un singur poem
ea avea nenumărate riduri săpate pe chip
părul albit și rănile la vedere.
ea știa durerea întristarea și suspinul
pe de rost.
ea nu scrisese până acum decât un singur poem
cu aceleași imagini de caleidoscop defect
cu aceleași personaje
ce se observau cu bunăvoință
călători în trenuri ce se încrucișează
din direcții contrare.
ea se înfășura în poemul ei
ca într-un șal în noaptea polară.
ea scria același poem
și ridurile nu i se netezeau
rănile nu i se închideau
mâinile îi erau tot înghețate
în jur erau mai mulți morți decât vii
știrile promiteau catastrofe seară de seară.
ea scria același poem
unul singur
el se deșira ca un fular ros de atâta purtat
i se scurgea printre degete
ca un fir de sânge dintr-un trup
extrem de bolnav.
o boală de sezon
ce te scoate din circuit vreme de două săptămâni.
printre ceaiuri siropuri de tuse nesfârșite cafele
un gând îți dă putere:
e destul timp pentru toate.
e timp să te lași de fumat.
e timp să nu te mai întristezi
când prietenii se îndepărtează.
e timp să o iei de la început
făcând de data asta
totul ca la carte.
e timp până în ultima clipă.
fără iubire
în copilărie am aflat că iubirea e totul.
mai târziu într-una din casele pe care le-am părăsit
fără pic de regret pentru timpul mâlos din ele
am învățat că se poate trăi foarte bine fără iubire.
nu se întâmplă nimic.
pe corp îți crește o pelicula fină de silicon transparent
din cel folosit de instalatori.
pe deasupra niște solzișori verzui deși.
de-acum poți să treci prin lume liniștit.
ce dacă nu ești iubită.
siliconul îți ține de cald
solzișorii de frig.
răutățile săgețile se lovesc de cele două platoșe
și tu ești tot nou-nouță.
se întâmplă însă și lucruri neprevăzute.
un copilaș șutează în minge înspre tine
și așteaptă cu ochi albaștri să i-o dai înapoi.
atunci ești foarte încurcată.
sau un domn foarte în vârstă schițează
gestul de a-ți ceda locul în autobuz
când te vede înconjurată de sacoșe de la supermarket.
iarăși solzișorii se înmoaie.
cel mai rău e însă când un cățel te privește
se rotește în jurul tău într-un vârtej auriu
îți sare în brațe îți linge mâinile.
atunci pentru o clipă siliconul și solzișorii tăi dispar
atunci pentru o clipă – da – pentru o clipă
crezi că ai mai putea să încerci.
în minutul următor doi polițiști comunitari
întrerup scena de iubire: „probabil nu-i vaccinat antirabic.
și sigur are o mulțime de alte boli transmisibile”.
silicon solzișori mâzgă cenușie.
floare de gheață
anul acesta a trecut cu alte planuri
neduse la capăt.
suma termenilor e mai mică
decât fiecare dintre ei.
doar un gând din nopțile de insomnie
s-a întrupat
de parcă te-ai fi pedepsit singură
pentru o vină imaginară.
în aer se simte apropierea zăpezii
în oase presimți viitoare catastrofe
nu ai cui spune.
în seara de decembrie
ștergi un nume din agenda telefonică
o novă se stinge.
cei plecați se întorc tot mai des în vis
cei rămași se îndepărtează în viteză.
cauți apoi încă niște motive bune
pentru a doua zi pâinea câinele
o țeavă spartă.
noi fisuri în tencuială. noi dureri
care trebuie epuizate.
o frază întortocheată își cere dreptul la viață
se cere scrisă.
ca și cum de asta ar depinde
supraviețuirea ta.
primul cuvânt e pe un raft unde nu-l poți ajunge.
îți amintești doar de acea catedrală din cuvinte
pe care ai schițat-o stângaci.
știi însă că prima piatră o va pune altcineva.
peste tine.
înainte de somn
ai învins și nu ai câștigat nimic
ai pierdut și nu ai devenit mai rea
nici mai bună.
în seara de iarnă se înstăpânește un gust amar.
nimic nu mai e cum era
pâinea legumele țigările
nici măcar amintirile
nu te mai poți agăța de ele
ca de niște pitoane
în neînsemnatele tale escalade.
nici victoriile și înfrângerile
nu mai sunt ce erau
cineva a pus între ele semnul egal.
