Mircea Pora – Petras…

Niciodată n-am mai făcut un astfel de lucru… Sălile pline, aplauzele prelungi, strigătele de „Bravo, Petras”, rugăminţile de repetare a unor cântări, toate la un loc erau semne că nu începuse să bată nici un vânt rău, aducător de nori, de ploaie. Mă urcam pe scenă plin de energie, ca mâţu când se suie-n pomi să dea atac la cuiburi, după câteva minute cu privirea şi mintea devenind stăpân peste marea de capete care se aşternea sub ochii mei. Orchestra o simţeam în spate gata să explodeze, să aprindă în suflete flăcări mari, capabile să lumineze şi cele mai îndepărtate văi. Mă simţeam bine în costumele mele populare, cu opinci sau cizme în picioare, cu clăbăţ sau pălărie pe o parte, încins pe mijloc cu un brâu ce mă şi strângea, făcându-mi, însă, şi un pântec subţire de fecior. Cu bagheta pregătită sau doar cu degetul arătător îndreptat spre muzicanţi, era aşteptat „momentul”… Şi Cel de Sus îl trimitea. Totul se umplea de glasul subţire al viorilor, venite parcă de dedesupt, din pivniţe, se ridicau înalt, contrabasurile, ciupite cu tactică de corzi, începeau să şerpuiască saxofoanele, să ne umple de lacrimi, de frumos, torogoatele sau doar torogoata, regina. Şi-odată cu toate minunile astea pornea şi vocea mea, tunet, mângâiere, dragoste, urare, regret. Toate se rotunjeau în jur. Am cântat despre bătrâneţea ce ne ofileşte şi ne ia puterile, despre moartea care ne aşează sub iarbă, sub flori, despre frumuseţea dragostei, prin poiană, pe suiş de munte cu cine altcineva decât cu… „băgiţa?”…

Stătea întins pe pat, cu „hainele naţionale” alături. Se mai sfârşise un spectacol, de data asta în aer liber, cu mult auditoriu, cu strigăte de simpatie, pe alocuri cu ropote de aplauze. A fost chiar şi un „bis” viguros la „Mândra mea e bănăţană”, sub scenă mai mulţi spectatori au încins hore, a primit la final un buchet de flori mare cât un clopot de biserică. Aproape se lăsase întunerecul când orchestra, singură de data aceasta, a interpretat melodia fanion a folclorului de aici… „Mi-s acasă prăstă tot”…

