Alex. Cistelecan – Sinceritatea de clasă

Trecut-au anii și, așa cum anticipam[1], capitalismul a fost recunoscător cu Liviu Voinea. Tânărul economist heterodox, care odinioară, pe vremea crizei, părea să vrea să argumenteze ceva împotriva politicilor de austeritate și represiune socială, a devenit între timp viceguvernator al BNR și, implicit, unul din principalii artizani ai chiar politicilor respective[2].

În această calitate, Liviu Voinea a coordonat recent o echipă de experți și consilieri BNR, al căror efort colectiv a rezultat în lucrarea Un veac de sinceritate[3] – o sinteză a principalilor indicatori economici ai dezvoltării României de la Unire încoace. În cuvântul-înainte al cărții, Mugur Isărescu plasează lucrarea în descendența directă a ideilor lui Von Mises și ne asigură că ea „nu este supervizată instituțional”, că seriile de date „nu sunt oficializate cu parafa BNR” și că „echipa de autori… a formulat, în această carte, puncte de vedere proprii” – ceea ce nici nu ne îndoiam: nu-i vorba că Liviu Voinea și ceata sa ar scrie aici la comandă și contre coeur, poate chiar insinuând subversiv perspective heterodoxe în chiar centrul ortodoxiei capitalului financiar; din contră, Mugur Isărescu își poate într-adevăr lua părintește mâna de pe ei, căci, după cum o demonstrează în interpretarea lor a datelor și prin recomandările lor de economie politică, copiii grăiesc și gândesc spontan numai și numai în ideologia instituției.

Prima parte a cărții este dedicată datelor privind evoluția PIB-ului României în ultimii 100 de ani. Datele sunt, fără doar și poate, interesante. Ce ne arată ele? Dacă e să împărțim în cele trei perioade aferente celor trei regimuri politice prin care am trecut (democrația liberal-fascistă din interbelic, comunism, neoliberalism), situația arată cam așa: mai întâi, gloriosul interbelic a presupus, de fapt, doar 6 ani de creștere economică (1920-26), restul fiind practic numai recesiune, cu o mică pauză în 1934-37; per total, din 1918 până în 1939, PIB-ul saltă de la 866 $/cap de locuitor la 1385 $, o creștere de abia 57%; asta dacă nu punem 1945 ca punct final al regimului „democratic” din interbelic – și de ce nu am calcula astfel, în fond, din moment ce participarea la războiul imperialist de partea axei fasciste, cu dezastrul aferent, a fost răspunderea directă a democrației noastre interbelice –, caz în care prestația economică a interbelicului este una curat negativă: de la 866$ (1918) la 746$ (1945) $/locuitor.

Cea mai mare creștere economică se înregistrează, indiscutabil, în perioada comunistă, deși este vizibilă considerabila inflexiune negativă reprezentată de criza datoriilor externe de la finalul anilor 70 și politicile dure de austeritate de până în 1989: de la 746 $, la finalul războiului (sau 2533 $ în 1948, dacă e să fim mai stricți), PIB-ul crește destul de abrupt, doar cu mici întreruperi, până în 1979, la 10691$; ultimul deceniu comunist e măcinat de recesiune (cinci ani din zece) și mai adaugă în final doar încă 1000$/locuitor – ajungând la 11567$ în 1989, cu un maxim de 12450$ în 1987. Una peste alta, economia comunistă a realizat, între 1945 și 1989, un salt de 15 ori al PIB-ului (sau de aproape 5 ori, dacă punem 1948 ca punct de pornire) – cam de 30 de ori (sau de 10 ori, dacă calculăm din 1948) mai bine decât a reușit democrația interbelică, e adevărat, în jumătate timpul.

