Comentatorii ultimului roman al Ioanei Nicolaie au observat, fără să insiste însă asupra ei, dimensiunea implicit ideologică a Cărții Reghinei*. În plină ofensivă a feminismului militant, ea cotește pe lângă tentația unui roman tezist, înălțându-și discursul în zona poeticului și a simbolicului, eliberându-l de tonul vindicativ al feministelor prezentului, fără ca prin aceasta romanul să fie mai puțin feminist, în fond. Tonalitatea cărții, deși atacă tema sensibilă a victimizării femeii într-o societate patriarhală și profund misogină, cum era cea a comunismului din deceniile 8 și 9 ale secolului trecut, nu scuză și nu acuză. Ea spune fără echivoc povestea unui Iov feminin, a teribilei Reghina, o mamă – eroină a perioadei comuniste, căsătorită, după cutumele vremii, la 16 ani, ruptă brutal din spațiul idilic și protector al unei copilării fericite, petrecută în vârf de munte și aruncată în infernul existenței conjugale, alături de un soț agresiv și infidel, panicat de capacitatea de zămislire a soției. Fără echivoc, spuneam, căci această pistă de interpretare e chiar ostentativ oferită cititorului prin moto-ul preluat din Plângerile lui Iov în debutul romanului și celelalte versete, din aceeași carte vetero-testamentară, plasate în fruntea majorității capitolelor, dar nu fără ocolișuri. Iar ocolișurile „blurează”, citând expresia lui Bogdan Crețu, din cronica apărută în Observator cultural, nr.992 / 2019, ”Între răul din bine și binele din rău”, ocultează nivelul narațiunii propriu-zice, infuzia generoasă de lirism rupând fără regrete firul succesiunii cronologice și introducând discontinuități discursive, dilatând la maximum imaginile, reducând la minimum acțiunea și pulverizând-o, astfel încât cititorului i se cere destul efort hermeneutic pentru refacerea acestui puzzle biografic. De fapt, după surpriza primelor pagini, cititorul își dă seama că a intrat în mintea Reghinei, o femeie paralizată, lovită de orbire și muțenie, care-și privește retrospectiv existența de aproape șapte decenii, căutând să dea un sens anilor de suferință maritală.

Tensiunea întregii cărți rezultă din sublimarea lirică a stărilor eroinei, din transfigurarea poetică a acestei suferințe la fel de nedrepte și greu de înțeles precum a biblicului Iov. Dar nu exclusiv suferința e transfigurată, ci și rarele clipe de beatitudine, trăite, mai ales, în anii idilici ai copilăriei, și ei umbriți de moartea accidentală a sorei mai mici, Valeria, cum e episodul simbolic și mitologic al eliberării vulturoaicei. Există, fără îndoială, un puternic filon autobiografic din care-și trage seva ultimul roman al Ioanei Nicolaie. Modelul eroinei e chiar mama prozatoarei, ea însăși mama a 12 copii. La nivel strict referențial, Văralia unde-și duce cu demnitate exilul conjugal Reghina are drept corespondent orășelul nord-transilvan natal al Ioanei Nicolaie, Sângeorz-Băi. Există chiar și un punct terminus, un moment existențial de cotitură ce declanșează, oarecum fără voia autoarei, explorarea filonului traumatic autobiografic având în centru figura împovărătoare a unei mame arhetipale, mărturisit, de altfel, într-un interviu (v. https://putereaacincea.ro/ioana-nicolaie-am-stiut-ca-nu-mai-pot-lasa-nespusa-povestea-fantasta-si-incredibila-a-mamei-mele/). E vorba de boala mamei, de atacul cerebral care o aruncă pe patul de suferință, paralizia ei solicitând regruparea fiilor risipiți prin lume în jurul suferindei, refăcând, astfel, ”trupul de 1000 de kilograme”, metafora centrală a cărții, al acestei martire a maternității.

