Iulian Boldea – Formele absenţei

Andreea Răsuceanu a publicat trei cărţi de critică literară în care preocuparea obsesivă e cea a descifrării geografiei Bucureştiului (Cele două Mântulese, Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară și Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului). În proză, în romanul de debut, autoarea redă, din fragmente epice reunite sub semnul timpului, al memoriei şi al absenţei, destinul a trei femei, cu identitate volatilă. De fapt, trei paliere narative structurează, în doze diferite, relieful romanului O formă de viață necunoscută, de Andreea Răsuceanu (Editura Humanitas, 2018). Aceste paliere corespund destinelor, avatarurilor existenţiale ale celor trei femei aparţinând unor secvenţe temporale diferite (Stanca, Elena, Ioana) într-un spaţiu comun (strada Mântuleasa). Din jocul cu trecutul se întrupează de fapt fragmente de istorie, frânturi de viaţă şi trăiri dintre cele mai diverse, într-o construcţie epică amplă, în care personajele se confruntă cu propriile limite şi cu experienţa thanatosului. Gabriela Adameşteanu relevă cu limpezime meritele romanului, notând că autoarea „juxtapune poveștile a trei femei care n-au cum să se întâlnească, trăind în epoci diferite, dar care au în comun simțul trecerii și dorința de a opri curgerea necontenită a timpului, construind ceva – o biserică, o casă, o familie. A ales momente de criză – a țării cufundată în război (unul este chiar cel serbat de Centenar), a cuplului încercat de boală, a existenței ajunse la final, a despărțirii prin moarte. Prozatoare a prezentului, în aceeași măsură ca și evocatoare a trecutului, Andreea Răsuceanu știe să dea viață personajelor și lasă să se vadă, sub narațiunea plină de culoare, desenul subtil al destinelor, meditația profundă despre generații, viață și moarte. O carte frumoasă, în care plăcerea de a trăi e permanent însoțită de o discretă melancolie”.

Din goluri şi plinuri, din tăceri şi enunţuri, din absenţe şi prezenţe, din experienţe şi aşteptări se alcătuieşte, în fond, tensiunea naraţiunii, dramatismul situaţiilor, rafinamentul strategiilor şi formulelor epice. Romanul e structurat pe trei paliere temporale. Primul palier al naraţiunii este echivalent cu un recurs la istorie, prin imersiunea în secolul al XVIII-lea, într-un Bucureşti bântuit de ciumă, în centrul naraţiunii fiind Stanca Mântuleasa. Există aici un joc al prezenţei/ absenţei sau al absenţei prezente, a lui Mantu, negustor care se presupune că ar fi dispărut într-una dintre călătoriile sale spre Istanbul („Credea și că omul trebuie să lase un semn pe lume, ca să-l ierte Dumnezeu de păcate, dar acum, când Mantu nu era nici viu, nici mort, acum cu atât mai mult voia să ridice lăcașul, ca sufletul lui să-și găsească undeva odihna. În lunile ce au urmat, pe măsură ce scheletul din lemn se ridica și vedea cum pereții albi se înalță tot mai tare, el devenea biserica și biserica – el. Parcă îl zidea din nou sub o altă înfățișare, în pereții ei. Pentru ea oricum era viu, viu ca aievea, viu în așteptarea ei cum fusese și în viață, și biserica era Mantu”). Al doilea palier al romanuluiare ca nucleu epic, o altă absenţă, cea a soţului Elenei, Petru, prozatoarea surprinzând modul în care felul de a fi al soţului se insinuează în conduita lui Mircea Deleanu („În câteva seri i s-a părut că recunoaște în unele gesturi ale doctorului mișcările lui Petru, felul lui de a atinge obiectele, de a schimba poziția unui lucru care strica ordinea pe biroul lui, modul cum își ștergea lentilele ochelarilor (…) ca și cum, treptat, Petru trecea și el, pe nesimțite, în corpul celuilalt, mai tânăr, mai puternic, sau doar îl vizita uneori, ca ea să știe că nimic nu era definitiv pierdut”). Al treilea palier temporal se concentrează asupra destinului Ioanei, care se stabileşte în Bucureşti între cele două războaie mondiale.