Şi totuşi, în ciuda acestei „recapitulări pozitive” ceva nu fusese cum ar fi trebuit. Sub aplauze, ovaţii, sub repetatele urări de bine, sănătate nu era exclus să se ascundă ceva neplăcut, pe faţă, nemărturisit. Îşi privi câteva clipe „hainele naţionale”, inerte, aşternute lângă el, pe urmă zăbovi asupra unui tablou doar cu valoare sentimentală, atârnat pe peretele din faţa lui. În fapt, era o fotografie de familie, fără zorzoane, decor, aranjament sâcâitor, modern, înfăţişând pe două scaune, două persoane într-o încremenire statuară, evident plecate demult din lumea asta. Bunicii săi dinspre mamă, la care ţinuse foarte mult. Îi cunoscuse destul de bine, El, ordonanţă în primul război, luându-l uneori cu căruţa când mergea la câmp, Ea, făcându-i anumite pofte culinare, cum a fi găluştile cu prune şi cartofii prăjiţi în coajă. Se lăsa dus pe firul timpului, al amintirilor, al cărărilor întrerupte, cu traseu derutant, ce mult trecuse de atunci, pur şi simplu „de atunci”, pânză imprecisă a vremii, câţi, Doamne, nu mai erau, se topiseră, se făcuseră ceaţă, pământ şi, aproape fără să-şi dea seama, prinse a se învârti în jurul unui cuvânt, a unei stări, a ceva ce te lua treptat în stăpânire, te moleşea, te frământa ca pe un aluat, până ce te depunea, la capătul jocului, în nemişcare, cu capul pe o pernă… îmbătrânirea. Se smulse repede din această stare de plăcută-neplăcută visare şi reveni la spectacolul ultim ce-i lăsase discret, dar fără putinţă de tăgadă, un gust amar. În câteva rânduri, şi de adevăr n-avea cum să fugă, îşi simţise răsuflarea tăiată, când trebuise la o doină şi la o sârbă, dar mai ales la prima, să urce cu vocea. Registrul acut, despre el e vorba. O şubrezenie a sunetelor emise, o sforţare dincolo de artă, de a ţine tonul sus, nu putuse scăpa ascultătorilor cu urechea mai fină. Ba, mai mult, perfect conştient de situaţie, pentru a salva interpretările, prin forţarea corzilor vocale, prin gesturi de derută exterioare, ajunsese în câteva rânduri la emiterea unor zbierete. Grămada de haine de alături, brâul, cămaşa, pantalonii negri cu dungă, îl umplură de tristeţe. Adevărul este că, de o bună vreme, veşmintele acelea adăposteau un trup bătrân sau pe cale de a fi calificat astfel. Şi odată cu bătrâneţea, rece, umedă, învăluitoare, cu ninsoarea aceea rară, neîntreruptă, care troienea, toate cele scad, se duc… Dorinţa-i de visare reveni, însoţită de o stare de neputinţă, de un fel de capitulare aproape acceptată. Închise ochii şi simţi binecuvântarea unei linişti ce suia parcă dintr-o vale tulburată doar de privirile Celui de Sus. Se despărţea de cele din jur uşor, fără regrete, rămăseseră în urmă nunţile la care cântase, torogoatele, sălile pline de freamăt, mesele „de după”, bogate, sfârşindu-se nu arareori cu prelungi plăceri trupeşti. Se afla acum, condus de o puternică mână din spate, în plin câmp, în faţa unui panou care printr-o săgeată indica un drum. Sub săgeată scria clar „lăsaţi orice speranţă, voi, cei ce veţi merge pe aici”. Fără a sta prea mult pe gânduri, se pregăti s-o ia în direcţia nefastă, când forţa aceea puternică, invizibilă, ce-l domina, îl împinse înspre sensul contrar. Făcu astfel sute de paşi tot pe un câmp, pustiu, născut parcă din nuanţe albastre, de o netezime perfectă, până când în faţă, la nici doi metri, pe un fel de tăbliţă, îi apăru un număr de telefon. Sub cifre scria clar, inteligibil… „sună neapărat aici”… Când îşi reveni din vis, din tot vălmăşagul de imagini îi rămăseseră clare în minte doar acele numere care însă nu indicau nimic precis. Nu aveau prefix, ordinea dispunerii nu conducea spre vreo reţea de telefonie mobilă şi, mai mult decât atât, nici nu erau zece cifre, standard obligatoriu pentru aparatele portabile de poşete, de buzunare, ci doar opt. În sfârşit, asta era. Petras avea şi el ciudăţeniile lui în momentele mai neobişnuite ale vieţii. Înaintea concertelor, fie mai mărunte, fie de o oarecare anvergură, stătea cu picioarele cam zece minute într-un lighean cu apă rece picurată cu oţet, având alături chipul Maicii Preciste emanând bunătate, făgăduind ajutor în momentele mai grele. Când se afla în faţa unui control medical amănunţit, de teamă să nu i se găsească ceva, un început de tumoare, o insuficienţă, cu o zi înainte, cam o oră cu capul plecat, se cufunda în rugăciuni, se imagina într-o biserică dând din strană răspunsuri preotului. În sfârşit, dacă urma să primească nişte oaspeţi, cu un anume timp înaintea venirii lor spărgea în bucătărie, prin izbire întotdeauna de calorifer, o farfurie şi o farfurioară, aceasta ca un sacrificiu, ca o implorare ca lucrurile să se termine cu bine. Fosta soţie, interpretă populară şi ea, cu notorietate, plecată de câţiva ani de la el, îi spusese în mai multe rânduri că toate aceste fapte sunt nişte prostii, dar observaţiile, ironiile, sarcasmele ei nu avuseseră nici un efect. Acum, înaintea acestui telefon ce trebuia dat, conform unui ritual bine împământenit, Petras, supranumit pe ascuns şi „Moşul”, se îmbrăcă în straie naţionale, cele mai frumoase pe care le avea, căci momentele ce stăteau să urmeze s-ar fi putut să fie de o mare importanţă. Aşezat într-un fotoliu căruia-i spunea nu se ştie de ce „bunicul”, de la un aparat fix de telefon formă cifrele văzute de nu ştiu câte ori în vis… Auzi, imediat după primul apel, la capătul celălalt al firului, un sunet gros, parcă din fundul pământului. Odată, de două ori, de trei ori. Urmă o pauză, pe urmă din nou același sunet, repetat de şase ori. Când se pregătea să închidă, convins că nu-i va răspunde nimeni, auzi în ureche o voce, tot îndepărtată de realităţile noastre, care-i spuse…

– Ştiu cine eşti, de ce te temi, ce vrei să recâştigi.

