Poezia Magdei Cârneci (Hipermateria, 1980, O tăcere asurzitoare, 1985, Haosmos, 1992, Poeme politice, 2000, Poeme TRANS, 2012) a fost percepută sub specia inteligenţei (I. B. Lefter), a experimentului (Andreea Deciu), sau a „romantismului profetic” (Andrei Bodiu). Fireşte, aceste caracterizări, ca şi altele care au fost produse de-a lungul timpului, sunt relative. Situată „la întâlnirea dintre cotidian şi etern” (Mircea A. Diaconu), poezia Magdei Cârneci este expresia unor stări liminare, prin care un real cu suprafeţe şi aparenţe denaturate, alienante este comprimat în expresie lirică tensionată, de reală forţă expresivă şi simbolică.

Magda Cârneci s-a impus, în lirica de azi, şi prin detenta lucidă a unei conştiinţe a poeziei articulată cu pregnanţă. Într-un Post-scriptum la o carte de poezie, autoarea îşi asumă cu luciditate condiţia postmodernă, definind-o în acelaşi timp în termeni ai jocului postmodern cu simulacrele, sincretismele şi polimorfismul limbajului poetic: „Suntem, vrând-nevrând, postmoderni. Consumăm resturile, fărâmiturile, urmările de la festinul de aproape un secol al altora. Avangarda n-a fost urmată, în mobilul ei iniţial, în spiritul ei, ci bineînţeles în litera ei, în formulele sale pur tehnice. Ca orice gnoză care devine repede o religie instituţionalizată, o tehnologie reificată. Suntem vrând-nevrând post-moderni, tragem ponoasele unor jocuri făcute de alţii, unei rulete puse în mişcare de alţii. Nu putem decât să permutăm la nesfârşit un depozit uriaş de limbaje şi tehnici, explorându-le până la saturaţie, până la tiranie, căutând din aproape în aproape, orbeşte, o cărare care nu se înfundă, un limbaj care nu se reifică, o cale a salvării. Suportăm sincretismul ca figură de stil, polimorfia ca o condiţie a supravieţuirii, îndurăm posibilismul ca o stare de existenţă”.

O poezie ce exprimă cu claritate concepţia şi modalităţile discursive ale Magdei Cârneci este Să privim realitatea în faţă, artă poetică şi, totodată, reprezentare a elanurilor gnoseologice şi metafizice ale unei întregi generaţii poetice: „Să privim realitatea în faţă/ în faţa ei grasă de femeie de casă, fără pretenţii/ prost îmbrăcată, mamă a zece copii (n-a avortat/ niciodată) pregătind de mâncare pentru o cantină/ întreagă, o armată de geniu, subpământean, aerian/ şi terestru, ciorba de burtă, ciorba fierbinte şi grasă/ în cazane de tablă// Să-i pupăm cu curaj şi mândrie/ faţa sulemenită şi rasă (are mustaţă muierea) mâncată/ de coşuri şi bube, dar generoasă,/ o conopidă, melasă, ciupercă de foc, măruntaie, explozii,/ «peisaj după bătălie», pat după dragoste, o celebră/ istorie desfrânată şi păcătoasă/ ca o piramidă de capete/ un atroce ospăţ fără margini, femeia cu o mie de sâni/ bună azi, bună mâine, bună zece mii de săptămâni/ în coama ei creaţă cum şadem, furnicile, microbii,/ căpuşele (găurile fantele uşile)/ atunci când îşi închide căscând/ gura lată fardată cu o tonă de/ ruj purpuriu de sânge/ dă să ne-nghită, să ne mestece, în braţe ne strânge/ parcă ar fi o sărutare de dragoste, extaze, contopirea/ cu cosmosul, epifanie:/ muşte negre şi verzi cântau imne în beatitudine pe/ lipicioasa şi otrăvitoarea hârtie”.

