Louise Elisabeth Glück – Poeme

După o supărare care a durat douăzeci și doi de ani (de la Toni Morrison, 1993), Academia Suedează i-a iertat pe americani (acuzați de exclusivism, de ignorarea literaturii europene etc.) și i-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură lui Bob Dylan (2016). Simbolic, așadar, poezia ar fi genul care domină (valoric) literatura de peste Atlantic, în viziunea Academiei. Supoziție confirmată astăzi, iată, când Stockholm-ul optează din nou pentru un poet din SUA…

Decizia, de astă dată, i-a surprins mai degrabă pe europeni, care o cunosc mai puțin pe Louise Elisabeth Glück (n. 1943, la New York), știindu-l mai bine – de pildă – pe beatnik-ul centenar Lawrence Ferlinghetti (care încă trăiește la San Francisco, după cum ne amintește Nae Prelipceanu). Deși, la ea acasă, laureata se bucură de o notorietate indiscutabilă și a dobândit toate distincțiile prestigioase, de la Premiul Cercului Național al Criticilor de Carte (1985), Premiul Național de Poezie ”Rebekah Johnson Bobbit” (1992) sau Premiul Pulitzer (1993), până la Premiul Național al Cărții (2014) și Medalia Națională Umanistă (2015). În total, 22 de distincții, plus titlul de Poet Laureat al Statelor Unite (2003-2004).Și asta nu pentru o operă foarte extinsă (14 culegeri de versuri – între care 2 antologii și 2 cărți de eseuri despre poezie), cât mai ales pentru calitatea scrisului ei. Volumele cu cel mai mare impact au fost: The Triumph of Achilles (Triumful lui Ahile, 1985), Ararat (1990), The Wild Iris (Irisul sălbatic, 1992), Meadowlands (1997), Vita Nova (1999), Averno (2006) și Faithful and Virtuous Night (Noapte credincioasă și virtuoasă, 2014).

Deși niciodată n-am știut care sunt criteriile (aparent versatile) după care operează juriul Academiei Suedeze, de astă dată pare că alegerea laureatului a vizat un anumit tip de poezie și nu „statutul” public al acestuia. Louise E. Glück își extrage substanța operei dintr-o suită de traume care i-au marcat viața personală (dificultatea identitară a părinților, anorexia nervoasă din adolescență, decesul unei surori mai mari, tratamentul psihanalitic și efortul de reabilitare, două căsătorii eșuate etc.), de unde a rezultat o manieră poetică plină de inflexiuni intime (trăiri, sentimente, amintiri despre locuri și obiecte), exprimate direct, confesiv, sau prin raportare la miturile antice. Tragismul și reflexivitatea sunt dominante. Interesant e și faptul că – din postura de profesoară la catedra de literatură a Universității Yale – nu ezită să le explice studenților cum se poate transforma biografia în poezie folosind propriile scrieri…

Reproduc mai jos câteva extrase dintr-un interviu telefonic pe care Louise E. Glück l-a acordat la câteva ore după ce i-a fost acordat Premiul Nobel: „Scriu foarte neregulat, deci nu am o disciplină constantă. Lucrez la o carte care m-a chinuit aproape patru ani (titlul provizoriu: „Winter Recipes from the Collective”, urmând să fie lansată în 2021). La sfârșitul lunii iulie și în august, în mod neașteptat, am scris câteva poezii noi și am văzut, brusc, cum aș putea modela acest manuscris ca să-l termin. A fost un miracol. Dar sentimentele obișnuite de euforie și ușurare au fost compromise de Covid, pentru că a trebuit să lupt cu teroarea și limitările zilnice…”

„Am scris despre moarte din primul moment. Mai exact, când aveam zece ani scriam deja despre moarte. Da, deși eram o fată plină de viață. Îmbătrânirea este mai complicată. Nu e vorba doar de faptul că ești atras de moartea ta, ci și de acele facultăți pe care te-ai bazat – grația și puterea fizică, agilitatea mentală –, aceste lucruri sunt compromise sau amenințate. A fost interesant să gândesc și să scriu despre asta…”