– Cu cine vorbesc, sunt tot o apă, aş vrea să mă prezint.

– Fără rost, cu nişte sfaturi te pot ajuta.

– Eu simt că îmbătrânesc, că nu mai pot cânta, faliment.

– În lumea de sub aparenţe ai căutat să pătrunzi, dincolo de ce vezi, simţi?… cunoşti îndoiala?… ai căutat cărările ce duc spre marile taine?…

– Câte ceva am auzit despre astea, dar pe cărările acelea n-am umblat…

– Ce zici despre Cavalerii Mesei Rotunde, Sfântul Graal, regele Arthur, athanorul, linia ce separă lumina de umbre?

– Mă iau spaimele când aud astfel de înşiruiri, spune-mi, te rog, ce-i cu ele?

– De tine s-a apropiat „bătrâneţea”, nici nu ştii ce dulău întunecat e gata să te muşte. Îţi va lua şi vocea, sângele, tot…

– Mă poţi ajuta cu ceva?… mai vreau să am putere, forţă în glas, să mai cânt ca altădată. Am început de la un timp să gâfâi, să zbier în microfon…

– Doar un sfat pot să-ţi dau, citeşte despre tot ce ţi-am vorbit, memorează, gândeşte-te să te duci la un bal mascat. Şi speră, speră cu tărie. Pentru bal notează numărul acesta şi, după ce suni şi ţi se va răspunde, spune doar atât… „ipsilon”…

