Mirela Șăran – Despre romane și gări mici în proza lui Kocsis Francisko

Un roman într-o gară mică*. Bun titlu de carte: promițător, dar și vag. Tocmai din această cauză nu este indicat să cedăm tentației de a realiza asocieri între „roman” și „gară”, oricât de interesante ar fi rezultatele unei astfel de căutări. Nu, cartea nu are legătură cu Anna Karenina, Hercule Poirot, Ilie Rogojinaru sau alte personaje pe care creatorii lor le-au scos la plimbare, la un moment dat, într-o gară. Nu este nici genul de carte pe care o poți cumpăra de la tonomatul din gările mai mari, față de care filologii se apropie cu grijă, depășindu-și teama de contagiune doar printr-o curiozitate exacerbată. De fapt, cartea nici măcar nu este un roman. Volumul lui Kocsis Francisko, apărut în 2018 la Editura Polirom, în colecția „Ego. Proză”, reunește douăzeci și cinci de „proze scurte și foarte scurte”. Printre aceste creații ale căror dimensiuni oscilează între câteva rânduri și optzeci de pagini se numără și o proză care dă titlul volumului.

O apariție interesantă această carte, atent scrisă, a unui scriitor care se află doar la a doua încercare de acest fel. Autorul, cunoscut mai degrabă în calitate de poet, a mai publicat un singur volum de proze, în 2006, intitulat Plimbări cu Freud. Creația care a inspirat titlul primului volum apare, după cum mărturisește autorul într-un interviu acordat lui Constantin Piștea, abia în acest volum, fiind cea mai extinsă bucată de proză. Întreaga carte este împărțită în trei secțiuni, numite „Secvențe rurale”, „Secvențe urbane”, respectiv „Alte secvențe”. Deși fiecare proză are autonomie și o identitate bine articulată, există, totuși, o coerență la nivelul întregului, concretizată printr-o serie de fire conectoare care traversează textele și le fixează într-o ramă stabilă. În privința influențelor literare, una dintre cele mai evidente este cea postmodernistă. Ca efect al distanței temporale câștigate în raport cu anii de glorie ai postmodernismului românesc, textele reunite în această colecție de proză scurtă se situează sub cupola unui postmodernism matur, ale cărui comandamente au fost filtrate și preluate selectiv de autor. Astfel, privite în ansamblul lor, dezideratele postmoderniste (indiferent că vorbim despre indeterminare, hibridizare, intertextualitate, multiplicitate, prolixitate, joc sau formă deschisă) stau sub semnul moderației, ocupând cu discreție un plan secund. Ceea ce se conservă, în schimb, din întreaga sferă de influență a postmodernismului, este o puternică tentație ontologică.

Întrucât am menționat că există elemente care subîntind întreaga alcătuire, doresc să mă opresc asupra unui astfel de liant care poate fi propus inclusiv drept cheie de lectură a cărții. Este vorba despre actul povestirii, al (de)scrierii sau al rostirii, pe scurt despre arta cuvântului. Fie că deapănă amintiri, se confesează, împărtășesc experiențe, imită stilul unui alt personaj, își scriu scrisori, vorbesc singuri, cu divinitatea, în fața unui grup de ascultători sau în somn și folosesc regionalisme sau argouri, colecția de personaje extrem de diverse ale cărții apelează la cuvinte pentru a-și „deșerta” și „deretica” sufletul. De altfel, perceput la nivel global, acest volum trădează fascinația povestirii, în prelungirea unei tradiții care îi include pe Creangă și pe Sadoveanu. De remarcat este și faptul că plăcerea actului de a povesti este însoțită de gratuitatea lui. Altfel spus, ni se propune nararea de dragul narării și, chiar mai mult decât atât, povestirea care nu poate fi eclipsată de conținutul narat. Ilustrativă în acest sens este nuvela polițistă „Drumul spre celebritate”. Viața în comunism, ierarhiile sociale, organizarea activității, viața privată și publică într-un context totalitar, niciunul dintre aceste elemente nu reușește să monopolizeze textul. Ceea ce rămâne, într-un final, este intriga captivantă și povestea polițistă împletită cu un umor savuros. La fel stau lucrurile și în cazul celorlalte texte, care trădează aceeași înclinație pentru o povestire calmă, bonomă, echilibrată. Exceptând actul povestirii, alte elemente care conectează textele din volum sunt memoria/amintirea, tandemul identitate-alteritate, atenția aproape argheziană acordată lucrurilor mici și detaliilor, viața, moartea și alte „nimicuri”.