„Toată lumea care scrie își trage hrana și combustia din primele amintiri și din lucrurile care te-au schimbat, ori te-au atins, ori te-au încântat în copilărie. Miturile grecești mi-au fost citite de părinții mei vizionari și, când am putut să citesc singură, am continuat să le citesc. Figurile zeilor și eroilor erau mai vii, pentru mine, decât ale celorlalți copii din jurul blocului din Long Island… Acestea au fost poveștile mele de culcare. Iar anumite povești au rezonat în mod deosebit cu mine, în special Persefona și scriu despre ea de 50 de ani…”

„Te bazezi totdeauna pe propria ta experiență, pentru că este materialul vieții tale, începând cu copilăria. Dar caut și experiența arhetipală, presupunând că luptele și bucuriile mele nu sunt unice. Devin unice pe măsură ce le experimentez, dar nu mă interesează să atrag reflectoarele asupra mea și asupra vieții mele particulare, ci asupra luptelor și bucuriilor oamenilor, care se nasc și pășesc în viață. Cred că scriu despre moarte  pentru că a fost un șoc teribil pentru mine să descopăr, în copilărie, că nu primești viața pentru totdeauna…”          „Uneori scriu conversațional. Nu lucrez pe o voce. Iar propoziția găsește o modalitate de a vorbi singură. Sună atât de delphic (oracular). Sunt lucruri greu de spus doar pe o voce. Cred că sunt fascinată de sintaxă și am simțit mereu puterea ei, iar poeziile care m-au emoționat cel mai mult nu au fost cele mai opulente verbal. Erau poeți, precum Blake și Milton, a căror sintaxă era uimitoare, felul în care se punea accentul…”

(cf.”I Was Unprepared”: Louise Glück on Poetry, Aging and a Surprise Nobel Prize / ”Am fost nepregătită”: Louise Glück despre poezie, îmbătrânire și un Premiu Nobel surpriză, interviu de Alexandra Alter în The New York Times din 8 octombrie 2020). (Emil Nicolae)

Vita nova

Dorm somnul celor drepți,

mai adânc decât somnul dinainte de naștere

al celui care vine pe lume

vinovat de atâtea crime.

Și nimeni nu știe la început

care sunt aceste crime.

Abia după mulți ani le poți ști.

Abia după o viață lungă poți fi pregătit

să rezolvi problema.

Acum încep să înțeleg

natura sufletului meu, a sufletului

trăit ca o pedeapsă.

Neînduplecat, chiar și de foame.

Am fost în celelalte vieți ale mele

prea repezită, prea lacomă,

graba mi-a fost sursa suferinței în această lume.

Afișând, precum tiranul,

o inimă de gheață, o figură superficială.

Am dormit somnul celor drepți;

am trăit ca un criminal

plătind încet o datorie imposibilă.

Și am murit fiind vinovată

de un fel de natură nemiloasă.

***

Lege nescrisă

Modul în care te îndrăgostești:

este, în cazul meu, absolut. Absolut și, din păcate, frecvent –

așa cum a fost în tinerețea mea.

Și cu bărbați destul de puerili –

imaturi, morocănoși sau timid împingând frunze moarte cu picioarele,

în maniera lui Balanchine.

Deși, în ochii mei, nu sunt versiuni ale aceluiași lucru.

Cu inflexibilul meu platonism,

cu felul meu încăpățânat de a ține seama de un singur lucru într-un moment anume,

m-am declarat împotriva articolului nehotărât.

Și totuși, erorile mele din tinerețe

mi-au anulat orice speranță, căci s-au repetat

ca de obicei.

Dar la tine am simțit ceva dincolo de arhetip –

o adevărată exuberață, o vioiciune și o dragoste pentru pământ

total străină de natura mea. Spre meritul meu,

mi-am binecuvântat în tine fericirea,

binecuvântare absolută, la fel ca-n anii aceia.

Iar tu, în înțelepciunea și cruzimea ta,

m-ai învățat încetul cu încetul că acest termen nu are sens.

***

Studiu roman

Mai întâi a avut impresia

că ar fi trebuit să se nască

pentru Afrodita, nu pentru Venus,

că au rămas prea puține lucruri de făcut,

de îndeplinit după greci.