Romanul se dezvoltă în mare parte ca o sumă de antinomii reprezentate într-o paletă largă de reflexe ontice (ciuma/ voluptatea trăirii, frenezia construcţiilor într-un Bucureşti aflat sub dărâmături, boala şi pofta de viaţă), care se revelează sub forma unor vase comunicante ale naraţiunii („Cu cât se întindea mai departe moartea neagră, cu atât pofta de viață creștea în bucureșteni”). Există, în roman, o neîncetată glisare a interesului de la viaţa văzută a personajelor, la puterea forţelor nevăzute, conturându-se, în acest fel, un echilibru instabil între cotidian şi mit, între datele concretului şi revelaţiile imaginarului, între lumină şi întuneric („Pe pervaz alunecă lent, ca o umbră, Miriam, și-n ochi îi văd fascinația hăului care se deschide sub ea”). Cartea Andreei Răsuceanu este, în privinţa nucleelor semantice, a forţelor şi principiilor generatoare, o carte a contrariilor care se cheamă şi-şi răspund, în acorduri revelatoare pentru condiţia fiinţei umane în care coincidentia oppositorum e formula esenţială. În acest fel, paralelismele spaţiale şi temporale, traiectoriile sinuoase ale personajelor, simetriile şi eterogenităţile, ritmurile şi structurile naraţiunii conduc la ideea unei organicităţi epice incontestabile.

Există în roman o relevantă emergenţă a spaţiilor (Bucureştiul, strada Mântuleasa etc.), dar şi o predilecţie pentru evocarea unor epoci, arome sau destine ale trecutului, un sentiment al elanului vital ciclic, în care identitatea şi universalitatea se întrepătrund firesc („viețile altora impregnate în pereți” sau „toate mai fuseseră și sub alt chip”). Spaţiile descrise sunt marcate de irizări ale acvaticului, în care se răsfrâng căldura, somnolenţa, automatismele vieţuirii şi imobilitatea senzitivă: „Când căldura devenea insuportabilă, în timpul amiezii, Ioana trăgea jaluzelele de pânză tare, bleu, și aerul închis acolo, între pereții ei zugrăviți într-un calciu bleu-ciel, bătut cu mică, devenea aproape solid. Ne mișcăm prin atmosfera acvatică noi înșine altfel, ca niște pești mari, cu mișcări adormite, lovindu-ne uneori de mobilele grele, privindu-ne cu ochi imobili. Aerul era greu de respirat, umed și cețos ca într-o seră, saturat de mirosul tare al florilor. Când redeschidea ferestrele /…/, eram un singur eu, un singur animal marin, trei corpuri, o singură conștiință”. Alături de reprezentările acvaticului, din care nu lipsesc unele reflexe sinestezice, romanul redă, în forme mai mult sau mai puţin simbolice, ambiguitatea fundamentală a umanului, întâlnirea dintre corporalitate şi psihism, ilustrată prin avatarurile toposului călătoriei, în care, alături de unele scene redundante, se regăsesc secvenţe epice de intensă expresivitate, într-un adecvat echilibru între naraţiune şi descriere, care face ca romanul să aibă viaţa lui proprie, să fie credibil estetic şi consistent.

