Olimpiu Nuşfelean – Proze scurte

 

Clopoţelul

Cînd Comisia ajunse în uliţă, buna Ilinca scutură sfoara clopoţelului. Şi clopoţelul îşi trimise-n văzduh clinchetul cristalin şi ameninţător. Comisia îşi zise îndată că e un clinchet ironic, chiar sfidător.

Din Comisie făceau parte preşedintele abia înfiinţatei gospodării agricole colective, Trimisul Partidului, de asemenea un Neica Nimeni din sat, ca vai de el, dar care s-a dat bine pe lîngă autorităţi, şi un miliţian. Miliţianul căra în spate o puşcă lungă şi tăcea. Trimisul Partidului era cel mai bun de gură, încurajat de preşedinte.

Cum nu era nimeni acasă, duseră „muncă de lămurire” cu buna Ilinca, să-şi convingă feciorul să se înscrie în colectivă. Buna Ilinca se lăsa greu convinsă, punea tot felul de întrebări, făcea scenarii, tăgăduia, dar Comisia avea răbdare, convinsă că pînă la urmă îşi va atinge ţinta.

– Io m-am scris primul, zise la un moment dat Neica Nimeni, găsind un loc gol în conversaţia dintre ceilalţi.

Era un ins scund, sfrijit, mai negru la chip, cu ochii afundaţi în orbite, tăioşi.

– Poi tu ştii scrie, zise buna Ilinca. Ai învăţat cît ai scris în condica de datornici de la făgădău!…

– Vezi, tovarăşa, cum vorbeşti! se iţi Neica Nimeni.

– Tu le strici socotelile la tovarăşii!… zise buna Ilinca tăios.

Buna Ilinca nu se putu abţine. Miliţianul, îndreptîndu-şi puşca pe umeri, zîmbi ascuns.

– Zi-i lui Gavrilă să treacă pe la sediu, să mai vorbim, fu ultima vorbă a Trimisului Partidului. Era un ins de talie mijlocie, îndesat, cu un început de burtă, îmbrăcat într-o scurtă de piele neagră.

S-au întors însă din uliţă furioşi: buna Ilinca şi-a bătut joc de ei, a tras clopoţelul în derîdere, la plecarea lor!

Ea avea însă o explicaţie. Se putea vedea foarte clar. În cerdac, care se întindea de-a lungul casei, la uliţă şi spre curte, întinseseră la uscat seminţele de floarea soarelui abia culese. Cum vrăbiile din împrejurimi erau mereu atrase de a asemenea ofrandă, Gavrilă prinsese la colţul casei, sub streaşină, un clopoţel, de care legaseră o sfoară dusă pînă la treptele de la intrarea în casă. Din cînd în cînd buna Ilinca scutura sfoara şi, cu ajutorul ei, clopoţelul, iar gălăgia lui alunga vrăbiile. Cît timp discutaseră despre „înscriere”, clopoţelul a tăcut iar vrăbiile, profitînd de ocazie, s-au desfătat cu seminţele proaspete. Cum scăpă de musafiri, buna trase aproape instinctiv de sfoara clopoţelului.

Comisia nu se mulţumi cu explicaţiile bunei Ilinca. Neica Nimeni era neînduplecat. Debita tot felul de ameninţări. Nu-i dădură dreptate bunei Ilinca. Preşedintele, mai împăciuitorist, îi propuse Trimisului Partidului o soluţie. Miliţianul scrise o citaţie prin care Gavrilă era obligat să care zece căruţe de prundiş pe şantierul de la grajduri. Cînd ieşiră iarăşi în uliţă, buna Ilinca privi în urma lor derutată.

*

Bucătăreasa

Sanda Terziu a fost foarte fericită că şi-a găsit un soţ. Sandu Trăistaru, care să aibă un prenume asemănător cu al ei. Dar nu pentru asta îl iubea ea foarte mult, nu doar pentru asta. Era chipeş şi cu succes în afaceri, înalt, cum le plac prietenelor ei bărbaţii, preocupat să-şi facă o casă ca lumea şi să aibă o maşină puternică, cu care să cutreiere ţara. De dragul lui, Sanda consulta cărţile de bucătărie – îşi făcuse o mică bibliotecă de cărţi cu cele mai interesante reţete culinare – şi-l întîmpina zi de zi cu cele mai alese şi neaşteptate feluri de mîncare.

Urmînd un asemenea regim alimentar, stabilit cu toată dragostea, Sandu Trăistaru lua proporţii. Era doar o glumă cînd vreun prieten făcea aluzii la burtica lui, care se bomba tot mai mult.

– O nevastă aleasă e o bucătăreasă de clasă! glumea el la petreceri între ai lor.

– O bucătăreasă de casă! preciza Sanda, grijulie ca Sandu să nu-şi piardă vremea mîncînd prin restaurante, deşi banii nu erau o problemă, cînd acasă îl aştepta întotdeauna o masă copioasă.