Cât privește ordinea neoliberală actuală, avem mai multe sub-perioade: mai întâi, un lung deceniu irosit cu „restructurarea” economiei pe baze de piață liberă (cu instrumentarul tipic al terapiei de șoc – privatizări, liberalizări, dereglementări), care face ca abia în 2004 să depășim PIB-ul maxim atins de regimul comunist în 1987; mai apoi, anii de integrare europeană, cu steroizii aferenți ai fondurilor de aderare, care ne saltă PIB-ul cu vreo 80% în perioada 2001 (10681 $) – 2008 (18059 $); apoi alți cinci ani ratați cu criza și austeritatea corespunzătoare (ambele, să nu uităm, în mare parte opera BNR – prin politica de creditare pre-criză, și prin politicile de salvare a băncilor & austeritate pentru tot restul, după izbucnirea ei), care fac ca PIB-ul să revină la nivelul din 2008 abia în 2013; după care, în fine, ultimii 5 ani care mai aduc cumulat o creștere de vreo 25% a PIB-ului, în mare parte grație creșterilor salariale promovate de PSD și în ciuda rezistenței sistematice și îndârjite a Băncii Naționale (care, în vremea asta, n-a făcut decât să tragă semnalul de alarmă cu strigăte de „inflație!”, „creștere falsă, nesustenabilă, pe consum”, „fug investitorii, vin rușii”). Una peste alta, în 30 de ani neoliberalismul a reușit să dubleze PIB-ul pe cap de locuitor, de la 11567$ în 1989 la 23323$ în 2018: mult mai bine decât interbelicul, dar și sensibil mai rău decât comunismul.

Evident, aceasta este mai degrabă lectura mea a datelor furnizate în volum. Nu că datele în sine n-ar fi suficient de grăitoare: cumulat, 50 de ani de capitalism și „libertate” au produs considerabil mai puțină creștere economică decât 40 de ani de comunism și „dictatură”. Acestea fiind însă datele și impertinența lor usturătoare, misiunea pe care și-o asumă autorii volumului Un veac de sinceritate pare a fi mai degrabă de a le pune căluș la gură și de a le interpreta în contra lor. Prin două manevre: mai întâi, prin fragmentarea perioadei 1918-2018 în perioade mici, 18 la număr, de creștere sau recesiune continuă, fragmentare care tulbură imaginea de ansamblu și comparația dintre cele trei mari modele de economie politică puse în practică în ultima sută de ani în România; în al doilea rând, prin argumentul finaciar-bancar, chipurile – în realitate un cristal de ideologie – potrivit căruia creșterea abruptă din timpul comunismului, oricât de spectaculoasă, ba chiar tocmai pentru că atât de spectaculoasă, este de fapt nenaturală, forțată, în condițiile în care „este mai bine să crești mai încet, dar constant”. Dar, după cum e dificil să argumentezi, ca economist în genere, că prea multă creștere a PIB-ului e periculoasă, iar pe de altă parte, ca economist BNR, nici nu poți spune că saltul susținut al PIB-ului e un criteriu de succes economic (pentru că atunci îți rezultă, din propriile-ți tabele, comunismul ca model optim verificat istoric), soluția este, desigur, să lași deoparte economia și datele ei obiective și să chemi în ajutor „științele sociale”: concret, să dai cu ceață, argumentând că, știință socială fiind, economia nu e doar date, ci e mai mult o artă a interpretării, și uneori datele sale (mai ales când arată ceea ce arată) trebuie citite chiar invers de cum ne-am aștepta. Drept urmare, sunt somați să rezolve situația și să năucească datele doi din marii piloni ai științelor sociale românești și de pretutindeni: Rădulescu Motru (cu argumentul imitației palide, deși forțate, a instituțiilor din Vest) și Daniel David (cu refrenul privind „caracterul indisciplinat, în sensul lipsei unei valori intrinseci a muncii” la români), ca explicații pentru eșecul real al comunismului (falsa modernizare etc.) din spatele aparenței sale de reușită. Cam asta înțeleg bancherii noștri prin „științe sociale” – frenologia nouă și veche a psihologiei colectiv/cantitative (de altfel, singurele lucrări de non-economie sau policy citate în volum), chemate să explice inexplicabilul din punct de vedere economic, „nedeterminarea” datelor altfel aparent destul de clare: de ce creșterea PIB-ului este rea când e mare și comunistă și distribuită în mod egal, dar e bună când e modestă și capitalistă și profită de ea doar puțini? Pentru că: specific românesc și determinism cultural.

