Ion Pop – Pagini de jurnal

 

8 decembrie [1973] 

Am încercat în zadar astăzi dimineaţă să vizitez, cu câţiva studenţi ai mei, atelierul lui Brâncuşi de la Muzeul Naţional de Artă Modernă. Lungi discuţii nervoase cu un fel de şef al gardienilor. Ni se explică că nu sunt suficienţi paznici, că secţia de sculptură nu poate fi văzută. Întrebând când se va ivi ocazia fericită, mi se răspunde pe un ton dur că vreau să ştiu prea multe. Poate că într-o zi – nu se ştie când – voi putea intra în atelier, însă numai pentru cinci minute, şi nu cu un grup mare de studenţi: studenţii zgârie operele de artă, – au mai păţit-o şi altădată. Nu mă pot abţine să nu-i spun câteva mai verzi despre minunata Franţă de astăzi. Zice să scriu ministrului, care îi ţine în halul în care sunt… Şi când mă gândesc că e vorba de unul din marile muzee ale lumii. Cine m-ar crede, dacă i-aş spune în ce stare a ajuns „dulcea Franţă” şi oraşul ei-Lumină? Ţară de înfumuraţi inconştienţi, cu baricade de operetă, parazitând pe amintirea amintirii unei glorii apuse.

După-amiază obscură. Se aude vântul şuierând afară, în lumina vânătă. Citesc din Heidegger despre Hölderlin şi esenţa poeziei. Mă împleticesc prin labirintul de vorbe al lui Blanchot, din Le pas au-delà: manie, uneori cu sclipiri revelatoare, de a tăia firul în patru. Paradoxuri peste tot, despre nesiguranţa şi irealitatea cuvântului.

Mă simt nesfârşit de singur. Din nou, nicio veste de la prieteni, de acasă. N-am crezut că voi suporta aşa de greu absenţa dialogului cu cei apropiaţi. Z[aciu]., capricios şi enigmatic ca întotdeauna, nu mi-a trimis niciun rând în toamna asta, ceilalţi întârzie mereu. Jumătate din pofta de lucru îmi cade, în singurătatea cenuşie.

Uitându-mă la vântul de-afară, mă gândesc, cu un nod în gât, la pustietatea ce trebuie să stăpânească, sub un alt vânt, casa noastră de la ţară. Bunicul e la Cluj, după cum mi-a scris de curând, au rămas doar şobolanii din pereţi şi eroziunea înceată a tuturor lucrurilor. Când spuneam altădată casă şi Mireş, trăiam o istorie întreagă. Vine vremea stingerii acelei istorii într-un cuvânt din ce în ce mai singur şi mai decolorat, ce va sfârşi, la urma urmei, într-un neutru dicţionar. Tocmai degradarea asta a cuvântului şi căderea lui printre „cei drepţi” din parcelele încremenite ale vocabularului comun mă obsedează de mai multă vreme, şi mai ales de la moartea bunicii încoace. Când voi putea scrie oare poemul care să traducă toată melancolia asta? După atâta vreme de când n-am mai reuşit să închei nicio poezie, mă întreb cu teamă de voi mai putea reîncepe vreodată să scriu versuri. Ar fi îngrozitor să nu pot.

10 decembrie

Am primit astăzi o scrisoare înduioşătoare. Începe cu „Domnule profesor şi dragul nostru prieten şi vecin Ionuc”, – „din partea familiei Pop Alexandru, Mireşu Mare, str. Balta Nouă, nr. 50.” Îmi scrie Vasile, prietenul vechi din copilărie, cu o stângăcie frumoasă de ţăran: ezitarea între formule spune tot despre curatele sentimente ce l-au îndemnat să-mi scrie. O mie de amintiri îmi fulgeră prin memorie, din anotimpuri şi zile de-acum vechi. Cred că în acele aduceri aminte mă regăsesc cu adevărat şi, când va fi odată să fac socoteala, chipuri ca acelea îmi vor dovedi încă o dată că nemurirea există. Nişte zăpezi, nişte murmure, o anume culoare a zilei, – cât de uşor se vor întoarce în zăpezi, în murmure, în culorile zilelor! Va fi ca şi cum n-aş fi fost decât un loc de trecere. Paşnică, aproape tăcută, de o nesfârşită, timidă discreţie. Iată că prietenia există totuşi, protectoare şi caldă. Sunt invitat la colindat, ca pe vremuri, cu bucurie, cu plăcerea de a dărui. Sunt chemat să reintru în ritm, după atâtea întreruperi şi rătăciri. Îmi vine să plâng, ţinând în mână, în staţia de metrou cenuşie, acest plic cu zăpadă proaspătă de-acasă. Sunt fericit.

