Nina Corcinschi – „Femeia fatală” a lui Constantin Cheianu

Proza erotică din Basarabia numără puține opere de relevanță tematică, capabile de înnoiri paradigmatice. După 2000 încoace, trecerea retoricii erotice în registrul concupiscenţei, exersat în mod ludic și ironico-parodic sau de-a dreptul grotesc este cam singura realizare romanescă, la acest capitol. Un autor relevant în ceea ce privește primeneala discursului erotic în proza de la noi este Constantin Cheianu. În Sex & Perestroika (2009), prozatorul subminează discursul politic deformat, prin sexualitatea triumfătoare și debușeul erotic. Romanul deconstruiește în manieră ludică industria de clișee ale erotografiei tradiționale, face saltul de la un topos sentimental la improvizația hedonistă, de la cuvintele plăcerii la plăcerea cuvintelor. De la corpul de senzații face, în mod spectaculos, trecerea la corpul ca limbaj. După Sex și perestroika, Cheianu recidivează cu un roman și mai îndrăzneț, și mai sfidător de pudori erotice, Ultima amantă a lui Cioran (Cartier, 2018). Acesta duce experimentul corpului mai departe, conectându-l la trăiri sufletești la limită, la tribulații ontologice, aducând într-un raport dilematic percepția vieții și a morții.

Personajul masculin, un bucătar, fan al lui Antony Bourdain, cu care întreține constant un dialog intertextual,  este un apologet al feminității, un adorator al corpului feminin. Se declară pe deplin fascinat de formele bine conturate, un contemplator însetat de curbe, unduiri, desene senzuale, creionate de  mișcările corpului feminin în actul iubirii. În literatura română din Basarabia doar Paul Goma a mai scris bucopoeme. Cheianu reia această bucopoetică, minunându-se, în suite de metafore, de frumusețea acestui accesoriu, la femei. Ne delectăm, în roman, cu lungi digresiuni despre formele preferate, despre contururi, gesturi, toate participând la un ceremonial erotic, perceput intens senzorial, dar mai ales evaluat estetic.  Admirația bucilor devine aproape o problemă ontologică: „Eu unul nu cred că aș putea trăi cu o femeie cu suflet frumos și cur urât”. Explorator al feminității, bucătarul e un Casanova cu dosar. Numai într-o zi ajunge să facă dragoste cu 3 femei, aplicând cu fiecare dintre ele un mecanism diferit de producere a orgasmului. Pentru că, spune el, câte femei, atâtea tipuri de orgasme:  „Astăzi populația globului pământesc numără aproximativ șapte miliarde și jumătate de indivizi. Dintre aceștia, cei circa trei miliarde șapte sute de milioane de bărbați ating orgasmul într-un singur mod, în timp ce femeile ajung la extaz în trei miliarde opt sute de milioane de feluri”. Erotică e însăși savoarea naratorului de-a povesti cu lux de amănunte regiile sale erotice, detaliile spectacolului seducțional și insistența asupra atâtor gesturi și nuanțe ale acuplării. Un ingredient esențial este umorul, care face ca narațiunea să devină apetisantă, picantă, plină de arome, așa cum îi place bucătarului să arate bucatele pe care le gătește.

Romanul este unul al marilor plăceri ale vieții: erotice și gastronomice. Alt registru narativ este însă al tribulațiilor sufletului, care-i răstoarnă personajului percepția despre viață și moartea, prin suicid. Gândul sinuciderii ține în cumpănă marile ispite, dar și dileme ale vieții. Gândul că poate curma oricând mecanismul vital șterge din priorități, reduce paroxismul, alimentează cinismul și autoironia, care relativizează extremele. Dar marea încercare pe care trebuie s-o suporte personajul vine nu din partea morții, ci a vieții. Ține de meandrele complicate ale iubirii.

În viața cinicului bucătar apare Ea (așa e numită în roman), o tânără femeie de succes, managerul unui  hotel de cinci stele din oraș. O apariție tulburătoare, o femeie-fatală, care transformă întreaga lume interioară a personajului. Ea nu este, vorba naratorului, sclipitor de frumoasă, dar expresivă, asta vrea să spună metafora privitorului „ca și cum ai vedea un diamant…”. „De departe arată bine, dar nu ai zice că e ruptă din soare, remarci doar silueta seducătoare care i se ghicește. Dar când am văzut-o de câteva ori de aproape, pur și simplu m-a electrocutat. Știți cum e diamantul pe care îl rotești la lumină și deodată una din fațete reflectă toate culorile curcubeului? Așa mi-a apărut EA”. „O femeie seducătoare, inteligentă și plină de șarm”,  conștientă de puterea ei de atracție, pe care nu ezită s-o pună în aplicare, dincolo de toate consecințele previzibile.