Înapoi în tabele. Per ansamblu, în ciuda dezastrului interbelic și a semi-performanței neoliberale, în ultimul secol (1918-2017), PIB-ul României a crescut de 26 de ori, și în medie cu 3,3% pe an, ceea ce reiese a fi un ritm de creștere de supercampioni, mai mare decât al țărilor occidentale (SUA (1,9), sau Franța (2,3), UK (1,5), Germania (2,1)), dar și față de al multor state din estul Europei. La asemenea creștere pe hârtie, însoțită de atâta sărăcie în realitate, oricât ai pune căluș datelor, trebuie să deschizi problema inegalităților – ceea ce autorii și fac. Problematizarea inegalităților sociale într-un volum BNR a părut atât de surprinzătoare – tocmai pentru că este, totuși, atât de ipocrită – încât parte din recepția progresistă a volumului aproape că a salutat în el un tovarăș de drum, un posibil argument împotriva politicilor de austeritate și represiune socială. În realitate însă, s-o recunoaștem, era cam imposibil să nu se vorbească despre inegalitate în acest volum: nu doar pentru că, general istoric vorbind, inegalitățile actuale sunt, în lume, atât de flagrante, în expansiune liberă pe tot globul după căderea comunismului, încât au devenit măcar un obligatoriu ritual de lip service în orice memo și declarație ale FMI, Comisia Europeană și, de ce nu, BNR; dar și pentru că, din nou, însăși datele din volum obligă la această interogație: dacă România a crescut în ultimul secol într-un ritm mai susținut decât vecinii săi și, în general, consecvent peste medie, unde s-a dus toată această dezvoltare economică, ce clase au beneficiat de ea? Dacă PIB-ul a crescut de 26 de ori într-un secol, cum se face că avem peste 5 milioane de săraci, aproape jumătate (43%) din toată populația săracă a UE?

Acestea fiind așadar datele, nu e nici un merit în faptul că volumul pune problema inegalității – ditamai elefantul din statistici chiar nu putea fi ignorat, nici măcar de reprezentanții BNR, de obicei însărcinații cu ocultarea chestiunii sociale din spatele tabelelor financiare. Mai interesant e însă modul în care autorii reușesc să evite întrebarea chiar și când se prefac a o trata – și aici, prin vreo două manevre: mai întâi, vorbind în abstract, ca și cum inegalitatea și sărăcia s-ar fi întâmplat așa, din senin, ca cifrele într-un tabel, și ca și cum în spatele lor nu ar sta o cruntă realitate și o politică de clasă (termenul nici nu apare în volum), sau atingând problema redistribuirii din vârful buzelor, cu candoarea observatorului detașat, când datele sunt cât se poate de arzătoare, iar musca de pe căciulă ar trebui să fie realmente apăsătoare: mda, avem, zic ei, „26% din populație fără baie și toaletă”; avem, regional vorbind, un pol de bogăție (București-Ilfov, binișor peste media de PIB/locuitor din UE (140% față de medie), iar în rest, regiuni care înoată în cel mai bun caz pe la jumătatea mediei europene, când nu se scufundă pe la o treime doar); și e drept, cum spun autorii, că dezvoltarea economică de la noi a reprezentat o „creștere pauperizantă, care îi îmbogățește pe câțiva și îi sărăcește pe cei mulți”, precum și că, după cum din nou observă corect, politica bugetară la noi pare să-și fi asumat exclusiv rolul de stabilizare a monedei (combatere a inflației, i.e. protecție a capitalului), și mai deloc pe cel de redistribuire. Așa e. Dar cine ar trebui să audă toate astea? Cine a fost susținătorul acestor politici și al acestui tip de dezvoltare economică, cine s-a opus constant-isteric oricărei încercări timide de redistribuire și redresare a inegalităților (impozitare progresivă, creștere a salariului minim, taxare a capitalului, taxare a averilor, orice) dacă nu BNR? Să conchidem oare că tinerii consilieri au ieșit într-adevăr din țarcul ortodoxiei austeritare a BNR și sunt gata să propună un program heterodox, poate chiar keynesian, de stat al bunăstării?