și în clipa aceasta gândul acesta
gândit probabil și el de altcineva înaintea ta
devine o firimitură de pâine
ce nu te va ajuta să găsești vreun drum
uliul e aproape.
dacă n-ai fi scris
dacă n-ai fi scris
în viața ta niciun poem
nu ai fi străbătut noaptea
de la un capăt la altul
nu ai veghea acum inutil
ca un far părăsit
peste un ocean cu deșeuri petroliere
dacă n-ai fi scris
în viața ta niciun poem
nu ai fi confundat niciodată
stânga cu dreapta
înfrângerea cu victoria
coșmarul cu extazul
poate acum ai fi scris
programe de calculator
sau ai fi cultivat zmeură
și relații sociale
dacă n-ai fi scris
în viața ta niciun poem
ai fi văzut și tu
doar jumătatea plină a paharului
ai fi avut și tu
planuri cincinale decenale
ai fi avut nenumărate împliniri prozaice
ai fi realizat o mulțime de target-uri
fiecare clipă ți-ar fi fost bine umplută
iar seara ai fi adormit cu ușurință
după somnul fără vise
ai fi luat-o de la capăt zâmbind
ușor tâmp
la ce bun însă acest gând
acum când ai trecut de jumătatea drumului
te smulgi din reveria dulce-amară
și chiar nu mai ai ce face
recviem
tristețea ei era o jucărie din copilărie
pe care o arăta mereu musafirilor
împreună cu diplomele de premiantă
două codițe de păr șaten sută la sută natural
și colecția de capace de bere
îndreptate cu cărămida.
tristețea ei era o rochie demodată
pe care nu se îndura să o arunce
știind că moda e ciclică.
o purta semeț pe aleile parcului central
ignorând superior
șușotelile amuzate.
acasă rochia devenea halat
șorț de bucătărie pijama
se confunda cu propria-i piele.
prietenii o îndemnau să se desprindă
să îngroape trecutul pentru totdeauna
să gândească bineînțeles pozitiv
dar ea se făcea tot mai mică
încăpea acum în același sertar cu jucăria
într-un buzunar al rochiei
într-o lacrimă violetă
în cinstea bunelor lor intenții.
spaima
spaima sună la ușă
deghizată în poștăriță
o poftești înăuntru îi faci cafea
o întrebi de sănătate de copii
îi dai bacșiș.
ea se instalează comod
își aprinde o țigară își pune un cd.
începe să se plimbe prin cameră
cu mâinile în șolduri bărbia ridicată
dezinvoltă ca modelele de pe canalul fashion.
îți cotrobăie prin lucruri. se simte bine.
e la ea acasă.
o alinți îi faci complimente
numai să plece odată.
ea se agață de tine bate din picioare
ca un copil râzgâiat.
cedezi și de data asta
te ridici și ieși în ploaie
fără umbrelă fără chei.
o mașină aproape dă peste tine.
un obiect de preț
pentru care economisești ani de-a rândul
monede de zece bani.
tocmai când să-l cumperi
el se scumpește crește rata inflației
apar lucruri mai urgente.
așa aduna ea câte un vers
din cuvinte de zece bani
și poemul dorit era tot mai departe
un măr perfect într-un copac mult prea înalt
un colac de salvare
pe care nu-l poate ajunge
cine nu știe să înoate.
ochii îi erau mai stinși acum
gesturile lente pasul domol.
oboseala o prinsese în pânza ei.
însă tot mai strângea câte-o monedă
un cuvânt de zece bani le alinia în fișicuri
le număra le mângâia
și ele nu erau niciodată de-ajuns.
apoi într-o zi din senin și-a pus toate monezile
în pălăria unui cântăreț la chitară din piața mare.
poemul a fost atunci mai aproape ca niciodată
l-a putut atinge silabisi.
era un tril nemaiauzit
într-o gură de mut.
o zi însorită
ea a fost copil precoce
tânără speranță neconfirmată
adult imatur
ea a dansat un dans
compus dintr-o mie de secvențe
fiecare repetată până la disperare
ansamblu dând cu ușurință
iluzia spontaneității
ea și-a amintit mai mult decât a trăit
și-a imaginat mai mult decât a respirat
și nu a fost de ajuns
ea a fost fumul și zațul de după petrecere
siaj dar niciodată vas de croazieră
cioburi colorate de caleidoscop
din care fiecare a înțeles ce-a putut
și atunci cine a fost ea
(aici asistența în haine mai mult sau mai puțin cernite
își ia adio se risipesc care încotro
la cafenea dentist supermarket
a durat foarte puțin
or să prindă și știrile de ora cinci
bine că n-a plouat
dacă n-a plouat înseamnă că ei
nu-i pare rău)
[Vatra, nr. 5/2019, pp. 13-15]
revistavatra.org 