Atracţia intimităţii, pasiunea pentru geografia unui Bucureşti fascinant sunt reunite prin poveştile celor trei personaje (Stanca, Elena, Ioana). Uneori, timpul e ritmat de jocul între absenţe şi prezenţe, prin care temerile şi nostalgiile redau un portret interior, o secvenţă de viaţă, un profil halucinant („Totuși, deși trăia în absența lui ca într-un spațiu nou, necunoscut până acum, era mai conștientă ca oricând de ritmul fiecărei zile. Dar acum nu mai conta timpul cunoscut, așa cum îl arăta ceasornicul lui Brâncoveanu după care se învârtea întreaga lume bucureșteană, ci un altul, care nu mai era nici al ei, personal, nici al lui, ancorat la întâmplările orașului, ca altădată. Acest fel de timp Stanca nu-l mai trăise niciodată, și toată lumea din jur își schimba înfățișarea după el”). La intersecţia trecutului cu prezentul, a frescei cu transcrierea unor emoţii volatile, romanul Andreei Răsuceanu e o parabolă a absenţei ca urmă a unei prezenţe („Nu știu cum se poate vorbi despre absență. Cum se pune într-o formă concretă, în cuvinte, inexistența. Neantul. Absență, absențe s. f. 1. Lipsă a unei ființe sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit să se afle. 2. Pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței, întâlnită în epilepsie. 3. Fig. Neatenție, indiferență a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia. Da, asta e. Lipsă a unei ființe din locul unde ar fi trebuit să se afle. Dar cine știe unde e asta. Locul unde ar fi trebuit să se afle Ioana. Cum definești absența unui lucru dacă nu ai certitudinea că trebuia să se afle într-un anume loc. Nu mai știam unde ar fi trebuit să fie Ioana”).

Construcţie armonioasă în care cele trei naraţiuni sunt articulate firesc sub egida unui întreg epic dinamic, romanul O formă de viață necunoscută e un roman de atmosferă, cum s-a mai spus, un roman în care, dincolo de scene, întâmplări sau actanţi se relevă o experienţă afectivă sau mentală, vibraţia unui sentiment, turnura nostalgică a unor cuvinte, ambianţa unei arhitecturi halucinante şi reale totodată („Avea câteva case preferate, pe care le căuta uneori, curioasă de câte ori intervenea o schimbare în înfățişarea lor, le vizita ca pe nişte rude îndepărtate, cercetând amănunțit aranjamentele din grădini, nuanțele şi calitatea perdelelor care fluturau la ferestre, uneori marca automobilului care aştepta în fața casei. Oare aici se năştea liniştea, pe strada asta mică ce unea două bulevarde, liniştea care pe urmă se împrăştia în tot oraşul, lingându-i bordurile şi învelindu-i trotuarele într-o plapumă moale. O stradă mică, de trecere, pe unde să traversezi oraşul mai repede, spre locurile care contează cu adevărat, marile bulevarde, acolo unde-i viața”).

Descrierile sunt, adesea, de o minuţiozitate extremă în redarea celor mai mărunte detalii şi aspecte („Pe banca aia veche de lemn se prinsese un fel de lichen, de pistrui buretoşi care se întindeau ca o eczemă pe suprafața ei. Probabil de la combinația de apă, săpun şi stat la soare, în ploaie, în praf, atâția ani, atâtea generații. O formă de viață necunoscută, pe banca făcută de Radu demult, din câteva bucăți de lemn care arătau ca nişte coji de nucă plate, zgrunțuroasă şi netedă în acelaşi timp, cu infinite circumvoluțiuni ca ale unui creier”). Încremenirile temporale, scenele dinamice, infiltrările fanteziei şi glisările onirice reconfigurează imaginea unui Bucureşti tulburător, ceţos, necunoscut, în care patina livrescului conferă lucrurilor un timbru fascinant al decadenţei, maladivului şi rafinamentului („O pâclă căzuse grea peste București, sufocând turlele bisericilor care deveniseră lucioase ca acoperite cu solzi de pește. Rotocoale de ceață tot treceau peste oraș, din zori de zi, în graba lor de a ajunge la marginea lumii, de unde se prăbușeau în gol. Pe drum nu trecea nimeni, părea că și lătratul înfundat al câinilor sau cântecul păsărilor din pomii livezilor era purtat de graba cenușie. Sub clopotul de ceață tăceau toate, ca și cum timpul nu cursese niciodată pe ulițele Bucureștilor, și doar încremenirea domnise aici, cuprinzând în brațele ei liniștitoare oameni, case, animale”).

Romanul O formă de viață necunoscută e o carte despre melancolia străzilor, oamenilor şi făptuirilor unui Bucureşti decadent, pitoresc şi halucinant, în care sensibilitatea prozatoarei reface traseul existenţial al unor personaje măcinate de timp, de boală şi de propriile obsesii, într-un orizont existenţial al destrămărilor şi reîntemeierilor.

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2019, pp. 71-72]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.