12 decembrie 

Invitat la un cocktail, la Ambasadă. Ajung cu o mare întârziere. Cineva e pe sfârşite cu discursul introductiv. Anunţă, spre marea mea stupefacţie, că va urma un… Te Deum de Crăciun şi un program muzical: vioară, arii şi canţonete… colinde. Pe o masă, lumânări aprinse în sfeşnice (vor fi deplasate, mai apoi, spre pian, când va veni momentul…). Trei preoţi fac o mică slujbă, în această sală de spectacole în care numai despre Dumnezeu n-a fost vorba vreodată! Urmăresc, într-o stare sufletească indescriptibilă, în care e şi o dureroasă emoţie solemnă şi ceva grotesc, ieşit din neîmpăcarea totală a gândului cu locul, – strania adunare. Lumea e în picioare, simt – de lângă coloana mea din fundul sălii –, că mulţi dintre cei ce urmăresc slujba sunt emoţionaţi, dar câtă tensiune, altfel, în fiecare clipă când, fiind vorba de numele Tatălui şi al Fiului, nimeni nu face gestul obligatoriu, de nu cumva îl face în gând. Care vor fi fiind ochii ce urmăresc semnele de închinăciune – vor fi gândind toţi – şi rămân încremeniţi, încordaţi şi temători. Pentru cine s-a făcut atunci acest teribil spectacol? Pentru puţinii români rezidenţi în Franţa? Nodul din gât nu-mi dispare până la sfârşit. Câte amintiri, acum mutilate, nu-mi trec prin minte – cu serile de Crăciun de odinioară, la ţară, cu toată acea copilărească prospeţime pe care n-o mai am şi n-o voi mai avea niciodată.

Gafă de programare: după Dumnezeu, urmează „La Donna è mobile”, cântată de un tenor francez mediocru. Canţonete, apoi câteva fragmente nostalgice la vioară, interpretate de un tânăr, Constantin Bobescu. De o fată, apoi, melodii idilic-păşuniste cântate de nu mai ştiu cine, o femeie durdulie, alături de un lied de Enescu… În fine, colinde, colinde, frumoase. Ce bătaie nouă a inimii ascultând aici O, ce veste minunată şi Trei păstori, pe care ani şi ani le-am fredonat cu aceeaşi emoţie! De n-aş fi aflat, din întâmplare, că „corul femeilor ortodoxe române din Paris” era format în bună parte din soţiile personalului de la Ambasadă! – Cum să pot numi această melancolie, cum să scap de emoţia acestui ciudat, fals pseudo-fals (cam aşa ar putea arăta nemaipomenitul raport construit în mine în acele momente)? Iar la 2000 de kilometri, 25 decembrie nu mai e de mult scris cu roşu în calendare… De ce trebuie să facem astfel de lucruri? Pentru ce bieţi oameni?

