Letiția ILEA – primul telefon portabil

letitia ilea

 

am coborât într-o vară din tren în ploiești

un oraș necunoscut

am dat adresa taximetristului.

m-a întrebat imediat: scara lui nino?

era prietenul taximetriștilor pe care îi răsfăța

cu kent lung.

și mi-am amintit atunci și acum de brett

care i-a zis într-o seară unui taximetrist de la teatru:

„condu de o sută de lei”

pentru că pur și simplu nu dorea să meargă nicăieri.

brett purta numele unui personaj din fiesta lui hemingway

care întrebat dacă i-a plăcut parisul

a răspuns că nici măcar n-a ieșit din casă. Citește în continuare →

KOCSIS Francisko – Melancolii negre, cu şi fără dedicaţie

letitia-ilea-intamplari

Cea mai recentă carte a Letiţiei Ilea* pare să-şi fi tras cititorii în adâncurile întunecate ale materiei lirice, e o poezie grea, aspră, abrazivă, care nu te îndeamnă să te apuci imediat de scris despre ea. În ciuda aparentei simplităţi, a adaptării discursului la funcţia de comunicare frustă, a eliminării oricărei tentaţii de calofilie ori de asociaţii scăpărătoare, poezia nu pluteşte pe ape limpezi. Fără să-şi fi propus, probabil, poeta ne pune în faţă un jurnal negru, al angoaselor, jurnalul liric al unei inadaptări la realitate, consemnarea cu un fel de brutalitate, furie, disperare a clipelor negre, a golurilor existenţiale din care ori nu există ieşire, ori numai ea nu ştie cum poţi scăpa din răul ontologic. Probabil ipostaza a doua e cea valabilă, câtă vreme ea însăşi îşi asumă neputinţa de a schimba ceva, e atâta resemnare încât simţi iminenţa unei implozii: „am căutat/ în pământ în cărţi în stele/ şi am aflat doar pustiul” (am căutat), un „gol care se lăţeşte la venirea serii” (***, p. 172). Stăruie impresia că toată poezia porneşte de la concretul existenţial, se trage din emoţii, trăiri, reacţii provocate de evenimente biografice, că e o poezie care se scrie pe principiul decantărilor, de la notaţia frustă, calmă sau înciudată uneori, până la nevoia imperioasă de a striga eliberator, de a diminua tensiunea lăuntrică, dar poate mai exact ar fi să spun că se scrie pe cel al acumulării sidefului pe firul de nisip, deşi a sugera o asemenea concentrare de suferinţă, de trăire negativă ar întuneca şi micile insule de lumină care mai apar în poezia ei. Este vorba mai cu seamă de însufleţirea temperată pe care o stârneşte prezenţa ori evocarea prietenilor, multora dintre ei dedicându-le poeme sensibile, căutând „cuvântul potrivit/ pentru un prieten în suferinţă”, ca să-l facă „să creadă din nou/ în ziua de mâine”, deşi în propriul suflet nu poate schimba nimic, „cariul îşi vede de treabă”, „în mintea ta/ s-a cuibărit spaima/ cu arme şi bagaje”, dar un licăr de speranţă pare să pulseze la gândul reciprocităţii, că „departe cineva/ caută cuvântul potrivit pentru tine/ se gândeşte cum/ să-ţi aline dintr-o dată toate durerile/ să te facă să crezi din nou/ în ziua de mâine” (unde să găseşti). Deşi nu pare, în comparaţie cu majoritatea poemelor sale, acesta este un moment tonic, fast. Ca şi ziua dătătoare de speranţă din lumină de octombrie, deşi porneşte de la ternul diurn: „lentoare tristeţe sfâşiere chiar./ ca şi cum vestea bună/ ar fi un fruct prea copt/ ce vai nu mai poate fi mâncat (…)/ realizezi dintr-o dată/ că toamna aceasta e cea mai frumoasă/ că mai ai timp./ lumina de octombrie te inundă/ zâmbeşti/ gata să iei totul de la capăt”. Îşi reînnoieşte promisiunea şi la sfârşitul unui scenariu al unei zile identică întru totul cu celelalte, „îţi spui că/ de mâine da de mâine/ totul se va schimba cu siguranţă” (vineri seara), dar simţim că e ceva ce nu obligă, e veşnica amânare, lipsa unei motivaţii puternice care să genereze sens, scop, utilitate, voinţă. La Letiţia Ilea până şi poemele ce par mai luminoase, mai optimiste, sunt impregnate în substrat de o melancolie evanescentă, chiar şi în momentele când are „senzaţia că timpul nu se grăbeşte prea tare”, când traversarea zilei e „mângâiere nu săgeată”, când „ursitoarea bună a alungat furtuna” (***, p. 90) nu se risipeşte cu totul starea de alertă, reacţia defensivă, nici când îşi ia inima-n dinţi, îşi ridică gulerul şi porneşte înainte cu mâinile înfundate-n buzunare nu sugerează alura unui cuceritor, ci numai îndârjirea celui ce nu are de ales. Citește în continuare →

