale de tip New Age devin câmpuri de explorare interesante pentru poeții ultimului val.

Cum vi se pare receptarea poeziei dvs.? V-a înţeles critica esenţa, substanţa poemelor? Care sunt criticii pe care îi apreciaţi? Există şi critici inaderenţi la poezia dvs. (sau indiferenţi la ea)?

Poezia mea a fost receptată în general pozitiv, motiv pentru care sunt recunoscătoare criticilor și poeților comentatori, deși cred că persistă unele „malentendu-uri” între intențiile ei de adâncime și lecturile care i s-au făcut. Eu am debutat cu poezie factualistă odată cu valul optzecist, dar am evoluat (sau revenit) spre o poezie a „aspirației eului spre absolut”, de care vorbeam mai la început, dar scrisă cu mijloace postmoderniste. Fac parte deci din categoria „poeților spiritualiști”, o categorie nu întotdeauna bine văzută de criticii literari dominanți ai deceniilor trecute, dominați la rândul lor de criteriul modernist al estetismului pur și dur. Cred că mai există la unii dintre critici o confuzie între poezia spirituală și poezia religioasă: poezie religioasă se scrie abundent în România cu mijloace tradiționale adeseori desuete, pe când poezie spirituală se scrie mult mai puțin. Aceasta din urmă presupune o experimentare psihică pe cont propriu, înafara unui cadru religios recunoscut, efectuată cu mijloace literare la rândul lor experimentale, aduse la zi. Am avut uneori impresia că există un refuz din start al poeziei spirituale la criticii literari ai generației 60 din motive de ideologie culturală clasic modernistă, sau o reținere/abținere la criticii literari din generațiile ulterioare, din motive de onestitate exegetică față de o zonă pe care nu o puteau întotdeauna verifica. Persistă încă o „frică” la literații români față de experimentul poetic spiritual – care în opinia mea reprezintă explorarea cu mijloace poetice a unei anumite cantități de necunoscut din psihismul uman total. Cantosul spiritual, poezia inițiatică, romanul gnostic reprezintă genuri respectate în literaturile europene mature, dar nu încă și în cultura română, foarte săracă în astfel de produse estetice (în toate genurile artistice). Totuși trebuie să recunosc că personal am avut parte de lecturi atente și de decodificări adeseori inteligente ale volumelor mele care mărturiseau o aventură spirituală, mai ales din partea criticilor din generația mea și mai tineri, chiar dacă pozițiile mele estetice nu au coincis întotdeauna cu ale lor.

Aţi scris şi  o carte de proză, cu accente autobiografice şi o viziune introspectivă, FEM, foarte bine receptată, o „carte iniţiatică”, despre recuperarea identităţii. Cum percepeţi dialogul celor trei genuri (poezie, proză, critică de artă) în arhitectura personalităţii dvs.?

FEM e într-adevăr un „roman inițiatic” sub aparența lui de cocktail de genuri literare care povestesc scene din viața unei făpturi feminine, de la vârsta cea mai fragedă până la prima „adultitate”. L-am scris de-a lungul a mai bine de zece ani pentru că fazele „inițierii în feminitate” de care e vorba în el mi s-au revelat deopotrivă progresiv și haotic, ca într-un puzzle cu piese disparate, pe care trebuia fie (abia) să le trăiesc fie să mi le amintesc (din ce trăisem demult): fazele acestea nu surveneau într-o ordine logică, cum ne-ar place nouă să se întâmple, ci într-o dinamică misterioasă a subconștientului și a supraconștientului, a căror cheie temporală nu o posedam (și nu o posed). Dar trăirile, experiențele acestor faze aveau o asemenea enormă forță psihică, emoțională, încât m-au obligat să le acord atenție, să le conștientizez, apoi să le pun într-o ordine și să le dau o formă coerentă estetic. FEM e un „roman gnostic” cum mi-a spus un critic literar francez, pentru că vorbește nu atât despre recuperarea, cât despre revelarea identității printr-o „gnoză a feminității”. În carte, o serie de arhetipuri psiho-spirituale și experiențe tipic/universal feminine vor să jaloneze o posibilă evoluție interioară a unei femei, de la condiția ei corporală obișnuită la deschiderea către niveluri subtile, suprasensibile de funcționare a umanului în general. Și din acest unghi, FEM nu e o carte pentru femei, ci pentru oricine presimte că aceste niveluri subtile există și au de a face cu evoluția lui spirituală posibilă.

‒ Sunteţi preşedinta PEN Club România. Care sunt problemele cu care se confruntă această organizaţie şi ce perspective există pentru o dezvoltare a ei?