Nici pomeneală. Ajungem astfel la manevra numărul doi: după atâta eschivă și prudență în lectura problemei sărăciei și inegalităților, a doua manevră, peste câteva capitole, în finalul de concluzii și prescripții al cărții, o sinucide în sfârșit prin recomandarea drept soluții a chiar unora din principalele ei cauze. Amortizarea inegalităților și a sărăciei, și în general, calea de dezvoltare solidă și sănătoasă a României ar depinde astfel de capacitatea ei de a ieși din „capcana venitului mediu” (voi reveni mai jos asupra acestui ideologem foarte la modă), capcană ce poate fi depășită prin adoptarea/fidelizarea a trei direcții: a) „investiții în tehnologii noi și găsirea de noi avantaje competitive, cu accent pe sectorul IT”; b) „întărirea bunei guvernanțe, lupta împotriva corupției și responsabilizarea actului de guvernare”; și c) „ancora externă esențială… acordurile cu instituțiile financiare internaționale [și] integrarea europeană și euro-atlantică”. În rest, business as usual după manualul BNR: să avem mare grijă cu „iluzia că se pot împărți bani anumitor categorii sociale fără a lua de la altele” [și atunci cum rămâne cu încurajarea IT-ului? e limpede că luăm deci banii de la alții ca să-i aruncăm în ei?]; „scopul unei politici fiscale prudente trebuie să fie asigurarea unui echilibru bugetar primar, de natură să reducă în termeni absoluți datoria publică” [deci contra și oricărui minim keynesianism, austeritate pe linie]; plus mantra obișnuită: controlul administrativ („ingerența politicului în economie”, cum i se mai spune) are doar efectul de a deprecia moneda și slăbi încrederea în ea, deci rămâne vitală „independența politicii monetare”, i.e. independența BNR și a politicii sale monetare pro-capital de nevoile reale ale societății.

Pe scurt deci, cele trei direcții de salvare sunt: UE&NATO&FMI // DNA&BNR&SRI // IT. Sună atât de șablonard, atât de bineînțeles & acceptat în lumea bună, încât riscăm să scăpăm din vedere cât de excentric e totuși să propui aceste direcții drept remedii la sărăcie și inegalitate. Dacă e să le luăm, pe scurt, în sens invers: integrarea în UE a fost, fără îndoială, un factor pozitiv pentru creșterea economică din România (în criză am fi picat și nefăcând parte din UE – mai ales grație BNR –, iar comparația cu statele vecine non-membre UE nu pare să recomande, să recunoaștem, vreun Romexit), dar în același timp, prin designul său instituțional neoliberal, ea a contribuit la adâncirea inegalităților, blocând cam orice încercare de intervenție politică redistribuționistă, impunând un model de creștere avantajos capitalului, multinațional și financiar în primul rând, și lăsându-i în schimb grosului populației singura rută a „exit-ului” drept cale de luptă și redresare politico-economică. Cât privește, în schimb, apartenența la NATO, ea este de departe o frână din punct de vedere economic, atât prin contribuțiile bugetare enorme (în comparație cu alte sectoare sociale cu adevărat importante) pe care le presupune (acel 2% cerut de SUA și asumat imediat de România), cât și prin umflarea constantă a bugetului aparatului de represiune (SRI, poliție, jandarmerie etc.), conform recomandărilor partenerilor noștri strategici. Lăsăm, apoi, deoparte, toate problemele pe care expresia șablon („integrarea europeană și euro-atlantică”) le ridică astăzi, cum imaginează ea o armonie prestabilită, ultra-imperialistă, acolo unde asistăm în schimb tot mai des la momente de tensiune și fricțiune ce amintesc de vârsta clasică, „stadiul final al capitalismului” – imperialismul și cortegiul său de măceluri, context extrem de delicat în care mai mult ne aruncă decât ne ferește rolul nostru auto-asumat/delegat din NATO, de agent provocator în imediata vecinătate a Rusiei.

