timp

în ziua în care rămâne unchiul ion în urmă

afară plouă

în ziua în care rămâne tata în urmă

e iarnă, frig

cad primii fulgi

bunica rămâne în urmă

în mijlocul unei zile de vară

învăluită în mănunchiuri de raze moi, strălucitoare

zile ca niște vagoane luminate în interior

cu umbra celor dragi la geam

rămase în urmă

caut cu

neliniște

spre ființele

alături de care îmi continui calea

măsor, cântăresc, am grijă,

cu timpul

e ca în cosmos

cel mai greu

e să rămâi legat

ziua ta de ziua lui –

două nave,

la cea mai mică defecțiune

să ieși în spațiu deschis

să înlături eroarea

să conectezi fir la fir

să reaprinzi lumina

să intensifici culorile

să dărui speranță

cu cât mai trainică este dragostea care ne leagă cu atât suntem mai rezistenți

cu dragoste

am grijă:

măsor ziua cu

„bună ziua”

în receptor aud bună ziua

pe drum:

bună ziua

spargem liniștea

în timp

cel mai greu de suportat este singurătatea și vidul

zilnic destram

frica pierderii de ceilalți

într-o zi

de vară ori de toamnă

înghițiți de gura hăului

cu lumina în interior pe cale

de a se stinge

cu pomii din jur

pe cale de a fi înghițiți de întuneric

în zi să se facă

noaptea

cu timpul e ca în cosmos

deconectată ziua

de jur împrejur

răsar până atunci

nemaivăzute

stelele

cu o nouă cale

poate un vechi început

*

siberie

zăpada în care îngroapă un prunc în inima siberiei

femeia spune alb ca varul peretele în care caut ușa în pământ

de crăciun

între doi molizi cu pruncul de șapte luni în brațe, unicul copil, ilie

i-am dat numele tatălui meu

zăpada e ușa în adâncime

îngerii fâlfâie îmi spuneam

dincolo de groapa albă zidul alb ușa albă

un loc sigur degetele mele caută în pământ

pentru fețișoara lui îmbodolită în basma

să-l apăr de lupi să-l apăr de fiare de lume să-l apăr

erai

în împăcarea mea cu moartea

pe cer nu se vedeau stelele

de după copaci nu sclipeau priviri înfometate

doar eu și el mamă și fiu

departe de geamul în care nu arde nicio lumânare

degetele

dacă ai fi trecut peste ele

ar fi trosnit ca vreascurile

Doamne,

nu erai printre arbori nu mi-ai deschis ușa în alb

nu te-am regăsit printre fiare

mi-ai trimis tulpini de copac

de pe care am smuls cu dinții coaja

mi-ai trimis lovituri de bocanci

sperieturi cu arma batjocură

un moș gerilă admirat de copii de crăciun

mort pe ilie

erai în al nouălea cer

căutată în zăpadă

ușa spre tine…

*

credință

și dacă el te vede fără ca tu să-l vezi

te aude

și îți vorbește fără ca tu să-l auzi

dacă ați greșit locul de întâlnire

și el s-a născut într-o dimensiune, tu – în alta

și nu există uși

nicio punte de legătură

ca să ajungeți unul la celălalt

și dacă el e alături în spatele casei

e în umbra orașului

e în spatele pădurii

e după acest copac ori după celălalt

cum să nu-l caut

cum să nu-l caut

pe după noianul de stele

cum să nu-l aud

de ce mi s-a dat această viață

doar nu pentru a ne pierde

nu pentru a ne îndepărta

vom merge așa alături până la capăt

îl știu dincolo

vorbindu-mi fără să-l aud

vorbindu-i poate fără să mă audă

îl caut prin inimi

prin ochii tăi, ai lui

Dumnezeule

și dacă mai sunt vieți asemenea acesteia

peste câte dintre ele ne vom întâlni?

vom fi aceiași

ori vom roade lumina

cu ramuri de copac

vom fisura ziduri

cu dinți de rozătoare

poate sunt vieți

în care nu ne vom auzi

vom tuna și vom scăpăra

atât de scurte

cât doar să reușim să spargem cerul

fericiți totuși cei care s-au întâlnit pe pământ

și de aici încolo

nimic nu-i mai desparte

*

marea liniștii

în satul nostru

e o liniște limpede

cu soarele în adânc

liniștea e străbătută de bărbați și femei

de tineri și bătrâni

familii întregi, unele venite din alte părți, au slobozit rădăcini în satul nostru

lipiți pământului

strigă să-i audă dumnezeu

să-i audă îngerii

au confecționat șapte clopote

sparg liniștea

duminicile

să-i audă

bărbatul ori soția

fratele ori sora ajunși la cer

când se reface liniștea

dumnezeu le trimite ploi

și ninsori

dumnezeu le trimite o bucurie

un necaz

când se lasă liniștea

câte unul plecat la cer

îi face semn cu mâna

îi zâmbește

celui de pe pământ

îi arată o pereche de aripi

descoperite

prin târgul îngerilor

o pereche de aripi dintre cele mai trainice

și mai luminoase

maria parcă nu ar fi ea, spune soțul ei

de atâta liniște cât ne desparte

e parcă o nouă stea strălucitoare acolo sus

într-o zi a venit în lume sub formă de fluture

să mai guste și ea din frumos

să ia o gură de aer

în lumină

ca pe o scenă

ce n-a reușit atunci

acum să vadă

*

la Nistru

pădurea de pe celălalt mal, reflectată în apa râului

debarcaderul,

unduirea sălciilor, plopi

un peisaj

în care pentru ultima dată i-a zărit chipul zâmbitor pe puntea feribotului îndepărtându-se

într-o lume s-ar părea civilizată s-au pomenit înconjurați de blindate și fiare cu epoleți

tot pe acest loc în 40 bunicii au cioplit o luntre

pentru a se refugia din calea sovieticilor

acum a venit rândul lui să-și apere familia

soția și copilul urmau să ajungă într-o tabără de refugiați

dincolo de orhei

într-o pădure

urcată pe ambarcațiune

în dimineața zilei de mai

i-a cerut să aibă grijă de sine

să nu riște prea mult

să le viziteze cu prima ocazie

o boare de vânt

i-a desprins câteva șuvițe: ce frumoasă e, și-a spus

încă un timp i-a făcut în  semn de rămas bun cu mâna

să aibă grijă de sine, i-a repetat

să nu riște prea mult

să le viziteze cu prima ocazie…

cu o umbră de zâmbet pe chip

căutând neliniștită în zare

dusă de parcă ar fi fost luată de vânt

pe celălalt mal au intrat în vizorul armelor ucigașe

pământul s-a scuturat

valurile s-au înălțat până la cer

miezul peisajului s-a subțiat – o hârtie

a luat foc

nu rămânea nimic

pe locul unde o știa

nimic

vâlvătăi, o explozie

nina, copilul lui, țipete

înțepenire

prinse în dansul flăcărilor

plaja

casele, debarcaderul, foc

lumea – o plasă cu îngeri captivi,

plin de înotătoare zvârcolindu-se  –

un voloc

[Vatra, nr. 12/2021, pp. 7-9]