Se poate observa că poezia Magdei Cârneci e, dincolo de adierile metafizice ce o împrejmuie, o poezie cu o acută carnaţie senzorială, o poezie a visceralităţii fiinţei şi a unei realităţi masive, proliferante. Eul poetic trăieşte cu asiduitate revelaţiile şi exasperările unei existenţe debordante, torenţiale, fiind conectat, cu toate simţurile şi afectele sale, la corpusul aluvionar al unui real halucinant: „dacă acele ţipete, acele lătrături,/ sfâşiind carnea nopţii/ sunt ale ochilor care încep să zărească prin ceaţă,/ sunt ale urechilor care încep să audă/ un ultrasunet insuportabil,/ degetele presimt, mirosul profetizează,/ nervii explodează încet, flori carnivore în întuneric,/ deschizându-se către/ o vastă insesizabilă pradă,/ sunt ale limbilor lumii încercând bâlbâit/ să rostească”. Asumarea cotidianului e asociată unei radicalizări a viziunii dar şi unei demistificări a stereotipurilor, într-o percepţie netă a unei realităţi convulsive şi devorante: „Iarăşi am ajuns în această piaţă fără ieşire./ Oare cum am ajuns? cine ne-a împins? Cine ne-a închis cu de-a sila?/ Lumea din afară din nou nu mai poate fi transformată./ Toate ideile noastre, scoase în lume, s-au dovedit criminale./ Grămezi de iluzii şi manifeste ard mocnit în toate cotloanele./ Utopia, totuşi, ameninţă încă. E adânc semănată în noi. Ea e muma realului.// trebuie să ne eliberăm de ciuma asta vopsită./ Dacă nu mai putem schimba lumea, atunci lumea trebuie oprită./ Trebuie adusă în noi, trebuie înghiţită./ Acolo, în noi, ea e liberă, ea mai poate fi transformată./ Cea mai bună lume e-n noi. Noi suntem lumea ce trebuie// din nou din nou inventată” (Post-utopism). Realitatea pe care o transcrie Magda Cârneci în poemele sale este un spaţiu alienant, impropriu locuirii, în care fiinţa îşi resimte propria sa lipsă de sens, propria condiţie dominată de un destin straniu şi de aleatoriu. Reificarea, absenţa unor conţinuturi substanţiale şi a unor semnificaţii înalte se conjugă cu sugestia teatralităţii, a unei scenografii a neantului, figurat cu mijloace austere, într-un limbaj deposedat de orice iluzie, din care ideea de posibilă mântuire a fost alungată, ca în poemul Glasul poporului: „Acum, că s-a dus naibii butaforia/ mă uit în jur, nu văd nimic, mai nimic, e pustiu/ unde să fug de aici, unde, în care univers, pe care planetă?/ daţi-i o lume bietului muncitor/ muritor// la marginea autostrăzii care curge în cosmos”.

Nihilismul Magdei Cârneci, denunţarea convenţiilor şi repudierea iluziilor, toate acestea conduc cititorul în pragul unor scenarii apocaliptice, a unor viziuni halucinante, în care nimicul, neantul au o pondere covârşitoare. În mod semnificativ, un poem precum Raiul, în care ar trebui să prevaleze sensuri benefice, e structurat din perspectiva sarcasmului, a deziluzionării şi a sugestiei terifiantului camuflat dedesubtul unor suprafeţe apolinice, liniştitoare. Îndărătul spaţiului aseptic, pândeşte, devorantă, insidioasă, apocalipsa, surprinsă într-o expresie lirică subversivă, parodică: „Am văzut raiul/ râuri de rubine şi lapte pe străzi/ urale, steguleţe, ovaţii/ cuvinte mari de aur, ridicate pe piedestale în pieţe/ urlete, spume la gură, aclamaţii,/ am văzut cu ochii mei raiul […]// Am văzut şi eu raiul/ uzinele sale de cristal şi neoane/ hidrocentralele sale de raze şi duh/ minele sale de uraniu şi diamante/ crescătorii lui de oameni noi şi desăvârşiţi// Am văzut uşile, porţile,/ ghişeele lui nichelate, pline de becuri aprinse şi reflectoare:/ în faţa tejghelei, un bărbat se transformă în broască/ în faţa portarului o femeie se preschimbă în cârtiţă/ în faţa şefilor un copil se transformă-ntr-o cârtiţă// Am văzut cu ochii mei raiul/ el e aici, lângă voi, bucuraţi-vă/ şobolani din toate subsolurile/ cârtiţe din lumea întreagă/ şoareci din suflete şi din toate cuvintele// iubiţi-vă/ uniţi-vă/ devoraţi-vă!”. Descriind cu acuitate a percepţiei spaţiul infernal al „levantului putred”, Magda Cârneci desenează peisaje groteşti, de coşmar, în care fiinţa îşi dizolvă identitatea, iar dorinţa de dispariţie e precis formulată, ca într-o invocaţie budistă; aici, nostalgia nirvanei are forţa imperativă şi plastica nihilistă a unei imprecaţii: „Nu mai vreau, lăsaţi-mă în pace./ Lăsaţi-mă să mă dezagreg, să mă pierd./ Vreau să mă stric, să mă dizolv, să dispar,/ e dreptul meu să pier, să mă pierd,/ vreau să nu mai fiu nimeni”. În acest decor funambulesc şi apocaliptic, schiţat în aquaforte, în versuri limpezi, precise şi riguroase ca nişte mecanisme impecabil reglate, Magda Cârneci plasează şi destinul poetului, un destin derizoriu, de damnat incorigibil, ce-şi asumă cu luciditate o condiţie profetică şi prozaică totodată: „Poetul se străduieşte să vadă viitorul încăierându-se cu trecutul/ şi zăreşte numai o pâlnie:/ o pâlnie veche şi ruginită  care soarbe tot,/ linge tot, şterge tot şi-l tot întreabă galeş: la ce bun?// […]// Poetul dănţuie singur printre ruine/ poetul psalmodiază pentru bestii şi fiare/ poetul se roagă la diamante şi sânge,/ poetul întreabă unde sunt noile temple/ poetul îşi recită singur stanţele printre hoituri/ poetul se mănâncă singur pe sine// şi se transformă în vorbe” (Ars exilum mundi).

