Două lucruri sunt sigure cu privire la debutul lui Vlad Serdarian din Teritoriul animalelor (Tracus Arte, 2018); mai întâi, că episoadele sinistre și pe alocuri ermetice pe care le „promovează” peste tot în volum sunt principalul catalizator al poemelor sale. O bună parte din ele au aerul unor „studii” bizare, articulate cu multă duritate și cu o intensitate a privirii care merge în zona sadismului, așa cum se vede în animale, de altfel unul dintre cele mai cerebrale texte: „la câțiva metri de cărare/ un cerb cu coarnele prinse în gard electric/ strică zenul sonor cu mugete out of this world/ de remarcat fenomenala erecție/ deci reține: cerbi + curent electric = love// sau// pe scurtătura spre vadu vezi nazarcea imediat după/ pușcărie/ câmpurile tunse de grâu./ văd periferic vulpea alergând spre șosea/ accelerez care pe care/ se izbește în portieră spate/ e seară dar tot o prind în retrovizoare cum se dă peste cap/ cum îi zboară coada prin aer ca o șosetă strânsă pe jumătate/ frânez cobor apropii./ vulpea roșie s-a sculat/ s-a-nfipt bine pe picioare/ dar s-a blocat/ față-n față degeaba/ ochii ei decalibrați/ aruncă săgețele pe lângă// un fel de tocmai am avut near death experience/ plutesc între viață și moarte/ am văzut strămoșii cu solzi/ umanoid/ stupid.” Secvențele de genul acesta, derulate cu mici sincope, dar chiar și-așa într-un stil alert, dovedesc entuziasmul poetului pentru construcțiile cu efect, cu o finalitate dacă se poate dramatică, pe care le stăpânește printr-o voluptate a detaliilor, e drept, fără să devină decorative ori excesive. Acea „lansare a privirii” pe care o anunță la un moment dat un vers aș zice că e, de fapt, o mișcare definitorie pentru întreaga viziune poetică a lui Vlad Serdarian, care plusează mereu prin supralicitarea perspectivei.

Mai apoi, e clar că poemele sale se păstrează, aproape fără excepție, într-o zonă de temperanță & economie a mijloacelor stilistice, fără să înregistreze prea multe fluctuații, în ciuda finalităților lor destul de diferite. Indiferent dacă survolează pulsațiile vieții cotidiene, sub forma unor instantanee urbane (vecinii de la bloc, oamenii de pe stradă, geografii mărunte de zi cu zi etc.), ori pe cele senzuale (cum o fac în timpul), ele au peste tot o temperatură constantă, controlul debitului prevalează asupra temei, adică. Pentru că dincolo de emisia lor bine stăpânită, poemele sunt mai degrabă oscilante din punct de vedere al subiectului, fără să își marcheze o amprentă anume în acest sens. Miza lor pornește mai mult de la desfolierea plictisului, a amănuntului rutinier, pe care îl circumscriu din perspectiva unui observator cinic, cu multă vocație sarcastică; se vede fie și doar din la picnic, marile iubiri, sau în familie, două poeme care mustesc de malițiozitate și care indică foarte precis dimensiunea proiectului caustic al lui Vlad Serdarian: „la orice margine chitila-mogoșoaia/ – preferăm cu lac/ vin mașinuțe argintii.// din portierele deschise/ răsar animăluțe + mici lucrușoare// din portbagaj ies cutii/ caserole mici păturici/ scăunele o masă clasoare.// acum/ autourile în sfârșit libere/ neîncorsetate de frâne/ pe relax.” vs. „mamele suspină ca sensibilele/ în bucătărie/ sau poate de la ceapă/ au pus oalele mari pe foc/ au tocat păstârnac și țelină/ acum morcovi/ în curând vor veni bărbații cu ciozvârtele// […] ușor repejor/ n-a mai rămas nicio femeie s-au făcut toate mame/ tații numa’ la pozat chiar dacă mai ieșeau pe balcon/ la fumat/ dar în principiu doar pozat și editat”. De aici pornesc, de fapt, cele mai elaborate dintre textele lui, pentru că exercițiul ironic (și autoironic, nu o dată) merge mână în mână cu plasticitatea și premeditarea descrierii. Directe, fără subtilități inutile, și de o luciditate corozivă, ele își abandonează uneori temporar reflecțiile acestea ale monotoniei (fără să fie și monotone, departe de a fi așa, de fapt) în favoarea unui „calendar” fantezist. E încă o dimensiune destul de consistentă a poeziei lui Vlad Serdarian, dar vorbim de-un fantezism care n-are nimic de-a face cu proiecții suprarealiste, ori pretenții imaginative laborioase, cât cu o exploatare ceva mai aprofundată, ușor distorsionată, a realității exterioare agresive pe care poemele o desfășurau oricum. Aici funcționează cel mai concret acea mobilitate a privirii de care aminteam mai sus, care se face printr-o prelucrare fastuoasă a realului și care produce astfel bruiaje și impulsuri – niște rezultate scontate pe care poetul le calculează cu destul de multă precizie.

Până la urmă, e vorba aici de o încercare de obscurizare și încifrare a emoției prin imagini tari, un deziderat pe care poemele din Teritoriul animalelor îl urmăresc fără ezitare de fiecare dată, chiar și-atunci când sunt ancorate în jurul unei tematici care cu ușurință ar admite un discurs ceva mai transparent, cum e acela amoros: „am stat prea mult în soare/ lichidele s-au scurs/ cavitățile au început să fie locuite/ de sunete alambicate// când noua caravană/ a ajuns în deșert/ mi-au descoperit memoria uscată în tunele/ circuite rupestre/ cineva a zgâriat cu degetul/ și scrâșnitul a declanșat avalanșa/ oasele s-au surpat/ îngropând definitiv/ tot ce a supraviețuit odată în deșert/ în soare/ ani”, +/- doi ani de relație. E drept, cu mici excepții, finalul unui poem ca accident evadând din retorica abruptă a conspectului imediat – acid și cu potențial subversiv – sub forma unei reflecții ceva mai „domesticită”, curată: „te-ai oprit în centură părul s-a smucit/ ca în videoclip la bjork/ dușmanu’ s-a ridicat în picioare și/ s-a aruncat în parbriz/ cam teatral/ […] mașinile deja sincronizate/ în alunecarea spre dâmboviță/ chiar atunci am realizat fata cu căști ori era ori semăna/ cu alina/ singura pe care am iubit-o mai mult ca pe tine/ dar n-am avut curaj să-ți zic/ știam că într-o zi/ asta o să mă omoare.” Puține sunt locurile în care Vlad Serdarian își permite o confesiune propriu-zisă, însă; de cele mai multe ori, preferă să își mascheze rarele ieșiri de acest gen sub forma unui discurs epurat de introspecții prea adânci, camuflat prin nonșalanță & limbaj informal spre mecanic, ce amintește pe alocuri de poezia lui Vlad Drăgoi.

Așa încât auster și cu multă vână în comprimarea repertoriului său imagistic hărțuit de semne și premoniții agresive, Teritoriul animalelor e un volum destul de coerent, fără imprecizii (prea) flagrante, de o acuitate vizuală care îl individualizează și în care e de găsit vitalitatea poemelor pe care le scrie Vlad Serdarian.

_______

*Vlad Serdarian, Teritoriul animalelor, Editura Tracus Arte, București, 2018

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 40-41]