Alexandru Vlad in memoriam (3) – Poeme dedicate scriitorului

Aurel PANTEA

aurel

Poeme

***

  In memoriam Alexandru Vlad 

Simt alte acorduri.

Sînt momente cînd limba priveşte în moarte.

Sînt clipele în care viul exhibă ultima enigmă.

Bănuiam de mult că muzica arată cel mai mult din ceea ce nu poate să apară.

Acum, indecenţa morţii amînă încă o dată ceea ce, totuşi, s-ar fi putut să apară

***

Am fost la înmormîntarea lui Alexandru Vlad,

prieteni trişti,

tristeţea era regula impusă de lăuntruri devastate,

am ieşit din cimitir, să beau ceva,

l-am întîlnit pe Baciul Moldovan,

avea faţa radioasă,

mi-a spus că tocmai o întîlnise pe iubita lui

din tinereţe

eşti frumoasă, i-a spus,

toţi se îndreptau în direcţii diferite,

pînă la urmă se vor întîlni,

numai lumina de pe chipul prietenului spunea altceva,

cu totul altceva,

lumina aceea spunea un nu revoltat

rosăturii

***

Dinspre tine vin numai şoapte,

cu tine urcă în oraş amurgul,

un grai fără seamăn seamănă melodii,

că tot trupul îţi cîntă,

te-am văzut cum priveai trecătorii,

ochii tăi secerau chipuri, în vechimile serii,

cineva a povestit odată despre cum apari în desimi de aparenţe,

cum pe chipuri se aşează lumini străine

şi pe străzi pluteşte o răcoare

ieşită din respiraţii de  demult.

în preajma ta

toate de aici

îşi găsesc apusul,

pînă cînd mîinile tale mîngîie ceva molatic

şi întreg oraşul se înalţă,

încît se vede surîsul crîncen,

doar el, surîsul crîncen al unei feţe enorme

***

Mişcările tale moi,

trupul în surdină

invită la înverşunate descrieri;

ţi-aş scoate zilele din trup,

ţi-aş aresta trecutul, cînd nu te ştiam,

să nu mai simt palpitul altei vieţi

prinse încă în memoria ta,

cînd mergi prin cameră, neatentă,

şi atingi cu gamba mobilele,

cu chipul încă prins în voluptate,

îmi auzi privirea cum îţi înfăşoară coapsele,

încet, ca o insinuare,

iar tu chiar prinzi privirea aceea

şi o depeni, şi te înfăşori cu ea, atrăgîndu-mă, pînă cînd nimic

nu ne mai desparte,

pînă cînd îmbrăţişarea noastră

nu mai lasă nici un loc

pentru moarte

***

În semiumbra camerei,

afară e după amiază,

toate clipele plutesc leneşe,

amintirile s-au retras

în prezenţa tandră,

trupul tău destins

oferă pîine luminii

***

Amintirile cu tine

sunt animale blînde,

vizitînd prezentul

cu mii de ochi,

din acea noapte, cînd ai făcut să se nască

în adolescent

privirea de bărbat,

de atunci în inima mea

au început pregătirile pentru moarte,

trupul tău de odinioară a strecurat în fiecare celulă

a trupului meu

narcoze străvechi.