Bucătarul lui Cheianu, un bețiv, dar nu oricare, ci un cititor de Cioran, un reflexiv, se pomenește sedus și înlănțuit de această Cleopatră cu plete negre și cu un mare vino-încoace. E un risc să aduci în scena narativă o femeie-fântână. Fenomenul e puțin cunoscut și provoacă imediat o reacție de suspiciune. Orgasme lichide, provocatoare de „lacuri, mări, oceane” pe mobilă, pereți, canapele? Personajul lui Cheianu ne asigură că da. Femeia lui se dovedește o fântâna care nu mai obosește să izvorască. Nu urină, nu spermă obișnuită, ci un „lichid inodor și incolor”, care lasă urme ușoare pe mobilă și semne adânci în geografia afectivă a bărbatului îndrăgostit. Spectacolul erotic e demn de un scenariu de film pentru adulți: „Aici a fost nebunie, pentru că în timp ce eu tot acceleram, strigătul ei creștea în intensitate, iar jetul fierbinte care îmi țâșni puternic printre degete stropi totul în jur – cearșaf, cuvertură, perete, podea, covor, scaun, pe mine. Părea că n-o să se mai oprească niciodată nici strigătul ei, nici lichidul acela! Eram mut de uimire și entuziasm!”.

Despre „femeia-fântână” citim în cartea lui Jacques Salomé. Întâlniri cu femei-fântână (Traducere din franceză de Valeria Bollud, București, Curtea Veche Publishing, 2013). Cartea conține mărturiile femeilor-fântână, care au trăit o experiență „lichidă”  și știu că acest efect nu se obține oricând, oricum și cu oricine, ci doar cu „bărbatul care cunoaște și apreciază această ofrandă” și care „va ști să declanșeze și să alimenteze bucuriile și plăcerile legate de acest izvor nesecat” (p. 22). Miracolul izvorârii se întâmplă în condițiile în care este alimentat de încredere și iubire împărtășită, „când mă simt dorită, acceptată toată, așa cum sunt, și sunt luată drept ființa lui mult visată, unică, atunci reușesc să-mi abandonez, cu deplină încredere, corpul izvorând între mâinile sale” (p. 29). Ea, iubita bucătarului, care avusese o viață amoroasă lipsită de astfel de surprize corporale, se declară descoperită de  bucătar drept fântână. El e cel care reușește să trezească în ea plăceri nebănuite.  Personajul lui Cheianu atinge acest climax erotic, printr-o venerație sacerdotală a feminității, printr-o sacrificare a propriei plăcerii de dragul plăcerii partenerei sale. Urcată pe piedestal, femeia din fața lui i se revelează ca un simbol al feminității, ca o definiție a grației și a senzualității. Admirația lui e încărcată de superlative: „Și aici aveam să-i văd pentru prima dată întreaga siluetă nudă din spate, pentru că se ridică și merse în baie. Priveliștea mi-a tăiat respirația! Am sorbit în sfârșit cu privirea fesele acelea care îmi prilejuiseră atâtea fantezii când erau acoperite de haine. Nu am rezistat, am alergat după ele să le sărut și mușc! Mă așteptam că trebuie să fie cele mai frumoase din univers, dar totuși greșisem: erau mai mult decât atât!”. În fața acestei femei-eveniment, bărbatul simte o dorință sporită de-a i se dărui, face orice pentru a-i asigura orgasme lichide, pentru a o aduce din extaz în extaz. Se abandonează complet actului erotic, încântat și  uluit de fenomenul absolut incredibil al fântânii. Explozia simțurilor Ei e garanția propriei lui voluptăți.

Că nu este vorba de o femeie obișnuită e clar din optica personajului și din toată cazuistica acestei iubiri. Urmărind-o, pas cu pas, bucătarul e de fiecare dată bulversat în orizontul lui de așteptare. Femeia lui este o sumă a contradicțiilor. „Era o femeie ale cărei luciditate, calm și sobrietate contrastau atât de tulburător cu dezlănțuirile din pat”. Certitudinile lui se leagă de experiența avută în materie de femei și de argumentul plăcerii sexuale. „Recunosc, eram – lucru neobișnuit pentru mine – mulțumit și liniștit în privința celor ce aveau să urmeze. «Viitorul sună bine», am repetat o frază auzită undeva. Femei cărora le prilejuisem orgasme muuult mai stinse deveneau numaidecât dependente de sexul cu mine. Pe ea cred că o înrobisem de-a dreptul. «Fata asta e a mea», mi-am zis. Fata asta avea să-mi iasă pe ochi”. Își anesteziază  unele suspiciuni, care apar din când în când, cu asigurările ei de iubire și cu dăruirea ei necondiționată, când se află în brațele lui.  Și totuși declicul se produce. „Înrobirea sexuală”, la care speră protagonistul nu se produce. Femeia se îndepărtează pas cu pas de el, sfârșind prin a-i spune senin că s-a terminat. Marea frustrare a personajului ia forma unei suferințe imense. Din perspectiva lui, nu erau motive de ruptură: relația mergea bine, orgasmele erau tot mai spectaculoase, renunțarea la alcool se adăuga ca un argument în plus pentru o relație de durată. Geometria afectivă a romanului se cabrează sub forma unui mare semn de întrebare în căutarea certitudinilor. Ce i-a lipsit acestei femei care trăia o voluptate paroxistică în brațele bărbatului? Intriga romanului abia aici se articulează, culminând cu drama fracturii  interioare a personajului masculin.