Pentru Ioana Nicolaie, suflarea rece a proximității morții accelerează ardența scrisului iar cartea se naște ca un ultim tribut adus sacrificiului matern, o datorie filială de onoare, până la urmă. Iar această datorie, care trebuia onorată fără preget, o aduce în fața unei confruntări evitate timp de două decenii, cu propria biografie, cu propriile traume și prejudecăți și, nu în ultimul rând, cu o culpă difuză, preluată generațional. Nu întâmplător, în interviul amintit, ea vorbește despre ”nucleul incandescent care se regăsește în Cartea Reghinei” și de care nu s-a putut apropia la începutul carierei. A fost nevoie de 20 de ani ca ea să-și confecționeze ”un costum de protecție extraordinar de bun” care să-i permită să se apropie de acest centru al ființei sale fără a fi pârjolită de el. Prin urmare, celelalte cărți cu filon autobiografic, Cerul din burtă sau Pelinul negru, dau târcoale acestui centru incandescent, dar abia în Cartea Reghinei prozatoarea are curajul să plonjeze în el: ”Filonul autobiografic a fost foarte greu de decojit. A fost complicat pentru că rupe cojile unui miez traumatic, foarte greu de rostit, căci trebuie dezvelit dintr-o sumedenie de clișee, de prejudecăți și de condiționări: cât spui din ceea ce ți se întâmplă rău, cât spui din suferințele tale, cât lași să se vadă. Dacă ești femeie, nu lași să se vadă aproape nimic, trebuie să taci, să înduri, pentru că dacă află vecinii, află întreaga comunitate și intri într-un fel de dizgrație.” Ioana Nicolaie nu practică o confesiune colțuroasă, complet denudată, care să lase la vedere cicatricile, să șocheze, să scandalizeze și, dacă se poate, să agreseze vizual și auditiv. Costumul ei de protecție, perfecționat în timp, ține de crearea unui stil. Deopotrivă scut și filtru, stilul acesta construit cu migală este tocmai mixtura inedită, atent dozată, dintre prozaic și poetic, dintre real și suprareal, contingent și fabulos, temporal și atemporal, comun și excepțional. În Cartea Reghinei, Ioana Nicolaie ajunge la deplina măiestrie a artei sale. În final, tocmai fiindcă e atât de subtil grefată pe autobiografic, cartea e atât de universală.

Mai rămân de clarificat două aspecte aduse în discuție de doi comentatori ai cărții. Bogdan Crețu, în cronica din Observator cultural se întreabă, spre final, cui îi aparține vocea narativă, căci dacă perspectiva e a Reghinei, o femeie totuși simplă, vocea nu pare să fie în permanență a ei. Din când în când intervine încă o instanță, care supraestetizează discursul, făcându-l necredibil, căci fraza îi aparține, indubitabil, autoarei. Dar n-aș zice că e un derapaj sau o infatuare stilistică, ci sunt pur și simplu două voci, a protagonistei-mamă și a autoarei-fiică, căci acordajul, în această carte, se face la două conștiințe, iar distanța dintre ele nu e atât de mare. E vorba, ca în muzică, de un diez, fiica doar continuă, ramifică și cizelează imaginarul și discursul mamei. Tot cu intenții omagiale. Chiar și când ni se descrie teroarea stârnită în sufletul Reghinei de apariția soțului furios, la fel de intensă chiar și retrospectiv, tocmai când fierbea „sâlvăița”, resimțim acest duet stilistic, care adaugă dramatism scenei, brutalitatea soțului fiind cumva stilizată ca într-o coregrafie din baletul unei opere. Rostul dublei estetizări este de a face mai suportabilă durerea fizică și, inevitabil, umilința: Porcii au început să grohăie, câinele, Novac, s-a tras pe lanț până în cușcă. Prunele au sărit din căldare și-au sărit în toate părțile. Iar în gâtul meu s-a ivit un nod care-a crescut, de mi-a înțepenit capul. Harbuzul de sub rochie a început să se zbată. Doamne, să nu crape tocmai acum!(…) Încremenesc. Stropii de sâlvăiță sar ca năpârcile și mă mușcă zdravăn de mână. Brațul mi-a amorțit din senin, pielea îmi sfârâie. În ce cotlon să mă ascund? Cum să ajung departe de tot, poate chiar aici unde zac paralizată? Ca să nu văd cum lopata hăpăie din pământ, o halcă zdravănă din care sare gunoi și praf. (…) Apoi totul se învârtejește, niște sâmburi mai mari ca dosul de palmă îmi lovesc fața(…). (p. 20) Pe de altă parte, Tania Radu, în cronica din Revista 22, Vocile Ioanei Nicolae, din 18 iunie2019, vede în cel de-al patrulea roman al Ioanei Nicolaie un alt roman al vocilor, un ” descântec disperat și un bocet în surdină”, care se vrea implicit un rechizitoriu al lumii în care cruzimii iraționale, gregare, i se poate riposta doar mesianic, prin întoarcerea celuilalt obraz și iertarea cristică. Aceasta e valoarea fundamentală pe care o întruchipează Reghina. În final, chiar paralizată, oarbă și mută fiind, capacitatea de a ierta îi conferă o statură impresionantă și o demnitate greu de egalat. Pierderea vocii mamei dă glas vocii fiicei cu o intensitate sporită, iar romanul Ioanei Nicolaie se propune, în cele din urmă, ca un un roman autobiografic cu rol terapeutic și expiator, și nu în ultimul rând ca un excepțional roman faulknerian, străbătut de o freatică elegiacă, ce devine portavocea Reghinei și, prin ea, a atâtor femei care ”au urlat încontinuu, în tăcere” (p.213) de atâta vreme.

________

*Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei, Editura Humanitas, București, 2019, p.219.

[Vatra, nr. 1-2/2020, pp. 28-29]