ştiu că nu am scăpare,

dar febra acelei nopţi de dragoste

poate fi urma unei ferocităţi

în care învierile alunecă fericite spre moarte

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­              ***

Dacă ai fi plecat atunci,

s-ar fi prăbuşit zile peste zile,

aş fi văzut ce ar mai fi rămas

după ce, în disperare,

timpul

ar fi zidit ultima citadelă,

să nu se vadă sumbra goliciune din care se naşte,

dar ai rămas

şi frumuseţea ta s-a hrănit

cu măştile pe care le ia fiecare clipă,

aparenţe care m-au sedus

fără să-mi spună cineva

că aş umbla prin frumoase grădini,

ale unei călătorii din care nici unul din noi,

pentru nimic în lume, nu ar fi putut lipsi,

ca să se împlinească

neştiutul pe care amîndoi îl purtăm

nu se ştie unde

***

Nu îmi vorbeşti, Doamne,

nu ai loc de laşitatea şi justificările mele,

Tu eşti tăcerea în vertigiu din rumori,

nu am nimic să Te cheme,

dar Îţi simt prezenţa în pata însîngerată

din începutul şi sfîrşitul

fiecărei zile

stau în trufia rugăciunii

şi graiurile mele se prefac în cenuşi

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­

***

Katia priveşte florile de maci

din grădina noastră sălbatică.

Ştiu, lirismul e o afacere minoră, acum,

în oameni detracaţi

***

O noapte întreagă cu morţi dragi

mi te aduce, acum, fragilă,

dintr-o primăvară îndepărtată.

tatăl meu murise în aceeaşi noapte, cînd noi ne celebram dragostea

într-o vreme brună,

asta se vedea pe toate chipurile,

iar tu, printre femei în negru şi plînsete,

erai însăşi inocenţa derutată,

toţi te îmbrăţişau,

purtînd pe chipuri viaţa şi o tristeţe venită din scurte priviri spre cel mort,

era un april crud, strigat de exploziile anotimpului.

Acum, în silozul de întîmplări de după aceea, privirile tale

de atunci

revin şi fac din nou imposibilă moartea dragostei

***

Katiei

 

Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele

dintre ceea ce sîntem,

acum,

şi ceea ce nu vom mai fi,

încît intrăm, fără să ştim,

în tăceri fluide,

de unde doar o voce a cuiva ce ni s-a dedicat cu totul

ne mai poate întoarce.

Simţim chemarea ei dintr-un trecut

în care locuiam

şi care, parcă speriat

de acele tăceri fără capăt,

ne inundă cu atîtea amintiri

că putem face drumul îndărăt,

purtînd păreri de rău şi chemări abia născute

şi promisiuni

despre care n-avem de unde şti

că s-ar fi împlinit vreodată

 

 

***

Letiţia ILEA

ilea

duminică dimineaţa

 

                          In memoriam Alexandru Vlad

ziarele au scris apoi au tăcut

prietenii au plecat încet acasă.

te-am văzut ultima dată

fără să te recunosc.

am izgonit acea imagine din minte

nenumărate fragmente de viaţă

i-au luat locul.

zâmbetul tău bun

când eu îţi înşiram prostioarele mele.

nu mă întrerupeai doar îmi povesteai apoi

o istorioară cu tâlc.

descoperirile tale muzicale

pe care le adoptam imediat.

şi mă gândesc că ai plecat

exact într-o duminică dimineaţă

ca în piesa lui kris kristofferson

care ne plăcea atât de mult.

poate totul nu e decât o glumă

şi ai să te-ntorci precum soldatul crezut mort

din „La pescuit de somon în Yemen”

despre care tot de la tine am aflat.

astăzi ţi-am căutat cărţile în bibliotecă

le-am comandat pe cele pe care nu le am.

o formă de neputinţă.

îmi vor lipsi încurajările ironiile tale

cafeaua cu gust atât de diferit

când era povestită cu tine.

nu am intrat de atunci în cafeneaua

unde obişnuiai să mergi

sper în mod nesăbuit că eşti acolo

în dosul ferestrelor uriaşe

şi ai să-mi faci cu mâna

în timp ce eu trec spre universitate

sau chiar ai să-nclini uşor din cap

în semn de reproş că nu mă opresc.

ultimul meu dar pentru tine

au fost nişte crizanteme

poate mai potrivit ar fi fost un pachet de tutun

şi pe panglica neagră nu era loc

să scriu toate acestea.

