Degeaba Ministrul Culturii e al doilea om în imperiu dacă fiica lui își cască gura și declară cu senină „impertinență“ că Împăratul tușește la Parada Sănătății. Forțele de ordine îi iau pe sus și-i bagă la izolare într-o cameră de nu se știe unde. Fetița (Silvana Negruțiu), luată la rost de părinți (Viorel Cojanu și Mihaela Rădescu), își susține cauza cu înverșunare și nicicum nu acceptă că doar i s-ar fi părut că l-a auzit pe Împărat tușind, când acesta mai că nu-și scuipa plămânii. În împărăția lor nimeni nu e bolnav, cu atât mai puțin Împăratul. Iar dacă Împăratul s-ar îmbolnăvi, ar rezulta în mod fatal că toți ceilalți cetățeni de rând ar fi cât se poate de vulnerabili, de muritori și de insignifianți, și s-ar alege praful de societatea lor ideală.

Spectacolul montat de Leta Popescu la Centrul de Teatru Educațional Replika din București ne prezintă o distopie îmbrăcată în basm tragi-comic care, pe măsură ce se desfășoară, vădește tot mai multe puncte comune cu realitatea noastră. Piesa Mariei Manolescu Borșa frapează (și încântă, totodată), prin seriozitatea disimulată și, paradoxal, prin caracterul jucăuș prin care ne comunică mesaje serioase, frecvent alarmante, care fac parte din cotidianul nostru ieșit complet – de ceva timp – din comun. Montarea e în deplin acord cu vremurile bizare pe care le trăim: deși se joacă în sala de teatru, publicul e absent, iar spectacolul e filmat cu două camere, la care se adaugă, alternativ, filmări anterioare care vin în completarea acțiunii cu un mic contrapunct vizual. 

Dacă restricțiile din ultima jumătate de an au dat peste cap programul repertorial obișnuit, au blocat reprezentații, au îngreunat repetiții și au forțat proiecte să fie regândite, Încuiați funcționează ca un teatru-film în care regăsim actorii, scena și scaunele, dar imaginile ne sunt dirijate de echipă, privirea se supune unghiurilor alese de operatorii de imagine și ecranul prin care percepem performance-ul devine în același timp un medium și un filtru, la fel cum mare parte din realitatea pe care o percepem e intermediată de electricitate, pixeli și tehnologie. Și, tot în spiritul realității din ce în ce mai hiper/supra/ireale cu care ne acomodăm de la o zi la alta, cu mai mult sau mai puțin succes, Încuiație un produs artistic scos din convențiile realismului sau ale naturalismului. Spectacolul-film operează într-un registru ușor burlesc, caricatural, începând cu vestimentația personajelor și machiajul strident și continuând cu jocul în tușe groase, exagerate prin stilizare. Dacă maniera nu ar fi fost pe deplin asumată ca opțiune estetică, ar fi deranjat, însă în varianta propusă de Leta Popescu, funcționează bine, fiind în armonie cu dinamica textului.

Esență tare în interval mic

Încuiați oferă în mai puțin de o oră mai mult conținut decât multe spectacole de două ori mai lungi, comprimând într-un interval scurt o paletă largă de idei, dileme, interogații și posibile soluții, obligând publicul, pentru a se edifica pe cât posibil, să vizioneze producția de cel puțin două ori. Mijloacele și resursele minimaliste cu care e realizat spectacolul-film se răsfrâng și asupra dimensiunii scenei: cele trei personaje sunt înghesuite într-un spațiu demarcat, claustrofobic, care va transmite fiori pe șira spinării multor (tele)spectatori care și-au petrecut cele două luni de izolare din primăvară la bloc, între patru pereți, în spații înguste sau în garsoniere.