Cât privește al doilea ingredient, buna guvernare și lupta împotriva corupției, excentricitatea recomandării ei drept  soluție la sărăcie și inegalitate constă nu doar în efectele ei economice imediate – nule, după cum se știe: aproape nimic recuperat din fondurile care au circulat prin toate aceste cazuri de corupție, nu din greșeală, ci, din nou, din pricina designului său instituțional – protejarea deliberată a „corupătorului” privat și culpabilizarea exclusivă a „coruptului” public; dar mai mult de-atât, anticorupția înțeleasă în acest sens[4] este, după cum știm de la Szelenyi et. al, ingredientul „politico-ideologic” de nelipsit al coctailului neoliberal din Est. Rolul său nu este nicidecum reducerea inegalităților și a sărăciei, ci dimpotrivă, tocmai naturalizarea, scoaterea de sub incidența politică a ordinii existente a proprietății.

În fine, ultima (sau prima) dintre recomandările de soluție la sărăcie și inegalitate – promovarea sectorului IT – este de departe cea mai amuzantă, chit că o întâlnim, poate chiar mai pregnant decât pe cele precedente, în mai toate cotloanele sferei publice actuale (în programele tuturor partidelor politice, de la PSD și PNL la USR și Demos, și în mai toate recomandările experte ale „societății civile”). Promovarea sectorului IT este cireașa de pe tortul teoriei foarte populare astăzi a „capcanei venitului mediu”, o teorie care, după cum observa recent Adam Tooze[5], funcționează ca un ultim avatar al celebrei „teorii a modernizării”, instrumentul ideologic de bază în propaganda liberală din timpul Războiului Rece. Ce spune această teorie a capcanei venitului mediu este că, după o perioadă susținută de dezvoltare economică – așa cum a înregistrat, cumulat, și România în ultima sută de ani – țara respectivă se apropie și lovește de un prag, al „venitului mediu”, peste care nu poate trece pe baza aceluiași model economic pe care l-a călărit ca să ajungă aici. De la o economie bazată pe factori (resurse și forță de muncă ieftină) ea trebuie să facă trecerea la o economie bazată pe inovație și valoare adăugată – hence, IT. Acest salt al tipului de producție economică (spre tehnologie, inovație și clasă de mijloc aferentă) va produce negreșit (de-aici și înrudirea ideologică cu teoria modernizării) și un plus de democrație, pentru că se va baza în principal pe o clasă educată de mijloc, independentă și calificată, nu pe tradiționalele pături populare dependente și neajutorate.