 

***

Ruxandra CESEREANU

cesereanu

Povestaşul

Prin 1992-1993, vreo trei luni de zile (nu ştiu de ce a durat doar atât, poate au fost patru luni, dar nu mai mult), am avut un ritual anume de povestăşie cu Alexandru Vlad, în fiecare săptămână: mergeam la o cafenea mică şi clujevită de lângă noul sediu al revistei Steaua (în paranteză fie spus, Alexandru fusese redactor la Steaua, din 1990 până în 1991 – apoi se mutase la revista Vatra -, eu ajunsesem redactor la Steaua, după plecarea lui, în 1991). La cafenea, eu luam o prăjitură, el o cafea, apoi îmi povestea, cam 45 de minute, despre ce ar fi putut face Şeherezada în vremurile de-acum. Îmi mai povestea şi despre scriitoarele care o conţin actualmente, mai mult sau mai puţin, pe Şeherezada. Isabel Allende era una dintre ele; paradoxal, Anne Sexton era alta dintre ele. Alexandru povestea hâtru, cu ritualuri şugubeţe, cu poticneli intenţionate, cu zeflemeli, sorbind cu tihnă din ceaşca de cafea, într-o dispoziţie fumegăcioasă. Acest textuleţ introductiv este, de fapt, un soi de aldămaş pentru poemul care urmează.

Aşadar, stăteam în cafenea dar fără să fim aşezaţi,

de parcă ar fi trebuit să rămânem în picioare în aşa fel încât povestea să curgă prin noi

ca un pârâiaş.

Masa era înaltă şi ne lăsa să ne sprijinim coatele,

pe când cafeaua dorea fie şi cu de-a sila să ghicim în ea

şi să vedem în zaţuri cum arată lumea

şi cum se zăresc poveştile cu monoclul,

oriunde ne-am fi aflat noi, cei care nu ne săturam,

nici chiar dacă moartea ar fi fost vorbitoarea, cu uneltele ei de serviciu.

Tu erai povestaşul care făcea cerculeţe cu pipa,

în vreme ce eu vedeam cum din aerul cafenelei buştenii erau arşi

ca în anii când mergeam iarna la bunici şi mâncam prăjituri seara,

iar afară se auzeau lupii în depărtare şi luna îşi acoperea ochii să nu orbească de la gheţuri.

Tu vorbeai cu o lumânare mică între dinţi,

ca să fie un fel de soare în gură

iar cuvintele să se încălzească şi poveştile să crească şi să se înmulţească

aproape ca în biblie.

Femeile şi bărbaţii şi copiii din poveşti mişunau într-un furnicar cuminte,

chiar dacă uneori vorbele despre ei erau umplute cu spaime şi treceri

despre care nici noi nu ştiam prea bine cum să scăpăm.

Şi atunci tu ziceai – poveştile sunt nişte contururi care se schimbă mereu,

sunt prădători buni de iubit şi-ngrijit, dar care se cuvine să fie lăsaţi în sălbăticie,

iar eu ziceam – poveştile sunt nişte mişcări ale organismului,

ele au culoare portocalie şi mai au ceva ce noi nu vom avea niciodată,

putere de viaţă şi moarte.

Pe când vorbeam astfel, cu întreruperi şi aşteptări,

cafeaua ajunsese la zaţ, iar acolo se zăreau resturi de cuneiforme

ori chiar împotmolirea unui drum

pe care nimeni nu mai călătorea.

Vezi, ai spus tu, la sfârşit, poveştile sunt ca nişte obiecte,

ne ferim să le răsturnăm, iar mâinile nici nu mai ştiu de fapt să le mângîie

aşa cum ar trebui să o facă,

probabil fiindcă ele nu mai transcriu ceva primit de la naştere,

ci trec cenuşii şi se opresc doar în ungherele unde sunt lăsate în pace,

fără să li se ceară socoteală pentru faptul că sunt poveşti şi ar trebui să aibă ceva de spus.

***

Traian ŞTEF

????????????????????????????????????

Alexandru Vlad, fratele

 

Anul trecut, mai în toamnă, venit la Oradea împreună cu Al. Cistelecan şi Daniel Vighi, Sandu Vlad m-a întrebat pe neaşteptate: „tu ştii că eşti fratele meu?” Nu m-am mirat, nu am făcut ochii mari – care totuşi mi s-au umezit puţin, pentru că ştiam şi eu că el este fratele meu. Unul nemărturisit, unul pe care l-am urmat în multe cu toată deosebirea dintre firile noastre, nu însă şi dintre gîndurile noastre.