17 decembrie

Primesc, în sfârşit, câteva cuvinte de la Z., pe o ilustrată. Îmi spune, răspunzând reproşurilor mele, că, deşi nu s-a schimbat nimic din prietenia lui pentru mine, nu-mi va mai răspunde. Aminteşte de o discuţie a noastră în tren spre Bucureşti, înainte de a mă întoarce, de o scrisoare a lui din Finlanda, plină de amărăciune şi de o ciudată exaltare. Acum zice că e în căutarea unei soluţii pentru a ieşi din viaţă… Citesc totul cu un fior, cunoscând de mai de mult criza teribilă prin care trece acest om, prieten atât de apropiat de mai bine de un deceniu. Mă mir totuşi că nu-l salvează un anume scepticism. Se chinuie singur, între extreme. Să fie la mijloc şi ceva din sentimentul că n-a dat tot ce ar fi putut da? Să fie doar zguduirea pe care i-a provocat-o şederea în Germania, cu nişte ani în urmă? Să fie multa meschinărie ce îl înconjoară, începând cu Universitatea? Şi totuşi, e un om superior, care ar trebui să învingă toate aceste lucruri. De ce să vrei să fii neapărat geniu? Sau, dacă e vorba de altceva, atunci chiar viaţa lăuntrică a spiritului, chiar oprimată de cenuşiul înconjurător, nu-şi poate găsi în ea însăşi o consolare? – Sunt toate întrebări îngrozitor de greu de pus, dar şi mai greu de răspuns. Am început să mi le pun şi eu, şi mă vor aştepta din ce în ce mai opace de acum înainte. Să căutăm motive de resemnare ori mângâierea în cine ştie ce fapte şi evenimente pe măsura neînsemnatei vieţi ce-o trăim. Încă.

1 ianuarie 1974

M-am sculat târziu, pe la amiază, după o noapte albă. În sfârşit, puţin soare, însă toată ziua avea să fie în scurtă vreme, posomorâtă. Înainte de a mă apuca să citesc încă câteva zeci de pagini din studiul Rosei del Conte despre Eminescu, ascult îndelung muzică, cu ochii în tavan, gândindu-mă la anul care a şi trecut (e şi un an de când sunt în Franţa, – 11 ianuarie îl va încheia). Am venit plin de vise, cum se spune, închipuindu-mi că voi face minuni de vitejie, citind şi scriind sute şi mii de pagini. A fost, de fapt, un an „pentru ochi şi urechi”, în care mai mult am umblat şi privit decât am scris. Am bătut Parisul cu piciorul, n-am lăsat să-mi scape momentele mai importante din viaţa culturală – marile expoziţii, câteva esenţiale spectacole teatrale, atâtea şi atâtea filme, printre care Moarte la Veneţia şi Strigăte şi şoapte cred că rămân cele mai bune pe care le-am văzut. Imaginea despre Franţa mi s-a lămurit şi precizat mai mult în acest răstimp, nu fără destule decepţii. Singur mai mult şi acomodându-mă cu nişte oameni reci şi închişi, rezervaţi şi distanţi faţă de străini, am avut momente ce le-aş putea socoti disperate. Un crescut scepticism şi un fel de nepăsare primejdioasă (va trebui să scap de ea cât mai curând) mi-au paralizat adesea acţiunile sau intenţiile. Nu numai o dată mi se pare că tot ce fac este de tot inutil şi am sentimentul că, oricum, alunec încet-încet spre moarte. Ar trebui să pot scrie acel de mult proiectat roman Morţile paralele, – poate m-aş elibera cumva -, însă nu sunt convins că am „vocaţie epică” (dacă voi fi având, de fapt, vreo altă chemare!). Foarte descurajant e gândul că n-am scris, tot anul, decât o singură poezie întreagă, – în rest, doar schiţe de versuri, neîncheiate. Lecţiile la Universitate nu m-au satisfăcut, cu aerul lor improvizat şi pentru nişte studenţi abia interesaţi de ceea ce spun despre o cultură îndepărtată, de nepăsarea lor faţă de orice. În orice caz, momentele de relativă comunicare au fost rare. S-ar putea ca, începând lucrul la Joc şi poezie, să-mi regăsesc ritmul de altădată, dar încă mă înec în proiecte şi în mulţimea de mărunţişuri publicistice la care cred că trebuie să răspund.