Și nu-i plăcea lumina,

pe care Grecia o susținea

cu toată forța.

Și-a blestemat mama

(în barbă, discret)

ea care ar fi putut aranja totul.

Pe urmă i-a venit

să examineze răspunsurile,

în care a ajuns să recunoască

un mod de gândire cu totul nou,

mai bine conectat cu această lume, mai ambițios

și mai politic, omenește vorbind

cum se spune azi.

Și cu cât gândea mai mult,

cu atât resimțea un vag dispreț

față de greci, față de austeritatea lor, chiar față de

misteriosul echilibru al marilor tragedii –

care mai întâi te atrag, dar apoi

devin de o surprinzătoare rutină.

Și cu cât gândea mai mult,

cu atât i se dezvăluia mai limpede

tot ce era încă de învățat

și de condamnat, o lume materială care până ieri

fusese greu de preamărit.

Și tocmai în acest raționament a recunoscut

întinderea și traiectoria

propriei naturi renăscute.

***

Portret

O fetiță desenează conturul unui corp.

Desenează și ea ce poate, dar spațiul e mereu alb,

nu reușește să transpună ceea ce știe că este acolo.

În lăuntrul liniei neacceptate, ea știe

că viața lipsește; că a separat

un fundal de altul. Ca orice copil,

se întoarce spre mama ei.

Și tu desenezi inima

împotriva golului care a creat-o.

***

Aubade *

Lumea era foarte mare. Apoi

lumea a fost mai mică.

Destul de mică pentru a încăpea

într-un creier.

Nu mai avea culoare, era toată

un spațiu intim: nimic nu intra

și nimic nu ieșea. Dar timpul

s-a strecurat cumva acolo și a devenit

dimensiunea tragică.

Mi-am folosit foarte serios timpul în acei ani,

dacă-mi amintesc bine.

O cameră cu un scaun, o fereastră.

O fereastră mică, plină de motive desenate de lumină.

În golul ei, lumea

a rămas mereu un întreg, nu

un fragment oarecare, cu

eul meu în centrul său.

Și, în centrul meu,

o durere căreia nu credeam că-i pot supraviețui.

O cameră cu un pat, o masă. Sclipiri

de lumină pe suprafețele goale.

Aveam două dorințe: dorința

de a fi în siguranță și dorința de a simți. De parcă

lumea urma să decidă

că se va opune albului

pentru că i-a disprețuit forța

și a vrut o substanță în locul lui:

panouri

aurite care să respingă lumina.

În fereastră, roșcate

frunze de fag, ca de cupru.

Ieșind din amorțire, din fapte, din obiecte

amestecate sau împletite, undeva

timpul care se mișcă, timpul

care se roagă să fie atins, să devină

palpabil,

lemn lustruit

cu sclipiri distincte –

și atunci am fost din nou

un copil înconjurat de bogății

cu toate că nu știam din ce erau făcute bogățiile.

______________

*”aubade” = cântec de dimineață, fredonat de cavaler la despărțirea de iubita încă adormită (orig. în Evul Mediu, la trubadurii provensali, dar și la poeții metafizici englezi din sec. XVII – ex. John Donne ș.a.)

***

Iadul

De ce ai plecat?

Am ieșit vie din foc;

cum e posibil?

Nimic nu s-a pierdut: totul a fost

distrus. Distrugerea

rezultă din acțiune.

A fost un foc adevărat?

Îmi amintesc de această revenire acasă acum douăzeci de ani

pentru a încerca să salvez ceea ce mai putea fi salvat.

Porțelanul și restul. Mirosul de fum

mai ales.

În visul meu construiam un rug funerar.

Pentru mine, înțelegi.

Credeam că am suferit destul.

Credeam că e sfârșitul corpului meu: focul

părea sfârșitul corespunzător dorinței;

era același lucru.

Totuși, tu nu erai mort?

Era un vis; mă gândeam să revin acasă.

Prezentare și traducere de Emil Nicolae

[Vatra, nr. 10-11/2020, pp. 141-144]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.