Nu toate poemele sunt închipuite prin grila unor stenograme ale neantului, ori ale unei realităţi apocaliptice. Unele poeme dezvăluie predispoziţia pentru miniatural, pentru viziunile extatice, fastuoase, în care tonalităţile elegiace conferă stării lirice o anume delicateţe, sugestii ale picturalului, o muzicalitate difuză ce nu exclude calofilia şi armoniile interioare: „roată, rubin şi vârtej,/ zăpada luminoasă a buzelor tale mă conducea prin grindină/ acolo unde n-am zărit nici bărbat, nici femeie,/ ci doar licărirea unui apus răsărit/ Înghiţit în sfârşit de dulceaţa ta nesfârşită/ abur printre frunzişuri/ acolo unde în sfârşit nu e nimeni/ doar o mireasmă atotcuprinzătoare/ şi degetele părăsite pe mal”. Poetă a hipermateriei şi a „haosmosului”, Magda Cârneci decupează din realitate secvenţe relevante, fragmente ale existenţei pe care privirea le înregistrează cu voluptate senzorială: „Măcelarul în uşa magazinului său/ întinde carnea însângerată şi crudă/ trecătorilor, în ceasul amiezii.// Şi între atâtea jertfe/ cine mai deosebeşte sângele/ său de sângele hranei/ ce se azvârle continuu pe străzi” (Poesia). Articulată în spirit neoexpresionist, cu accente apăsate asupra unor detalii atroce ale realului, cultivând oximoronul şi simbolul cu alură alegorică, poezia de acest tip nu exclude un anume manierism al deriziunii şi farsei metafizice, ce caută să desfacă din multitudinea de înfăţişări, forme şi chipuri ale lumii esenţialitatea, arhetipul, reflexul originar. Un poem ca Tinereţea e radiografia credibilă a unui real demonetizat, închipuită în versuri cu tăietură neutră, lipsite de excese sau stridenţe imagistice, dimpotrivă, neutre, cu o afectivitate de grad zero: „Mizeria întâmplărilor proprii: diamante/ de sticlă înfipte direct în carnea albă a pieptului.// E o neruşinare să fi fost tânăr: bancnotă nouă/ şi goală pe care toţi se semnează”.

Parabolele lirice ale Magdei Cârneci, cu fervoarea lor nihilistă, cu vocaţia lor demistificatoare, reprezintă, cu certitudine, o probă de autenticitate a unui lirism ce nu exclude din formele sale de manifestare nici figuraţia etică, nici resursele civice, subtextuale ori manifeste, ca în Poeme politice, în care iubirea de patrie capătă reflexe purificatoare, conotaţii ale unei probe a labirintului şi ale unor tentaţii ale limitelor, lipsite de orice iluzii: „Nu-ţi promit la început, patrie, nici unt, nici ghirlande de flori, ci sudoare şi lacrimi şi scrâşnet al dinţilor.// […]// Patrie a turnătorilor, palavragiilor, ipsosarilor./ Patrie a ţăranului urbanizat şi a orăşanului încă ţăran./ Europă pitică a sabotorilor, cârcotaşilor, măsluitorilor, tăietorilor, măcelarilor. Patrie a cui te vrea şi a cui te posedă, patrie care uiţi repede, repede”. Între metafizică şi corporalitate, între concept şi trăire, între senzaţie şi conspectul ei liric liminal, poezia Magdei Cârneci găseşte, mereu, o formă distinctă de echilibru, prin tentaţia înscenării voluptuoase a semnelor şi priveliştilor lumii, într-un desen liric auster şi halucinant.

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 157-158]