Eram foarte amărât aseară, singur cu un pahar de vin în faţă şi cu o lumânare aprinsă, încercând un revelion. Am avut noroc cu vecinul de cameră Hamza, ce mi-a propus să ieşim cu maşina spre Champs-Élysées, locul tradiţional de întâlnire al parizienilor în noaptea Anului Nou. Am acceptat imediat şi, într-un sfert de oră, eram în Piaţa Concorde, făcându-ne cu greu drum şi pe căi laterale spre zgomotoasa arteră. Am lăsat maşina într-o străduţă din apropierea bulevardului şi ne-am lansat în mulţime. Babilonie. Claxoanele automobilelor urlau, pocnetele petardelor se amestecau cu strigătele imensei mulţimi, mai ales tineri, adunate în iureş. Un fel de repetiţie pentru revoluţie… dacă mă gândesc că aici totul începe operetistic şi sfârşeşte jalnic, en pourissant… A fost, totuşi, frumos. Cupluri voioase îşi spuneau sau ne spuneau surâzând „Bonne Année!”, fetele acceptau cu minimă opoziţie să fie sărutate, o voinţă generală de nebunie era vizibilă. Mi-ar fi plăcut să fie mult mai multă lumină (nici măcar Arcul de triumf nu era luminat!) şi, gândindu-mă la Elveţia, cu brazii ei împodobiţi şi aprinşi la colţ de stradă sau plantaţi ca steagurile în faţa ferestrelor (la Berna, bunăoară), diferenţa era decepţionantă. Am intrat să bem un whisky într-o cafenea: nişte tineri danezi petreceau în transă, cu sticle de şampanie în mână. Am luat-o apoi spre Cartierul Latin. Surpriză neplăcută când, în zona Huchette-La Harpe, am văzut o mulţime de poliţişti cu bastoane de cauciuc şi straniile lor scuturi şi armuri neo-medievale. Lumea era cam speriată, agitaţia pierise. Din cafenele pândeau capete curioase spre plutoanele în marş. Într-o „bombă” cu fum şi figuri pletoase, ne-am înghesuit şi noi, dublând porţia alcoolică. Muzică teribilă, de apocalips. La o „taverne londonnaise” de pe lângă Saint-Germain-des-Près, am intrat într-o lume de data asta foarte elegantă, sub lampadarele roşii. În fine, o plimbare pe cheiuri şi un sandvici înghiţit în zona Halelor, spre 5 dimineaţa, a încheiat escapada nocturnă. Acasă, am ascultat, până spre ora şapte, muzică românească şi tunisiană…

10 februarie, duminică

Mă hotărăsc, în sfârşit, să adaug nişte rânduri la cele scrise până acum. Zile şi săptămâni am tot amânat deschiderea „caietului albastru”, dintr-un fel de lene şi nepăsare ce nu m-au părăsit încă şi îmi blochează voinţa. Încep mai multe lucruri dintr-odată şi nu le duc pe niciunul la capăt. Pierd fantastic de multă vreme gândindu-mă la nimic, ascultând muzică sau numai zgomotul continuu al bulevardului periferic din apropiere. Poate e, în ultimă instanţă, efectul eşecurilor încercate în vremea din urmă, când m-am reapucat să scriu versuri, fără să reuşesc a depăşi nişte schiţe sumare, propoziţii izolate. Mă obsedează imaginea casei de la ţară şi ruina ei viitoare şi mai ales moartea bunicii, iar odată cu ea, a unei anumite vârste protejate şi a atâtor lucruri gata să le înghită pulberea, timpul, uitarea. Din nou, sentimentul transformării unor ore trăite, a unor oameni şi obiecte, în substantive-schelete, într-un fel de pământ al memoriei. Adevăratele cimitire nu sunt în cutare locuri dintr-un sat sau altul (natura are grijă să le camufleze în bandajele ritmurilor ei somnoroase sau violente), ci în aducerea noastră aminte, iar când dispărem noi, în dicţionare, gramatici, glosare. Deocamdată, numele bunicii, Maria, nu i se potriveşte decât femeii şi mamei care a fost, însă va circula ca un fel de duh, într-o metempsihoză a numelor. Şi aşa, pentru toate câte au fost sau mai sunt ale mele. Până nu scap de aceste gânduri, transcriindu-le într-un poem, am senzaţia că nu voi putea trece mai departe şi nici scrie nimic altceva. Fiecare miez de noapte a devenit, de aceea, pentru mine, o mereu repetată străduinţă de a păşi, dincolo, însă de fiecare dată cuvintele nu se leagă cum ar trebui şi cum simt că sunt legate undeva înăuntru. Cred, de aceea, că nu trebuie să renunţ.