L-am admirat pe Alexandru Vlad din prima clipă în care l-am cunoscut, la căminul Avram Iancu. El nu locuia în cămin, dar îi vizita pe echinoxişti, iar eu îmi luasem misia de a-l aproviziona cu ardei iuţi de la cantină. Apoi, la cenaclul „Echinox”. Eram abia în anul I, citisem nişte poezii, Gheorghe Perian le desfiinţase pe bună dreptate, dar cam fără milă, cînd Sandu Vlad mi-a mai mîngîiat sufletul şi m-a întors de la ideea de a renunţa la acea îndeletnicire aducătoare mai mult de ruşine decît de glorie. Am fost apoi protejatul lui, unul dintre ei, cînd lucra la anticariat, îndemnîndu-mă, cu înţeleaptă pedagogie, să cumpăr cutare sau cutare carte, pe care le şi citeam.

L-am admirat pentru felul în care a debutat, fără grabă, cînd era deja cunoscut şi recunoscut ca prozator, cînd parcă i se făcuse loc şi locul acela îl voia şi-l aştepta doar pe el. Mă gîndeam ce bine ar fi fost să mi se întîmple şi mie la fel, să fiu aşteptat, debutul să nu fie unul circumstanţial.

Îi admiram proza, de la construcţia arhitectonică, la oameni, destine, întîmplări, sensuri, poezie, viaţă, inimă cu bătaia tare, scrisul, cuvîntul greu ca o esenţă a ardelenismului, dar parcă toată proza sa e o epopee transilvană. Eram invidios pe textele lui de o pagină, de o întîmplare, din „Vatra” şi „Familia”, mai pline decît eseurile mele şi după el am învăţat să introduc şi eu cîte o poveste în textul prea analitic şi inteligent.

A venit apoi decembrie ’89 cu toate deschiderile şi idealismele noastre. M-am regăsit mereu acolo unde era şi Alexandru Vlad. Tot acolo erau şi Al. Cistelecan şi Daniel Vighi, editorialişti la Transilvania Jurnal, cu redactor-şef Marius Oprea, apoi în grupul şi revista „Provincia”, într-o potrivire de idei pe care am rememorat-o în toamnă. Pentru că aici stătea frăţia mărturisită cu care m-a înduioşat şi copleşit în sinea mea în acel moment: în atitudinile care coincideau cu ale lui cum nu i se întîmpla cu altcineva.

Au fost cu toţii la mine, în momentul pomenit, şi cu Ion şi Petronela Moldovan, iar pe Sandu, care avea un tonus bun, verva-i cunoscută şi dădea semne că boala nu-l poate doborî, l-am dus la raftul cu vinurile mele să aleagă. A ales un vin roşu de 14 ani. Dar n-a mai trecut foarte mult timp pînă să-mi scrie Cis că Sandu e bolnav… iar acel vin roşu a fost ultimul băut cu el… De atunci n-am mai chemat pe nimeni la poliţa cu vinuri de sub scară.

   * * *

 

De atunci n-am mai chemat pe nimeni

La poliţa  de sub scară

Între sticle şi ulcioare

Farfurii  din rădăcină de nuc

Şi de lut

Să aleagă vinul

 

Mai am acolo o foarfecă aspră

De tuns oile

Tot din vremea veche

De la bătrînii aceia

Cu ea se poate scurta şi timpul

Cum ai tăia o ghirlandă

Din trandafiri minusculi şi rotunzi

Cum mai vedeţi în buchetele de mireasă

 

Dar timpul aceluia

Alesul să aleagă vinul roşu

Pentru prietenii lui

Cum s-a lăsat aşa de uşor

Tăiat

Fără să curgă sînge

Din viaţa lui

Dacă viaţa e partea exterioară a timpului

 

Cartea la care scria

Încă n-a apărut

Şi cînd o să apară cu foile pline

De cuvintele lui

Îi voi auzi glasul

Fratele meu asta este cartea

Pe care tocmai am terminat-o

[Vatra, nr. 7-8/2015]