Ce e interesant în această teorie e ceea ce ea se preface că spune, pentru a acoperi apoi totul într-un nor de ideologie: trecerea de la o economie în curs de dezvoltare la una dezvoltată, de venit mediu, e realmente o „capcană” și presupune un salt – o ruptură, căci presupune câștigarea unei poziții structural mai avantajoase în lanțul diviziunii internaționale a muncii, ceea ce nu se bucură neapărat de susținerea spontană a centrilor capitalului (vezi, în fond, războiul tarifelor și încercarea disperată a SUA de a bara acest posibil salt al Chinei). Această ruptură e însă mascată de teorie în tipice recomandări de eforturi voluntariste, prin care, chipurile, cu încă o sforțare de democrație și civilizație, putem sări din lumea cenușie a ghetourilor muncitorești în lumea colorată a middle-class-ului de birouri. Or, dacă ne uităm mai atent la realitatea pe care teoria se chinuie să o îndese în propria-i schemă ideologică, rămân cam multe pe dinafară. Mai întâi, e faptul că nu multe țări au reușit să facă această trecere (de-aceea îi și spune „capcană”) și, ceea ce de obicei uită să precizeze această teorie, cazurile de succes au fost foarte determinate de contextul lor istoric: în Europa, Spania, Portugalia și Italia au reușit această performanță într-un context foarte favorabil, de după al Doilea Război Mondial, în care tipul de dezvoltare a capitalismului permitea investițiile statale imense în servicii de bază și infrastructură de care depinde în fond posibilitatea acestui salt. Mai interesant încă, dacă ținem cont și de exemplele asiatice ale Coreei de Sud și Singapore-ului, este că, în mod contrar presupozițiilor democratice ale acestei teorii, mai toate exemplele de reușită în evitarea capcanei venitului mediu vin din țări cu regimuri autoritare, uneori chiar fasciste, nicidecum din exemple model de democrație. Dar chiar și așa – probabil că această turnură autoritară n-ar fi deranjantă pentru consilierii și viceguvernatorii noștri, în condițiile în care democrația pentru ei este „buna guvernanță” a anticorupției, ea însăși un model de autoritarism supra-politic –, această rută este oricum blocată unei țări din semi-periferie precum România[6], în parte din cauza specificului capitalismului actual (care nu mai poate acomoda welfare state-ul masiv care ar fi necesar pentru acest salt și care l-a făcut posibil în cazurile europene citate), și în bună parte tocmai din cauza angajamentelor internaționale și instituționale asumate: n-ai cum să crești „organic”, solid și sănătos, pe scara producției economice și să împingi tot mai multe procente din clasele populare înspre clasa de mijloc, când resursele și eforturile necesare pentru investițiile masive în servicii cetățenești, educație și infrastructură pe care această creștere le presupune îți sunt fagocitate de un aparat de represiune supradimensionat, blocate instituțional prin chiar termenii integrării europene și euro-atlantice, și sabotate contant de instituțiile bunei guvernanțe (DNA&SRI&BNR) de-acasă. Ce poți face în aceste condiții ingrate este ceea ce s-a și făcut pe la noi de altfel – un plan de cârpeală, cu efecte sociale extrem de problematice, în care dezvoltarea sectorului IT nu este efectul, vârful unui progres social general, ci este una din insulele de favoruri și privilegii într-un ocean de stagnare economică și regresie socială. Concret, în aceste condiții, susținerea sectorului IT a reprezentat un caz de manual de redistribuire a bogăției de jos în sus, în care practic scutești de impozite tocmai categoria cea mai bine remunerată din populația salariată și proptești cu facilități și ajutoare de stat tocmai unul din sectoarele cele mai profitabile ale capitalului. E o nouă variantă de trickle down, dar din cel mai absurd, căci, spre deosebire de varianta tradițională (să aruncăm cu bani în investitori căci din buzunarele lor se vor scurge la vale slujbe și bani pentru toată lumea), în această variantă nimic nu se scurge la vale[7]. Nimic din impozitele acestor asistați de lux, mai nimic din taxarea profitului corporațiilor lor (căci, prețioase fiind, de ele depinzând salvarea noastră economică, ele sunt, dimpotrivă, în general scutite de taxe și, după toate facilitățile oferite, își pot repatria profitul în mod nestingherit), și mai nimic, în fond, nici măcar din consumul ostentativ al acestei pături privilegiate – care, tocmai pentru a susține justificarea statutului lor înalt, contrastând cu fundalul de sărăcie generalizată, e un consum de lux și statut hrănit aproape exclusiv din afară. Una peste alta, a propune redresarea inegalităților și a sărăciei prin susținerea sectorului IT e ca și cum ai propune eficientizarea muncii pompierilor prin înzestrarea lor cu aruncătoare de flăcări. Promovarea sectorului IT ajută la combaterea sărăciei și inegalităților poate doar în măsura în care transformă societatea în scrum, separând o bulă de privilegii (IT-ul, dar și toată sfera de „bullshit jobs” care atârnă în jurul lui, corporatiști de birouri, ale căror venituri generoase sunt de regulă invers proporționale cu valoarea socială reală a muncii lor) de restul muritorilor de rând. Cât despre presupusul efect „democratizant” pe care această susținere privilegiată a clasei de mijloc (și implicita ieșire din capcana venitului mediu) o va avea asupra ansamblului societății, e suficient să ne uităm la ce se întâmplă deja în manifestările politice recente ale acestei clase: o articulare tot mai apăsată a unui fascism social bazat pe ură de clasă (de sus în jos desigur), inevitabil în fond atunci când betonezi cu privilegii și recunoștință o clasă deja privilegiată, lăsând în același timp de izbeliște restul societății, pe care îl mai și condamni ca unic vinovat pentru abandonul său. În loc de democratizare și armonizare a fracturilor sociale, ne vom trezi, mai devreme sau mai târziu, că va deveni justițiabilă chiar și chestionarea critică a ordinii existente de privilegii, a structurii „naturale”, „private”, a proprietății. După „un veac de sinceritate”, vom afla că, în plin regim de dominație explicită de clasă, e o crimă până și să vorbești despre clase și despre intolerabila inegalitate dintre ele. Ceea ce, în fond, prin brațul politic al acestei clase, se și încearcă deja.