sâmbătă, 2 martie 1974

Uitându-mă iar la ultima dată a acestor rânduri, descopăr încă un lung spaţiu alb. Alb în toate sensurile, în afară de cel al calmului iernatic al spiritului. Zilele au trecut cam la fel, într-o ştiută inerţie, cu rare treziri, în rare luminişuri. Câteva momente îmi rămân totuşi în acest bruiaj mizerabil.

Să-mi aduc aminte de spectacolul montat de Lucian Pintilie la Chaillot-Gaîté-Lyrique, cu La Princesse Turandot, în decorul lui Radu Boruzescu. Palatul – fagure straniu, cu galeriile lui, ca de cârtiţe, în care cei vreo optsprezece diformi-pitici mişunau larvar, comedia sinistră a mizeriei şi neputinţei în faţa acelei femei-sfinx, monstru de cărnuri teribile (Andreea Féréole din La Grande bouffe!), un întreg ceremonial degradat, reflectat în marile oglinzi laterale. Memorabil, în teribilul lui, acest spectacol văzut în matineu, în sala plină de copii. Ei vor fi aderat, fericiţii!, doar la schema de basm, când bieţii „oameni mari” puteau descoperi cu groază un infern pe care altminteri refuză să şi-l mărturisească…

Luni, 25 februarie, la ora 3 după-amiază, – întâlnire cu Tzvetan Todorov. Mă primeşte în mansarda de pe rue de Tournon a Şcolii Practice de Studii Înalte, într-un cabinet foarte alb şi ordonat, în contrast cu aerul dărăpănat al restului clădirii: scara murdară, zidurile plesnite, cenuşiu al mizeriei… Interviu despre romanul poliţist şi despre poetică, pentru Tribuna. Vorbeşte mai mult el, fără ezitări, cu uşorul lui accent străin, vreme de un ceas. Sunt destul de intimidat, nu-mi găsesc cuvintele. Aceeaşi nesiguranţă, probată mereu, în faţa acestei alte lumi. De ce nu mă pot simţi acasă aici?

În urmă cu câteva zile, o veste proastă de acasă: traducerea Falsului tratat de estetică al lui Fundoianu, pregătită pentru „Restituirile” Daciei, mi-a fost respinsă, „fără explicaţie”, de instituţia numită eufemistic Direcţia Presei. Mirat – şi nu prea. Obtuzitatea, şi nu numai ea, îşi spune cuvântul. Câte zile de primăvară am cheltuit aici, anul trecut, s-o închei cum se cuvine… Trebuie să mă resemnez. Dar nu, în fond nu mă pot resemna.

O dată importantă: îmi scrie Z., răspunzându-mi la scrisoarea ce urmase unei ilustrate de-a lui, triste, din Bucureşti. 1 martie. Zăpadă, în sfârşit, în acest Paris gri. Mă simt dintr-odată altul. O mare povară pare a fi dispărut. Paginile sunt, toate, o tulburătoare lamentaţie: singurătate, neîmplinire, obsesie a morţii, după o viaţă ratată. Cât de bine îl înţeleg, cât de apropiaţi suntem! Şi tocmai de aceea sper să găsesc nişte cuvinte consolatoare, chiar de încurajare, dacă bietele vorbe mai pot vindeca atât de profunde răni. Îmi spune că eu mă mai pot sustrage aici gândurilor negre, pe când acolo, în urbea îngustă, trebuie să aştepte noaptea ca să evite întâlnirile cu nişte inşi pe care îi detestă. Mă întreb, însă, dacă poate fi într-adevăr bine undeva în lume. Dacă fac bilanţul vremii trăite aici, cum am mai încercat, decepţiile sunt destule. O cumplită simetrie „ordonează” cele două lumi. Nume diferite pentru acelaşi rău de a fi, contrariat sau învins de prostie, inconştienţă, apetitul bestial al distrugerii. Să fie „mănăstirea lăuntrică” un fel de soluţie? – Şi totuşi revin, – câtă nevoie avem de acest ecou şi cum aşează el în mine o paradoxală seninătate! N-am greşit făcând din solidaritate şi încredere, din prietenie, cuvintele-cheie al breviarului meu intim!