Ceea ce lipsește în roman este perspectiva Ei, delimitată de cea a protagonistului și nemediată de el. Bunăoară, nu știm ce-a însemnat pentru Ea faptul c-a fost înjurată în momentul unei certuri sau faptul că, vrând să deslușească misterul ființei ei, bucătarul s-a împrietenit, pe rețelile de socializare, cu fostul ei soț. Această perspectivă feminină lipsește, de la bucătarul-narator aflăm doar că nu i-au plăcut aceste gesturi și că a provocat scandaluri, pe care zice el, o femeie nu ar fi trebuit să le provoace daca își iubește cu adevărat partenerul. Să fie chiar așa? Misterul rămâne intact, întreținând tensiunea tramei narative. În lipsa unei explicații logice, bărbatul îndurerat recurge la soluția psihanalitică și un articol de pe google îl ajută să emită verdictul: iubita lui e bolnavă de narcisism. Boala, crede el, pornește dintr-o relație nefericită cu tatăl ei, apoi cu soțul de care a divorțat și astfel accentele s-au mutat pe carieră, vizibilitate, orgoliul afirmării drept femeie frumoasă și de succes. Dar și pe necesitatea maladivă de-a subjuga erotic bărbații, pentru a-i abandona mai târziu. O Dona Juana obsedată de putere. O femeie incapabilă să simtă mai mult de aici și acum. Un detaliu este foarte revelator în acest sens: „O dată m-a uluit transformarea pe care i-am văzut-o pe figură: după ce ieșise de la mine euforică și cu zâmbetul pe buze, când se așeza la volanul BMW-ului ei avea deja un chip de gheață. Nu am acordat o importanță prea mare acestei observații, iar astăzi știu că fata aceasta era pregătită încă de pe atunci să o rupă cu mine în orice moment”.

Stările alternative de tandrețe, dor și frustrare, supărare și ură  pun în contradicție vechea tendință suicidală cu puterea nestăvilită a vieții, care năvălește peste el, cu furtunile grele ale suferinței. „M-a convins să mă tratez de alcoolism, mi-a redat viața, pot zice, iar odată cu asta și frica de moarte. Mi-a înlocuit dependența de alcool cu dependența de EA. După care m-a părăsit. Vreau să beau din nou, vreau să întorc înapoi acele prime luni ale relației noastre, inundate de alcool și de «fântână», vreau să fiu liber de frica morții cum eram atunci și să nu mă tem de gândul sinuciderii. Pentru că obsesia aceasta a sinuciderii mă punea față în față cu un fel de eternitate. Este ca și cum ai avea la dispoziție o grămada ani, o veșnicie și tu întrerupi, orgolios și triumfător, totul. Te simți un pic de Dumnezeu. Ea mi-a schimbat dependența de gândul sinuciderii pe dependența de ea! Nu mi-a lăsat nici aceasta iluzie.”

Epilogul simbolic de regenerare biologică, renașterea într-un  prunc de puritate isusiacă relevă într-o singură imagine ceva din complexitatea simbiotică a celor 3 inițieri fundamentale ale existenței umane: nașterea, iubirea și moartea. „În sfârșit îmi pot trage sufletul, întins pe burtică pe canapea și cuprinzând cu mânuțele mele cât de mult pot din contururile acelea de «lacuri», «mări», «oceane».

«Ce scump îmi ești!», aud de undeva vocea EI.

Am pielea albă și curată ca a pruncului Mariei…”.

Îmbinând ritmul sacadat, alert și spontan al jurnalului, cu cel reflexiv și potolit al eseului, romanul lui Cheianu este o răbufnire de emoții într-o confesiune abil construită și subtil articulată narativ. Un roman despre speranțele, împlinirile și clivajele neînțelese ale iubirii, în care ludicul și tragicul sunt inseparabile și se reflectă, într-un ingenioasă geometrie a nuanțărilor reciproce, în oglinzile paralele ale narațiunii.

Ultima amantă a lui Cioran confirmă un prozator autentic, capabil nu doar de îndrăzneli erotice, de ghidușii ludice, dar și de incizii curajoase și profunde în carnea omenescului, în cele mai blurate și mai ascunse zone ale sufletului. Noul roman al lui Constantin Cheianu este, fără îndoială, alături de Grădina de sticlă a Tatianei Țâbuleac și Woldemar, al lui Oleg Serebrean (apărute toate la Editura Cartier), succesul anului 2018, în materie de proză.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 37-39]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.