Benedikt Livșiț (1887–1939) – Poeme

Născut la Odesa. Studiază dreptul la Novorosiisk și Kiev. Scrie versuri încă din adolescență, însă în 1907 își distruge toate manuscrisele. Prima poezie o publică în 1901. În 1911 editează prima carte, „Flautul lui Marte” (lichidată de cenzura țaristă). Împreună cu frații Burliuk, în iarna aceluiași an organizează grupul de creație „Ghileea”, ce avea să stea la baza cercului futuriștilor, din care făceau parte V. Hlebnikov, A. Krucionîh și V. Maiakovski. În 1914 este rănit pe front. Cavaler al ordinului „Crucea Sf. Gheorghe”. A mai publicat volumele „Soare lupesc” (1914), „Din mlaștina argourilor” (Iz topi blat, 1922), „Patmos” (1926), „O scurtă după-amiază” (1928). După 1928 nu mai scrie texte proprii, dedicându-se traducerilor din literatura universală („De la romantici la suprarealiști”, 1934). Despărțindu-se o vreme de futurism, B. Livșiț se adresează din nou acelei fascinante epoci, deja în calitate de memorialist, publicând volumul „Arcașul cu un ochi-jumate”, considerat a fi una din cele mai importante lucrări despre începutul de secol neo-literar XX.

În octombrie 1937 este arestat, apoi executat ca „dușman al poporului”.

Prezentare și traducere de Leo BUTNARU

***

La cafenea

Cafenea. Trecut de miezul nopții.

La o măsuță, încă înstrăinați. Echivoc,

Deja parcă-am cunoaște ce-ar însemna

Al pașilor simbol pe mejdină de foc.

În părul tău – neliniștită ca de catifea

Flori necunoscute, prospețimi timpurii,

Tăinuirea ocheadelor maculate,

Haosul de chipuri din puterea nopții,

Boa, – astfel ne par a fi chiar ale beznei

Văluriri căzute după geam în bezna mută –

Toate astea sunt legate-n dulce taină

Care numai nouă ne e cunoscută.

Ai vrea să fii ferice? Ne-om despărți curând,

Petrecuți de-această larmă și rumoare

Și nicidecum n-o fi a ne înșela fără a

Nu iubi un vis posibil ce din nimic apare.

(1908)

***

Vecinii

În liliachie vară, în fumul mov –

Eu văd! Eu văd! – vecinii  (lady care

Trecând, proiectată, prin golul ferestrei

Purta diademă)

Ridică pahare.

Dar oare chiar eu, obositul

De-această răsplată

Primi-voi ofilitele lor aripi

Și fiece cocoșată limbă

A vinului de ceară?

Firește că știu – orișicare lady

Deja și-a potrivit diadema;

Iar dânsa visează: în fumul mov

Chiar ea ar trebui să se-nalțe.

Și mie să-mi revină uscatele copite

Pe treptele scării? Un băietan privește

La tăblia de-aramă

Cafeniu-roșcat, cu pomeții lați

Purtând o șifonată coroană de zadă:

Cum mai plescăie flacăra rotundă!

Cum se-nmulțesc vuietele de trompete

Ale unei alte veri, mai vaste!

Însă vecinii pătrund tot mai jos

Cu aripile – și numai una, doar ea

Înaltă, în veșminte-nguste

Cu mâna prelungită, ca o steblă,

Cu mâna ce-nflorește în cer

Înalță, ca și înainte,

Pocalul cu vinul de ceară!

(1911)

***

Ardoare

Spintecă burta – nucă de cocos,

Negrăbit călău de bosjesmani*;

Pân-la moarte n-o să treacă spuma

Grijilor senile, rămase peste ani.

Cei din locuri veșnic gălbejite

Încă nu dau semn de-mbrățișare –

Blagoslovește călcâiul de copil

Ca pe-o prăbușire în vană visare.

Și pașnic prosternându-te, adânc,

Nu știi că, dispărând de pe cadrane,

În noaptea lumii coada de păun

Le sfredelește ochilor găvane.

(1911)

_____ 

* Bosjesmani (oland.) – „oameni ai pădurii”, populație din Africa de Est și cea de Sud.

***

Septembrie

Amintirile atâtor luni de mai

(Mai trăirăm cu maiurile!)

Inelul ultimelor tale buze

(N-or să mai fie aste ușoare buze!)

Ele vor pleca de pe față, se vor topi

(Deja aproape că s-au și topit!).

O, aur al grânelor de toamnă

Nedreptelor frâie!

Septembrie trădător! A nefrit

Se-nvolbură fereastra mea

Și împietrește nebăută până la capăt –

În pahar – un vin greoi…

Și tot mai insistente și mai ațintite

Săbiile vinului

Grelele săbii ale vinului

Și tot mai ațintite de după geam

Neliniștitele catarge ale limanului.

– Ah, eu trebuie…

Rămâi, îndură-te… –

Valul geamului…

Valul valsului de nefrit…

Ești dusă tu… ești dusă

De vinul de nefrit al geamului…

Blestemat septembrie!

(1911)

***

Androgin

Tu crești dintr-un abis de negru crater

Precum lăstaru-ademenit de lună:

E leneșă credința, prea înceată

În noapte și-n ce-am fi noi împreună!

Adapă cu venin, cu fiere-adapă

Flori care te părăsesc zorit:

Multă vreme fi-va să țin minte

Poteci de lupi pe care-ai rătăcit,

Pe când secase orișice speranță

În sorți de vise – diavolească-arvună,

Când din abis de crater nebunatic

Tu-ți împroșcai stropii până la lună.

(1912)

***

Vrăciuitorul

Alb tămăduitor, nedezvoltatul trupșor

Al lui Perro cel cu ochii mari, nespus,

Ce cultiva, creștea un tropic născocit

În argintul de martie, ca lichidul scurs.

Nu, nu este praful unui clavir ploios,

Te jenezi și parcă ai constrânge cu a ta albeață

Cuvintele cuprinzătoare ce încep cu ego,

Toate cuvintele în vindecătoare arșiță.

Fâlfâind, clătinat, ca un alb caftan

În ritmul pantofiorului și a inimii cadență,

Neprihănitul din raiul plăcut înmiresmat,

Iată – pogori până-la smaragdu-esență.

(1913)

***

Necrolog

La tropic un clovn înfiorat

Din picățele interzise bălțat

Pe întreaga-i haină, în ce dânsul

Cu capul bi-ba-bo a cântat?

Întru fericire în nufăr dinaintea

Americii liniștii depline

El înmărmuri și cu nordul măsoară

Mântuirile primăverii din rai, divine,

A cărei cadență cvasi-cunoscută

Cu smaragde este îngrădită

În amplul cuvânt ce începe cu ego

Alergând prin sobra visare tihnită.

(1913)

[Vatra, nr. 10-11/2020, pp. 145-146]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.