La fel ca în povestirea lui Andersen, e nevoie de ingenuitatea și luciditatea copilăriei pentru a recunoaște și a da glas unui adevăr flagrant a cărui evidență a fost inhibată adulților de teamă, conformism, spirit gregar ș.a.m.d. Orice acceptare a unei fisuri în temelia presupus intangibilă a imperiului atrage dubii firești față de caracterul său sacru (în sens cât se poate de profan), iar cei care susțin astfel de impietăți sunt lichidați în regim de urgență, fie ei Miniștri ai Culturii. Infantilismul copilei servește aici ca o circumstanță atenuantă la fel cum presupusa nebunie a bufonilor lui Shakespeare îi exonerează de caracterul lor subversiv. În același timp, fetei nu-i lipsește deloc profunzimea și nici viziunea. Înțelege tot ce se întâmplă cu o luciditate deconcertantă și găsește soluții la tot pasul. Rolul e la rândul său pe măsură, oferindu-i Silvanei Negruțiu (cunoscută și de pe scena Teatrului Bulandra, unde joacă în numeroase spectacole) un prilej savuros de a crea un rol de compoziție pe care îl stăpânește cu fermitate. În mod evident și explicit, pentru fetiță lumea adulților e viciată și plină de hibe, ipocrită prin excelență și duplicitară. Copila e de acord cu părinții ei că e nevoie de distrugere pentru a se crea ceva nou, iar criza pe care o traversează imperiul în acel moment reprezintă chiar momentul ideal pentru a se înlocui o societate muribundă cu una nouă, dinamică, bazată pe principii sănătoase și adevărate, nu pe un sistem de egalitate simulat. Ideile sunt bune în ansamblu, însă modul discutabil de a le implementa și maniera autoritară pe care le propune fata frizează dictatura (sau „neutralitarismul“, ca să folosesc termenul ei). Sunt și copiii contaminați de derapajele ideologice ale părinților sau se dovedesc, în cele din urmă, niște extensii mai tinere ale acestora? Se pot dezice total de cei care au încercat să îi modeleze și pot da naștere unei societăți noi, eliberate de vechile tare? Sunt întrebări pe care spectacolul-film le formulează și le lasă în suspensie. Ne oferă, în schimb, certitudinea că singurul fenomen constant, concret și inevitabil e schimbarea, fie că vorbim de variațiuni pe același fond sau de o mutație structurală completă a lumii așa cum o știm.

Încuiați e felul în care mi-am reprezentat, ca în vis, molimile care ne bântuie azi. Realitate încuiată în distopie, basm încuiat în realitate, ritual de inițiere încuiat într-o farsă despre o familie care se luptă cu propria ei natură. Și cultură”, a declarat Maria Manolescu Borșa, autoarea textului. Eu aș adăuga: farsă încuiată într-un spectacol în care cei încuiați suntem noi, privitorii, fiecare în propriul sistem de gândire deseori rigid, deseori autodistructiv.

Încuiați ne provoacă să gândim modalități de adaptare la situații-limită și reușește să o facă, la fel cum reușește să demonstreze că teatrul – și artele spectacolului, în general – izbutesc să se adapteze noului context, făcând apel la tehnologie și la tipuri noi de sensibilități ale spectatorilor. Chiar dacă teatrul încetează, cel puțin provizoriu, să fie în felul în care îl știam, pariul continuității și al reinventării e câștigat.

Din distribuție fac parte actorii Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Silvana Negruțiu și Maria Cioclov. Textul a fost scris de Maria Manolescu Borșa, regia a fost semnată de Leta Popescu, scenografia a fost realizată de Gabi Albu, sound design-ul îi aparține lui Andrei Raicu, lighting design-ul a fost asigurat de Radu Apostol, filmarea a fost făcută de Andreea Lăcătuș, Leta Popescu și Radu Apostol, montajul a fost realizat de Andreea Lăcătuș, machiajul a fost realizat de  Karina Dumitru, iar fotografiile au fost făcute de Isidor Popescu și Ioana Ofelia. Pentru reprezentații ulterioare, informații suplimentare și alte spectacole, vizitați pagina de Facebook a Centrului de Teatru Educațional Replika:  www.facebook.com/CentruldeTeatruEducational.

_________

* Încuiați, la Centrul Replika.

[Vatra, nr. 10-11/2020, p. 173]