Încercările de a descoperi coerențe la nivelul ansamblului nu ar trebui să oculteze aranjarea inițială a textelor, grupate, nu fără temei, în trei secțiuni distincte. În fiecare parte poate fi descoperită o notă specifică, materializată într-un anumit tip de atmosferă, ritm, conținut și lexic. Secvențele rurale ne introduc, cu multă grijă și răbdare, într-o lume a evocărilor, a amintirilor, a superstițiilor, a comunităților bine închegate, într-o lume care, deși localizată în timp, lasă impresia atemporalității. În acord cu subiectul prozelor, până și narațiunea este tihnită, ritmul, măsurat, iar regionalismele neaoșe sunt invitate să se desfășoare în voie. Fiecare text are farmecul său, de lume ușor prăfuită readusă la viață. Poate cele mai captivante proze sunt cele scurte, de maximum două pagini, adevărate chintesențe narative. „Gheorghe”, „Hai acasă…”, „Moșneagul, baba și măgarul” sunt cele mai bune exemple. În aceste universuri in nuce narațiunea fuzionează cu anecdota, iar frazele atent cântărite împrumută uneori înfățișarea maximelor și cugetărilor: „Nimeni nu trebuie să-și îmbătrânească tinerețea, nici atunci când viața e păzită de milițieni.” Față de această parte, secvențele urbane aduc în plus nu doar o schimbare de decor, ci și de atmosferă. Fără a renunța la ritmul ponderat al prozei, aceste texte diferă prin subiect, prin intriga mult mai puternic conturată, prin acțiunea susținută („Drumul spre celebritate”, „Copiii lui Pridanis”, „Strada Salcâmilor, al șaptelea copac de pe partea numerelor cu soț”) și mai ales prin intrarea într-o nouă formă de temporalitate, mai apropiată de timpul public, obiectiv. Ultima parte, numită „Alte secvențe”, duce lucrurile la un nivel mai abstract. Se renunță în repetate rânduri la evenimențial în favoarea reflecțiilor privitoare la întrepătrunderea realității cu planul artistic („Personajul”), la viață ca scenă și la artă ca înscenare („Autorul a rămas fără chibrituri”), sau la limitarea inerentă logosului („Însemnări cu pensulă nesigură de învățăcel”). Tot în această categorie textele mai dezvoltate propun analize de personaj mult mai rafinate, precum și sondări ale nivelurilor ființei și conștiinței umane. Și în această parte, la fel ca în celelalte secțiuni, fantasticul se insinuează în ordinea realului. Ceea ce e interesant la coabitarea dintre fantastic/supranatural și real este normalitatea coexistenței lor. Spre deosebire de nuvelele cărtăresciene din Nostalgia, spre exemplu, dimensiunea fantastică nu este ostentativă, nu oferă senzația de alienare și refuză să deturneze atenția cititorului de la dimensiunea realistă. Atât nălucirile, licantropii sau personajele biblice, cât și extratereștrii se alătură în mod firesc narațiunii, așa cum divinitatea și reprezentanții acesteia se integrează organic peisajului și vieții autohtone în poeziile lui Ion Pillat.

Câteva observații cu caracter general mai merită făcute în raport cu aceste proze. Unul dintre lucrurile pe care le-am remarcat la terminarea lecturii este echilibrul care guvernează nu doar părțile, ci și întregul. Altfel spus, creația lui Kocsis Francisko nu este tipul de proză care zguduie cititorul. Dimpotrivă, cartea propune o lectură reconfortantă și onestă, cel mult provocând la reflecție. Este impresionantă delicatețea care se desprinde din aceste texte, vizibilă de la subiectul ales și până la modul de tratare a personajelor. „Toată lumea îi zicea Lina” e un excelent exemplu în acest sens. Oamenii care populează aceste microuniversuri sunt tratați cu deosebită considerație și îngăduință, fiind propusă o perspectivă optimistă asupra naturii umane. Închei tot într-o notă pozitivă, nu înainte de a-mi cere iertare pentru faptul că titlul cronicii este un joc asumat cu orizontul de așteptare al lectorului, iar conținutul acesteia a trecut cu vederea proza care dă titlul volumului. Ce pot spune? Am încercat să mă încadrez în peisaj.

___________

*Kocsis Francisko, Un roman într-o gară mică, Editura Polirom, Iași, 2018.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 34-35]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.