Luni, 1 iulie 1974

Poate că dacă n-aş fi împlinit astăzi strania vârstă de treizeci şi trei de ani, nu m-aş fi hotărât să adaug puţinelor pagini ale acestui „jurnal” rânduri noi. Era o dată de care mă temeam, – poate din pricina celor doi 3 puşi alături, poate din cauză că ei înseamnă, într-un fel, încheierea definitivă, definitivă, a unui timp ce nu se mai poate numi „întâia tinereţe”. Să îndrăznesc să scriu că treizeci şi trei-ul meu e, numeric, acelaşi cu al lui Cristos? Dar viaţa lui, sfârşită aici, se terminase pentru că fusese împlinită, spusese tot ce a avut de spus, sau ceea ce, fundamental, era de comunicat înainte ca alţii (ce vor avea dreptul să îmbătrânească), să continue, dezvoltând ori degradând. Pentru mine, asta ar vrea să spună că de acum înainte nu-mi voi mai putea îngădui risipe. Totul va trebui să fie muncă, străduinţă de a face să supravieţuiască puţinul adunat în treimea de veac pe care am parcurs-o. Să intru, adică, „în rândul oamenilor”, să iau viaţa în „serios”. Ce înseamnă, însă, toate aceste formule? Să scriu cărţi – dar voi putea scrie aşa cum aş vrea? Să „întemeiez un cămin”, – dar voi fi în stare după atâtea decepţii şi, mai ales, lipsindu-mi curajul de a mă supune convenţiilor familiale? Oricum, îmi va fi greu să prelungesc starea relativ inertă, refuzul de a crede că nu mai sunt „liber”. Sunt, în fond, destul de individualist şi, probabil, numai realitatea unor sentimente paterne ar fi capabilă să-mi modifice actualul punct de vedere. Până acolo mai e însă teritoriul iubirii, pe care n-am mai regăsit-o în trecătoarele „aventuri”, de la vârsta de 17-18 ani. Voi reuşi, oare, să mă mai ataşez atât de mult de cineva încât să cred că nu mă subjug? Pasul va trebui, totuşi, făcut…

Sunt prea obosit acum şi e prea târzie ora de noapte la care încerc să-mi pun întrebări pentru a afla şi răspunsuri demne de luat în seamă. Anul – cel din urmă – pe care-l mai am de stat la Paris îl bănuiesc cel mai greu, hotărâtor în multe privinţe. Voi şti acum dacă pot face ceva ca lumea, voi lua – obligat – hotărârile capitale. Căci, de fapt, abia după întoarcerea definitivă la vatră voi fi pus în situaţia de a alege un fel sau altul de a trăi. Viitorul mi-l văd tot mai mult în izolare, cu prietenii puţini ce mi-au mai rămas, renunţând la multe – şi la destule cuvinte chiar – într-o lume în care a te mărturisi e primejdios, căci nu e niciodată „momentul”. Până atunci, să încerc să mă disciplinez, cu gândul că această libertate relativă (în sensul că am prea puţine angajamente exterioare) nu e fără sfârşit.