________

[1] „Sfârșitul iluziei economicului” (recenzie la Liviu Voinea, Sfârșitul economiei iluziei), http://www.criticatac.ro/sfarsitul-iluziei-economicului/, publicată pe 25 septembrie 2011.
[2] Între timp, de la scrierea acestui text, Liviu Voinea a mai săltat un etaj în ierarhia de comandă a capitalului, fiind desemnat reprezentantul României la FMI.
[3] Liviu Voinea (coord.), Un veac de sinceritate. Recuperarea memoriei pierdute a economiei românești. 1918-2018, Publica, București, 2018.
[4] „…liberalizarea politică și reformele în direcția economiei de piață menite să elimine rentele vechilor elite”, „câștigurile de productivitate care ar rezulta în urma reformelor instituționale (în special a sistemului juridic și întărirea dreptului de proprietate), ar fi de peste 20%” (?)
[5] Adam Tooze, „Is This the End of the American Century?”, London Review of Books, vol. 41, nr. 7/2019.
[6] Dacă ea e încă deschisă Chinei – întrebarea încă își așteaptă răspunsul –, acest lucru nu se datorează nicidecum faptului că ea ar fi urmat rețetarul prestabilit al teoriei, ci dimpotrivă, tocmai faptului că, grație dimensiunilor și importanței sale, China a reușit să trișeze – folosindu-se tocmai de forța statului centralizat și păstrând proprietatea privată în poziție de minoritate – regulile prestabilite ale jocului. Vezi: Jake Werner, „China is Cheating at a Rigged Game”, 8 august 2018, https://foreignpolicy.com/2018/08/08/china-is-cheating-at-a-rigged-game/.
[7] Vezi studiul recent al lui Ștefan Guga despre industria auto din România, care în partea sa de final discută tocmai efectul IT-ului și al digitalizării asupra acestui sector, cu o concluzie amară pe care o putem traduce astfel: nu, nu este adevărat că dezvoltarea sectorului IT atrage după sine și o creștere, pe scara valorică, a tipului de producție din celelalte sectoare economice; da, bula de muncă intelectuală creativă și clasă de mijloc bine remunerată coexistă liniștit cu o mare de forță de muncă ieftină și producție de tip sweatshop (non-automatizabilă); și, în fine, cât privește sectorul auto însuși, contrar odelor ce i se închină – fiind principalul nostru segment de exporturi și, implicit, pivotul care deja ne împinge spre o economie cu valoare adăugată și de venit mediu – el este dominat de specializări (precum cablajele) al căror avantaj competitiv e dat tocmai de forța de muncă ieftină pe care se bazează: „digitalizarea lanţului de producţie nu va avea loc în ritmul descris de scenariile privitoare la „uzinele viitorului”, din moment ce scăderea conţinutului de muncă manuală în procesele de producţie nu are de ce să fie o prioritate într-o ţară cu costuri salariale foarte reduse… tendinţa ca România să devină o locaţie în care se dezvoltă aceste noi tehnologii, efervescenţa activităţii de cercetare-dezvoltare din industria auto euro-peană fiind vizibilă și în România, inclusiv în creșterea sectorului IT. Această evoluţie nu marchează însă depășirea paradigmei asamblării cu costuri salarie reduse, ci, dimpotrivă, doar consolidează statutul de dependenţă al industriei auto din România… „uzina viitorului” din România va continua să folosească din abundenţă forţa de muncă ieftină, atât timp cât aceasta va mai fi disponibilă” (Ștefan Guga, Industria auto, încotro? Tendințe globale, perspective periferice, FES, București, 2018, pp. 49-50).

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 42-46]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.