Cu adevărat, după isprăvirea conversaţiei nu se ştie, în fond, cu cine avută, se simţi istovit ca după o zi fierbinte de coasă. Îl cuprinseră mari călduri, ca în bolile copilăriei, o năduşeală alunecoasă, de neoprit, îl învălui peste tot. În astfel de momente nu e chiar atât de bine să fi singur, dar situaţia era imparabilă, soţia îl părăsise, iar copiii, înstrăinaţi de el, erau demult pe la casele lor. Simţind însă că nu e vreme de pierdut, că într-adevăr „bătrâneţea” îşi arată colţii foarte de aproape, se puse pe treabă, trecând intens la lecturi. Bibliotecile publice, private, fundaţiile, răsărite ca ciupercile, îi fuseseră de un imens ajutor… În câteva săptămâni reuşi să înţeleagă termeni, sintagme, ca „Marea Operă”, „Zeul Crepuscular”, „Marele Secret”, „Marea Lege”, „Lirism Turbionar”, „Nunţile Chymice”, „Ars Magna”, „Autotelic”, „Primordial”. Luând legătura şi cu un cunoscut ezoterist local, profesor universitar de „taine”, i se clarifică şi legătura, mai bine zis o particulă din ea, ce exista între cea mai înaltă treaptă a credinţei şi Sfântul Graal, începu să-l vadă uneori chiar înaintea lui, pe stradă, pe regele Arthur, cu un cap mare, spadă, zale, o coroană învăluită în ceaţă, i se păru în anumite dimineţi că din adâncuri de pământ, mai exact din subsolul casei unde locuia, urcă zgomote pe care le socotea a fi o probă referitoare la lucrările „cavalerilor mesei rotunde”. Vorbea mult şi aproape oriunde, dar, în special, cu doctorul Creţu, despre Tao, masculin şi feminin, despre ce pare aproape şi e în fond atât de departe, despre cele şapte ceruri păzite de şapte legiuni de îngeri. Ajunsese chiar să-i spună unui ţăran în piaţă, vânzător de ceapă, roşii, zacuscă, vinete, ardei, păstârnac, castraveţi, că el şi nevasta, ce-i era alături la vânzări, trebuie să-şi redobândească „simţul alchimic al materiei”. În timp ce le plătea cumpărăturile, abil, căutând să nu producă iritare, le recomandă celor doi să citească mai mult, cu prioritate pe Hermes Trismegistul şi pe Lordul Chandos. În sfârşit, după câteva luni bune de instruire, cu speranţe crescânde în alungarea bătrâneţii, în revenirea vocii, se decise să atace „balul mascat”… Rostirea în receptor, după formarea numărului indicat, a termenului „ipsilon”, avu un efect rapid, imediat. I se spusese textual, de la capătul celălalt al firului, cu o dicţie impecabilă, ton amabil, dar uşor distant… „Ştim despre cine e vorba, într-o jumătate de oră să fiţi gata, vom veni să vă luăm”… Treizeci de minute, chiar că nu era vreme de pierdut! În ce să se mascheze?… Dar se linişti, în fond, era el însuşi o mască de când începuse chinul cu îmbătrânirea, cu pierderea vocii şi altele. Nasul i se lungise, semănând cu un cioc de pasăre, obrajii îi căzuseră lăsând pomeţii să iasă exagerat în evidenţă, ochii-i priveau prin fante înguste, ca la orientali. Figura întreagă i se dereglase, aşa încât pentru a intra în vălmăşagul unui bal mascat nici nu era mare lucru de făcut. Îşi trase la repezeală cu vopsea neagră de ghete câte trei dungi pe fiecare obraz iar sub nas, cu o cariocă roşie îşi drese o mustaţă. Se închega astfel, doar cu aceste intervenţii sumare, o figură de clown trist, parcă scos din circuitul reprezentaţiilor. După consumarea celor treizeci de minute acordate, în faţa uşii se prezentară doi indivizi, acelaşi chip uscat, cu o expresie în cel mai bun caz neutră, cu ochelari de soare pe nas, funcţionari, executanţi de-o înaltă calificare şi ţinută. Înainte de-a intra în maşina ce urma să-i conducă spre locul de desfăşurare al balului, unul dintre cei doi, care ulterior se şi aşeză la volan, fără a-i cere permisiunea, i-a pus „Moşului” o pereche de ochelari pe nas. Numai că aceştia nu erau de soare, ci de tablă, astfel că pentru câteva minute Petras avu senzaţia unui om capturat, luat în stăpânire de cineva. Drumul a fost destul de lung, fără conversaţie, cu multe opriri şi viraje. S-ar putea să se fi ieşit chiar din oraş, căci în ciuda suspensiei performante a maşinii, prezenţa unor denivelări, chiar a unor gropi, era uşor de sesizat. În sfârşit, vehiculul se opri şi când „prizonierului” i se scoseseră ochelarii, acesta observă că se afla într-un hall uriaş cu tavanul şi pereţii brăzdaţi de jocuri de lumini. Unul dintre însoţitori, cel care pe parcursul drumului stătuse lângă el, ajutându-l să iasă din maşină, îi spuse doar atât… „Vă aşteaptă spaţii foarte întinse, să vă bucuraţi de ele, vă doresc multă şansă, mult noroc”… Rămas, în sfârşit, singur după dispariţia maşinii, Petras încercă să înţeleagă unde se află. Era vorba de un drum, asta o ştia sigur, la al cărui capăt se afla un lucru bun, o împlinire, cel puţin aşa spera. Treptat, redevenea stăpân pe sine, pe situaţie. Redobândirea vocii, ţinerea în frâu a bătrâneţii necesitau eforturi, trecerea unor probe ce prezentau dificultăţi. Acum avea înainte balul mascat, trebuia să treacă şi prin el, iar după aceea va fi un altul, mai exact cel care fusese odată. Într-adevăr, hallul în care se afla era întins ca o piaţă cu margini nevăzute şi de peste tot sufla un aer rece. Jocurile de lumini de pe pereţi, de pe tavan, conduse magistral de undeva, făceau pustiul din jur şi mai mare. În mod normal, gândi Petras, balul trebuie să fi început, altfel nu m-ar fi adus atât de prompt cu maşina, dar oare unde se desfăşura el, unde erau veselia, amestecul halucinant de costume, farsele, surprizele, orchestrele, caracteristice unei astfel de împrejurări?… Şi mai era ceva, o întrebare, altfel decât celelalte, fierbinte, chinuitoare, în fond contra cui se rezvrătise el?… mersul cui dorea să-l încetineze, chiar să-l oprească?.. Auzea o voce, adânc în interiorul său, parcă glăsuia de acolo un pedagog atoateştiutor, prompt, nemilos… „Ştim cu toţii că sunt adversari care niciodată nu pot fi învinşi. Cine se pune cu ei e sacrificat chiar mai repede decât îşi închipuie. Şi acest „mai repede decât îşi închipuie” începu să i se repete-n minte ca o flaşnetă. Starea aceasta chiar ar fi devenit insuportabilă dacă în faţa lui n-ar fi apărut, asemeni unei scene mişcătoare, un spaţiu mare, fremătător, plin de felurite măşti. Ce vorbăreţe erau toate caricaturile acestea şi într-un anume fel agresive, pornite pe rele… Vorbeau între ele, i se adresau şi lui… „Vrei să nu-ţi pierzi puterea, să nu sufle peste tine bătrâneţea… hai, că eşti comic”, îi flutură pe la nas un liliac mare, rotitor, desprins dintr-un grup modelat în forma unei aripi de avion… „Petras, se auzi dintr-o altă direcţie, eu te văd, tu nu, să te ţii tare, ajuns aici nu mai poţi da înapoi”… „cirip… cirip… cirip… sunt o vrabie din haos şi nu mai vreau nimic”… apoi, după toate acestea, ajunse chiar în mijlocul scenei sau al pieţei, ce-o fi fost. În jur, argintaţi, urşi cu cozi mari şi pălărioare ca de târg, femeiuşti mărunte, fugărite, prinse, mângâiate de cavaleri solizi, dar palizi ca bolnavii de piept, pur şi simplu monumente umblătoare, statui, cai şi călăreţi, mulţi jongleri puternici, agili, elastici, parcă fără vertebre, aruncând în sus şi prinzând în palme cranii, becuri aprinse, ouă, cheaguri mari de sânge. Belşug de scene ce se năşteau unele din altele. Dar cu toate, cu toţi aceştia ar fi fost mai uşor, dacă n-ar fi văzut în dreptul unui arbore ce părea făcut din fum, o arătare imposibil de descris, un fel de grămadă neagră, ce avea totuşi conturat un fel de cap din care doi ochi sfredelitori priveau. Se uita insistent la el, la Petras, atrăgându-l irezistibil înspre ea.