Pe scurt, a învinge inerţia, miile de inhibiţii ce mi le provoc adeseori singur, a-mi educa voinţa de a lucra, de a medita, dincolo de scepticismul şi melancolia care m-au însoţit mereu; a scrie, analizându-mă cât mai adânc, năzuind să văd până unde pot înainta; a nu-mi pierde încrederea că mai există ceva pentru care merită să trăieşti; a nu lăsa să-mi scape puţinul frumos al acestor ani, pentru a nu mai regreta, târziu, cum regret acum, anii ce s-au dus. Şi mai ce? Nu ştiu, însă mai trebuie să fie atâtea şi atâtea lucruri, întrebări cu răspunsuri şi fără de răspuns.

Am treizeci şi trei de ani, în Paris e noapte cu lună şi un vuiet cunoscut de maşini pătrunde pe o cunoscută fereastră deschisă spre întuneric. Peste câteva frontiere, vor fi fiind lanuri de grâu ce se coc, cu greieri anacronici şi stele, cu foarte cunoscute, îndepărtate stele.

2 iulie

Iar m-am întors târziu acasă. E aproape unu noaptea. Şi aceeaşi lună, ca aseară. M-am despărţit de Marin Sorescu în dreptul staţiei „Odeon”, după o plimbare de aproape două ore prin Cartierul Latin. Drumuri cunoscute, un fel de alunecare pe sub bolţile de frunze de pe St. Michel spre St. Séverin, La Harpe, Huchette. Animaţia dintotdeauna, în jurul înghiţitorului de flăcări de lângă patiseria tunisiană. Cu Dan Mănucă, pe care l-am cunoscut azi, ieşim spre parvis-ul de la Notre-Dame. Catedrala, maiestuoasă, cu sfinţii ei. Foarte sus, abia ghicite, himerele turnurilor. Printre ramurile copacilor de pe chei, peste statuia lui Carol cel Mare, o lună imensă. Aceeaşi de la St. Germain-des-Prés, privită din cafeneaua „Le Bonaparte”, cu câteva ceasuri mai înainte. La „Deux Magots” trecusem, căutându-l pe Aurel Rău, ce nu se prezenta la întâlnire, pe lângă consumatorii sofisticaţi. Într-un colţ, lângă o vitrină a librăriei „La Hune”, o flautistă şi un tânăr cântând la violoncel în faţa unei partituri: frumoasă muzică preclasică. Mai încolo, sub nasul burghezimii fardate, un grup cântă melodii latino-americane şi nişte elevi formează o mică dar stridentă fanfară. În timp ce ne beam berile la „Bonaparte”, un alt înghiţitor de flăcări îşi face numărul sub ochii a doi poliţişti. Încheind, zice ca să fie auzit: „Et maintenant cueillons le fruit de notre travail” – şi trece pe la mese să-şi culeagă centimele. Aerul e călduţ, un vânt uşor pătrunde până la noi prin vitrina deschisă. Zgomote de maşini, frânturi de muzică, conversaţie despre poezie şi critica ei, despre o anume singurătate a străinului ce vine la Paris. Lună şi iar lună, deasupra bisericii. Minutele trec încet, calm, odihnitor.

Pe Sorescu am fost surprins să-l întâlnesc după atâţia ani, atât de departe de ţară. Invitat de Marie-France Ionescu la dejun, a apărut şi el, odată cu Dumitru Ţepeneag. Nu mai e tânărul subţire pe care-l ştiam. Faţa îi e mai plină, ochii mai înguşti, o mustaţă crescută anarhic izbucneşte, ierboasă, răsfrântă peste buze. Vine din Berlinul Occidental, unde a fost invitat cu ocazia tipăririi unei cărţi, a trecut şi prin Olanda. După atâtea spaţii străbătute, pare puţin obosit, declară că vrea să-şi scurteze şederea la Paris şi s-o ia repede spre casă. Zice – şi el – că nu poate scrie versuri în străinătate.