PEN România este filiala locală a PEN International, cea mai veche și mai mare organizație mondială a scriitorilor. Scopul nostru este același ca al organizației-mamă, care în 2021 va împlini o sută de ani: încurajarea literaturii, protejarea libertății de exprimare, apărarea scriitorilor de ingerințele politicului în toate țările și pe toate continentele. Dimensiunea internațională (chiar mondială) contează, ea reprezintă o rețea densă de solidaritate, care chiar funcționează pentru acei scriitori, jurnaliști sau bloggeri amenințați de regimuri tiranice sau autoritare – și nu sunt puține în lume. PEN clubul român a fost înființat prima dată în 1922 (se pare că sub auspiciile Reginei Maria), a doua oară la finele anilor 1960 (ca un fel de secție de relații externe a Uniunii Scriitorilor de atunci) și a treia oară în 1990 de către poeta Ana Blandiana și o serie de scriitori și intelectuali angajați ai momentului (aveți detalii ale istoriei lui la http://www.penromania.ro/category/prezentare-conducere-presentation-committee/ ). Conduc această organizație din 2011 și în prezent avem 137 de membri, scriitori cunoscuți, din mai toate orașele țării. La începutului anilor 2010 m-am confruntat cu o anume inerție, o anume pasivitate, ca și cum libertatea politică odată obținută după căderea regimului comunist, nu ar mai fi fost mare lucru de făcut în ce privește solidaritatea națională/ internațională și angajamentul scriitorului în social. Cred de fapt că mai persista o anume decuplare provenită din „moștenirea comunistă” de la dimensiunea civică a scriitorilor, o remanență a nevoii acestora de a se apăra de prezența obligatorie, tutelară a ideologiei de stat în viețile lor – acea formă de ciudată depolitizare de care am suferit cu toții până în decembrie 1989 dar și după aceea.

De fapt, PEN România a fost activ în anii 1990 și până spre mijlocul anilor 2000, apoi a intervenit o anume acalmie sau delăsare, legată poate și de evoluția politică și economică a țării, deja intrată pe făgașul unui capitalism mai accelerat. Dar de la mijlocul anilor 2010 mi se pare că există un nou impuls, un nou elan participativ în PEN, legat probabil de avântul pe care acțiunile societății civile l-au luat în multe domenii, și mai ales în zona civic-politică. Există o dorință a cetățenilor români urbani de a se implica în deciziile clasei politice, de a-și face auzită opinia nu doar la alegerile din patru în patru ani, ci și în cursul cotidian al vieții, mai ales când apar situații de criză ca acum. Acest elan vine cu o nouă generație de scriitori – și mă bucur că cei mai mulți noi membri ai PEN sunt scriitori tineri și energici, care se simt responsabili pentru mersul cetății și folosesc intens social-media. Un alt aspect interesant este descentralizarea acțiunilor PEN, faptul că există nuclee PEN în mai multe orașe din țară, nuclee care au propria lor autonomie și agendă de acțiuni literare, puse sub umbrela încăpătoare a agendei PEN International. Important este ca acest nou dinamism civic să contamineze cât mai mulți scriitori și să continue și sub o nouă conducere.

Ce credeţi despre implicarea intelectualilor în politica românească?

Dacă vorbim de ultimii 30 de ani, cred că rolul intelectualilor a fost esențial în primul deceniu al anilor 1990 și până pe la mijlocul anilor 2000. Ei sunt cei care au dus bătălia cu vechea mentalitate comunistă și post-comunistă, ei sunt cei care au impulsionat și întreținut dezbaterea din jurul „anti-comunismului”, esențială după opinia mea pentru „deparazitarea creierelor” românilor atât cât s-a putut. Intelectualii și-au asumat într-un prim timp post-comunist roluri instituționale și politice complexe, în lipsa unor cadre adecvate, au fost la originea unor partide, sindicate, organizații, au condus ministere, publicații și fundații. S-au împărțit între carieră profesională și activism civic, pe cât a fost omenește posibil: unii și-au sacrificat opera, alții reputația, alții sănătatea, dar în general vorbind, cred că și-au făcut datoria. Încă nu s-a scris o istorie a intelectualilor români, nici de dinainte și nici de după decembrie 1989, dar cred că atunci când se va scrie se va vedea că rolul lor a fost esențial în modificarea și modelarea cadrului mental colectiv, în care de altfel funcționăm și în prezent.

De la mijlocul anilor 2000, intelectualii au fost copleșiți de mass-media și de jurnaliști ca formatori de opinie, aflați în slujba unor mari interese economice și politice, ceea ce a dus la o degradare și la o fărâmițare fără precedent a opiniei publice. Dar cred că de câțiva ani se produce un reviriment și, grație posibilităților de comunicare oferite de social-media, asistăm la o reînviere a rolului influent, modelator, „seminal” al intelectualilor. Prin noua cultură civică – reactivă, imediată, spontană – pusă în joc pe rețelele de socializare și în piețele publice, intelectualii emulează o nouă deschidere a spațiului public către participarea colectivă implicată.

Care sunt proiectele dvs. de viitor?

După ce în 2017 mi-a apărut „Opera poetică” în seria omonimă de la Cartea Românească, cred că nu mai am multe de spus în poezie – deși nu se știe niciodată, muza sau inspirația îmi mai pot face surprize. Pregătesc o carte de eseuri despre poezie și o carte de interviuri. Dar cel mai important, încerc să-mi găsesc starea de spirit necesară ca să termin FEM II, o continuare a romanului meu poetic FEM. Cum spuneam și în altă parte, FEM II va depăși tematica feminin-feministă a primului FEM și va aborda experiențe mai aparte legate de percepția noastră extra-corporală, de rezonanțele cu diverse forme de existență terestră, deschiderea spre conștiința planetară și spre dimensiunea cosmică a ființei – totul într-un stil prozastic-poetic-eseistic asemănător dau nu identic cu FEM I. Mă ocup puțin și de soarta internațională a acestui roman. În octombrie 2018 a apărut ediția în limba franceză a acestui prim roman FEM. Iar în 2020 va apărea ediția lui americană.

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 16-21]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.