– Ştii cine sunt, întrebă grămada? Trebuie să ştii, răspunse tot ea, ai vrut să mă ţii la distanţă, Petras, Petras, să mă eviţi… Am să fiu bună cu tine, o clipă, cum n-am prea fost cu alţii, pe nu puţini avându-i aici, lângă tine. Fă-te că te uiţi peste mine, departe”…

Departe, departe, dar cât de aproape totuşi, apare o scenă, nu mare, frumos împodobită, cu o orchestră în spate, iar în faţa ei, chiar el, Petras, puternic, tânăr, cântând fără oboseli, în aplauzele a sute de oameni plutind parcă într-o lumină curată, tremurătoare. Începuse cu doinele, sârbele pe la prânz şi iată, că acum era seară, chiar întunerec şi el neobosit, sub reflectoare, sub nu ştiu câte reflectoare aprinse, continua. I se strigau vorbe atât de încurajatoare, era aplaudat atât de mult. Adevărate explozii, ovaţii, urale. Dar totul, ca un trăsnet din senin, se opri brusc, direct, spintecat parcă de-un pumnal. Momâia umedă, cu tentacule, lăbărţată, se afla în faţa lui… Zise: „Petras, nici tu nu poţi scăpa, cum să-ţi explic, de ce se află îndărătul meu. Am să mă dau la o parte ca să poţi porni imediat la drum”… Şi, într-adevăr, din spatele arătării, se deschise o cărare pietroasă, mereu mai îngustă, absorbantă de energii, urcând mereu. Câteva clipe se mai văzu pe sine, pe mai multe scene, demult, cu voce, cu aplauze, cu mişcări repezi, fără oboseli. Mai reuşi să vadă şi momâia aceea rezemată de un arbore, făcut parcă din fum… Apoi, drumul îl luă în stăpânire, drumul ce părea să ducă spre mari singurătăţi… Curând constată că pe traseul acela nu era singur. Oameni ca şi el, depărtaţi de bunurile lumeşti, cu paşi mai rari, mai apăsaţi, mergeau în aceeaşi direcţie. Un fel de coşmar mişcător. Aveau în spate poveri care nu erau altceva decât faptele lor. Tot ce fusese mai înainte bucurie, tristeţe, de la o clipă la alta părea să se şteargă. Orice s-ar fi putut petrece, zguduire de pământ, vijelie, ameninţare de ape, de foc, nimic n-ar fi putut să conturbe mersul liniştit, mereu în aceeaşi direcţie al acelor oameni… Bătrâneţea întinsă, cu solul ei moale, mocirlos, cu codri, în care până şi dimineţile începeau c-o lumină întunecată. Şi deasupra nori şi senzaţia că tot aluneci în jos şi nici o mână nu se-ntinde să te oprească…

După ani şi ani, turişti de toate felurile, echipaţi, supraechipaţi, în vorbire cu termenii „O.K., „Super”, „Super-O.K.”, expediţii conduse riguros de doctorul Creţu, au declarat pe diferite posturi radio, T.V., că dintre cele mai izolate stânci pe care le-au întâlnit se aude, la ore neprecise, dar se aude, un glas ce parcă nu vrea să se stingă şi care trebuie să fi fost aievea cândva…

 

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 154-156]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.