Marie-France e o făptură înaltă şi foarte subţire. Cu trăsături fine, are un fel de transparenţă. În rochia lungă şi cu părul strâns în coc, cu câteva bijuterii destul de simple, e elegantă şi, fără să fie cu adevărat frumoasă, impune o prezenţă foarte agreabilă. Venind vorba despre Brâncuşi (Sorescu ar vrea, pentru filmul documentar despre sculptor pe care l-a scris, câteva cuvinte ale lui Eugen Ionescu), Marie-France povesteşte din amintirile unor vizite la atelierul din Impasse Ronsin. Fire blajină, bătrânul i se păruse un bunic căutând complicitatea copiilor, impresionant cu barba lui albă. Avea mereu la el vin bun, şampanie, whisky. Cânta uneori, mai mult fredonând. Odată, cântând în faţa atelierului, pentru sine, nişte trecători au vrut să-i dea „pomană”, lucru ce l-a înfuriat grozav. Povestea despre o iubită a lui din tinereţe, o ciobăniţă cu părul foarte lung, pe care, privind-o de departe pe culmea unui deal, declara a-i ghici sentimentele după felul cum îşi răsfira părul şi după o anume strălucire a lui. Deşi avea telefon, comunica cu pictorul Istrati de peste drum, aruncându-i în geam pietricele. Era un semn că voia să-l vadă.

La masă, suntem serviţi de bătrâna menajeră Catherine, femeie foarte tăcută, apărând şi dispărând ca o umbră. Camerele sunt mobilate „vechi”, pe pereţi multe tablouri moderne (două desene-acuarele de Miró etc.), foarte multe ouă încondeiate, icoane. Un rinocer de eben, sub o masă pe care e fotografia scriitorului…

3 iulie

Am o invitaţie la o conferinţă despre România, la Palatul Luxembourg. Vorbeşte banal şi cu multe greşeli de franceză, un profesor de la Facultatea de ziaristică din Bucureşti. Pe la mijlocul expunerii, apare Alain Poher, pe care-l văzusem de atâtea ori pe ecranul televizorului, în timpul campaniei electorale. Singurul lucru cu adevărat emoţionant a fost proiecţia a două filme documentare. Nostalgii.

Îl întâlnesc din nou pe Marin Sorescu, cu care merg la vernisajul expoziţiei Magdalenei Rădulescu, într-o sală improvizată, peste drum de biserica St. Julien-le-Pauvre. Lume destul de multă, români şi francezi. Toate pânzele de la hotelul de pe rue de l’Exposition, alături de altele mai vechi, ce aparţin doamnei care a organizat expoziţia. Atmosferă intimă, plăcută. Pictoriţa e emoţionată, surâde timid.

Până la miezul nopţii, hoinăresc iar cu Sorescu. Sfârşim în faţa unor demi-pression la cafeneaua „Bonaparte”, lângă Saint-Germain-des-Prés. Vorbeşte despre o reînnoire a solidarităţii generaţiei noastre, la care aş ţine şi eu, – dar, date fiind rivalităţile deja instalate, sunt cam sceptic. De ce românii noştri nu pot depăşi întotdeauna „mâncătoria”, de ce nu se susţin, cum ar trebui – nici cei din străinătate –, de ce atâtea valori româneşti nu ajung să fie cunoscute, când ar merita-o de zeci de ori mai mult decât atâtea pretinse prestigii occidentale? Întrebări…

4 iulie

Zi destul de ştearsă. Citesc din antologia lui Seghers, La Résistance des poètes. Multă informaţie, cam în vrac. Pentru o astfel de temă gravă, ar fi trebuit, poate, o voce mai vibrantă. Textele sunt însă adeseori superbe. De meditat la valoarea aşa-zisei „poezii de circumstanţă”. Vezi Goethe, din conversaţiile cu Eckermann, citat adesea trunchiat, când pentru el „împrejurarea” e raportabilă numai la personalitatea poetului şi refuză categoric înregimentarea doctrinară. Adică: împrejurarea aleasă, totuşi, de poet, supusă totalei lui libertăţi interioare.

5 iulie

O frază din Bernanos, citată de Seghers (p. 121), despre poeţi: „[Aceştia] sunt oameni ce dau Cezarului ce e al Cezarului, dar care s-ar lăsa mai degrabă tăiaţi în bucăţele decât să-i dea altceva”. Da, da…

 

[Vatra, nr. 5/2019, pp. 8-12]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.