De fapt, Sanda urmărea în  mod special ca Sandu să fie un om de-al casei. Ar fi suferit cumplit ca bărbatul ei să fure un ceas din povestea lor de dragoste ca să-l petreacă la o cafea cu vreo fufă – colegă de serviciu sau de şcoală, oricare ar fi – în oraş. Nu şi-l putea imagina stînd la taclale cu o alta. Sanda era geloasă. Foarte geloasă.

Văzîndu-l pe Sandu devenind tot mai mult supraponderal, se bucura, ştiind ea bine că astfel cresc şansele ca el să nu devină interesant pentru altele. Pe la cincizeci de ani era puţin probabil să fie asaltat de vreo altă femeie.

Şi, tot pregătind gustări pentru Sandu, gustînd mîncărurile ca să vadă cum ies, prinzînd tot mai mult gust pentru asemenea îndeletniciri, Sanda lua și ea mici și semnificative proporții. Faptul nu o deranja, ea nefiind deloc interesată să se facă remarcată de vreun alt bărbat. Era mulţumită cu Sandu al ei. Aveau o casă confortabilă, aşa cum se fac azi, cu piscină, instalaţie pentru grătar, mașină ce îi putea duce oriunde, fără probleme, în ciuda corporalităţii lor.

Şi aşa, crescînd la cîntar, Sanda şi Sandu Trăistaru au devenit un cuplu confortabil, adică fericit.

*

Automobilul de duminică

Urmărea liturghia, ca de obicei, rămînînd în faţa bisericii, pe trotuar, aproape de marginea şoselei. Pînă la treptele largi ale bisericii, pe care se aflau de asemenea enoriaşi, mai erau cîţiva metri, ocupaţi şi ei de mulţime, dar Paul își alegea loc şi acum în spatele mulţimii de credincioşi, încercînd să-şi concentreze atenţia la mersul liturghiei şi să audă glasul preotului întărit de staţia audio ce-l aducea pînă în stradă. În ciuda difuzorului, vocea preotului era agresată de zgomotul maşinilor ce treceau prin spatele enoriașilor. Unii şoferi erau mai grijulii, reduceau viteza în preajma bisericii, alţii treceau fără să le pese, ba încă turînd motoarele, parcă făcînd în ciuda creştinilor. Paul nu lua în seamă asemenea momente, accepta disconfortul din mai multe motive. Întîrziase şi nu mai voise să deranjeze pe cei printre care ar fi trebuit să se strecoare mai în faţă, aici umbra unui tei foarte ciufulit de cei de la primărie îl ferea totuși de razele insistent dogoritoare ale soarelui, dar trebuia luat în calcul şi un obicei al soţiei lui, Ruxandra, de a participa la liturghie ocupînd un loc modest, parcă ţinînd să se ascundă, cu smerenie, într-un anonimat firesc.

Era o duminică obişnuită, caldă desigur, poate prea caldă, şi frumoasă, cum sînt duminicile atunci cînd mergi la biserică. O anumită nemulţumire spori în sufletul lui Paul atunci cînd trebui să facă eforturi mai mari ca să audă predica rostită de preot. Fluxul maşinilor parcă spori. Dar Paul îşi ţinu nemulţumirea în frîu. Şi apoi mai auzise predica asta de vreo două-trei ori, în anii trecuţi… Ruxandra asculta şi ea atentă, poate mai puțin deranjată de maşinile de pe stradă.

Predica era aproape terminată cînd, pe neaşteptate, desprinsă parcă în ultimul moment din fluxul de pe stradă, în spatele lui Paul opri brusc o maşină. O simţise mai mult cum opreşte, în zgomotul specific de frîne încercate la maximum. Întoarse capul grăbit, ca şi cum în spatele lui s-ar fi întîmplat cine ştie ce eveniment rutier nedorit, dar acolo, lîngă trotuar, în umbra amărîtă a teiului ce-l ferea şi pe el de soare, era oprită o decapotabilă, un automobil Ferrari ultimul răcnet, condus de o femeie parcă aşezată la volan direct de pe coperta unei reviste de modă. Se uită ţintă la el şi-i cuprinse privirile. Nu-i putea refuza prezenţa deoarece, deşi nu o recunoştea din prima privire, ceva îi spunea că o mai întîlnise cîndva, poate într-un vis, şi că sosirea ei acolo era o surpriză pe care trebuie s-o accepte netăgăduit. Putea fi o veche prietenă din adolescență sau tot atît de bine actriţa unui film pe care îl văzuse de mai multe ori… Putea să fie o ispită, strecurată în gîndurile sale de Cel Necurat, sau jocul nevinovat al unui înger, care, relaxat, se amuza pe seama lui Paul. Sau poate chiar visul lui, în care nu mai credea de mult, dar care îl urmărea de la distanță și dădea peste el în cel mai neaşteptat moment…

Oprirea maşinii fu scurtă şi curiozitatea enoriaşilor, care-şi întoarseră repede capetele la mersul slujbei, şi mai scurtă, dar în acest interval atît de scurt, în care raţiunea n-avea timp să desluşească lucrurile, Paul sări în maşină şi se lăsă în seama tinerei de la volan…, care demară, desigur, în trombă…

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2019, pp. 69-70]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.