Dan Eugen RAȚIU

Laudatio Mircea Dumitru

Este onorantă pentru mine posibilitatea de a rosti acest Laudatio cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității „Babeş-Bolyai” domnului Academician și Profesor Mircea Dumitru – o personalitate de prim ordin a filosofiei și a culturii românești în genere și una dintre personalitățile cel mai înalt recunoscute și apreciate pe plan internațional. Acest titlu este acordat la propunerea Facultății de Istorie și Filosofie și cu sprijinul constant al domnului Rector, Prof. Dr. Daniel David, ca o recunoaștere a meritelor sale academice și civice excepționale în domeniile cercetării științifice, învățământului și culturii românești contemporane în genere.

Domnul Profesor Mircea Dumitru nu ar avea nevoie de nicio prezentare, dar cum în mod tradițional acest exercițiu de admirație presupune și justificări concrete și ferme, voi începe cu funcțiile sale actuale: este Profesor la Facultatea de Filosofie a Universității din București, membru corespondent (din 2014) apoi membru titular al Academiei Române, iar din mai 2022 Vicepreședinte al Academiei Române. Din 2021, este Președinte al Secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a Academiei Române și Director al Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, iar din 2020, Director executiv al Comisiei Fulbright România și Vicepreședinte al CNATDCU.

Desigur, acesta este doar vârful aisbergului rezultat din prezența sa constantă și semnificativă în viața academică și publică din ultimele decenii. Profesorul Mircea Dumitru este fără îndoială cea mai cunoscută și apreciată personalitate românească contemporană în lumea filosofică internațională. Dovada o fac atât recunoașterea contribuțiilor sale filosofice – publicate în 8 cărți de autor, 9 volume editate și peste 90 de studii și articole, dintre care o mare parte în limba engleză –, cât și alegerea sa în 2019 ca membru al secției „Humanities – Philosophy, Theology and Religious Studies” din prestigioasa Academia Europaea și la conducerea unor societăți filosofice internaționale, precum Societatea Europeană de Filosofie Analitică (al cărei Președinte a fost între 2011–2014) și Institutul Internațional de Filozofie (Președinte 2017–2021), unde a adus contribuții importante la promovarea comunicării şi colaborării profesionale internaţionale. De asemenea, a fost și este în continuare Visiting Profesor la multe universități prestigioase din țări europene (Finlanda, Franța), din SUA (la CUNY și New York University) şi din China (Beijing Normal University și Shaanxi Normal University, Xʼan, China).

Pentru toate activitățile sale – în mai multe planuri ale vieții academice, științifice și civice –, Profesorul Mircea Dumitru a primit deja și alte semne ale recunoașterii naționale și internaționale: este Doctor Honoris Causa al mai multor universități din țară și din străinătate, precum și laureatul unor premii, distincții și ordine, dintre care aș aminti Ordinul „Bernardo OʼHiggins”, în grad de Mare Ofiţer, conferit de Preşedintele Republicii Chile (în 2005), Ordinul Național „Serviciul credincios” în grad de Cavaler (în 2019), și „Ordre du Merit”, conferit de Președintele Franței (în 2021). Prin întreaga sa activitate didactică și științifică de-a lungul timpului,precum și prin cea din administrația academică – Decan, Prorector, Rector, Ministru –, Profesorul Mircea Dumitru și-a conturat profilul unei personalități de excepție atât în domeniul filosofiei, cât și în mediul cultural și civic mai larg. Deși activitatea sa este bine cunoscută în mediul academic,aș menționa, în cele ce urmează, câteva aspecte pe care le consider importante în aceste privințe.

1) Formația și contribuțiile sale în domeniul Filosofiei

Primii pași în formația elevului Mircea Dumitru sunt legați de universul muzicii, unde a și continuat studiile până la absolvirea Liceului de Muzică, fiind pe cale să urmeze o carieră de violonist. Dar s-a hotărât –din nefericire pentru muzică, dar cu atât mai bine pentru filosofie –, să urmeze o carieră în filosofie. Însă acea primă educație muzicală nu avea să fie lipsită de importanță pentru vocea sa inconfundabilă în concertul filosofiei contemporane. Se spune că pe frontispiciul Academiei lui Platon putea fi citită inscripția „Nimeni nu intră aici dacă nu e geometru”. Iar André Michel în Psychanalyse de la musique (1951) adăuga: „Filosofia este născută din Geometrie, adică din simțul văzului”, și se întreba: „Ce ar fi fost ea, ieșită din ureche?”, adică, din simțul muzical. Cred că stilul filosofiei lui Mircea Dumitru e un posibil răspuns. După cum observa Andrei Pleșu, „muzica e mai misterios legată de matematică, de structuri ale exactității, de știință”; iar efectele muzicii sunt decelabile în „voluptățile filosofice noi” stârnite de scrierile lui Mircea Dumitru, „rezultate din degustarea rigorii, a construcției logice, a unei interogații despre sens de altă coloratură decât cea a gândirii speculative tradiționale”.

Studentul Mircea Dumitru a beneficiat de o formație filosofică serioasă la Universitatea din București. A urmat apoi studiile doctorale la Universitatea din București şi la prestigioasa Tulane University din New Orleans, SUA, încheiate cu o teză de filosofia limbajului, respectiv cu o teză de logică modală. Excelenta sa teză de doctorat de la Tulane University, „On Incompleteness in Modal Logic: An Account through Second-Order Logic”, scrisă sub îndrumarea unuia dintre cei mai iluștri filosofi și logicieni contemporani, Graeme Forbes, a fost publicată în 1998 în SUA.

Una dintre ideile inovatoare explorate de Mircea Dumitru începând chiar cu teza sa despre fundamentele logicii modale, este cea a abordării acesteia ca o logică de ordin superior, mai precis, ca pe un fragment al logicii clasice de ordinul al doilea. Această conexiune dintre „fenomenul de incompletitudine” din logica modală și puterea expresivă a logicii de ordinul doi permite o nouă înțelegere a unui fenomen descoperit de către S.K. Thomason, Kit Fine și Johan van Benthem, anume incompletitudinea unor sisteme modale, care poate fi tratată, potrivit lui Mircea Dumitru, ca un aspect al incompletitudinii logicilor clasice de ordin superior. Această lucrare,care combină măiestria tehnică a unei arii dificile din logica modală cu sensibilitate acută la implicațiile sale filosofice, a fost publicată în 2001 în limba română sub titlul Modalitate şi incompletitudine. Logica modală ca logică de ordin superior (Editura Paideia, București), și a primit premiul „Mircea Florian” al Academiei Române. Iar o versiune reînnoită, intitulată Modal Incompleteness, Correspondence Theory and Higher-Order Logic, este programată pentru publicare la Editura Springer în 2023.

După aceste lucrări de doctorat, filosoful Mircea Dumitru și-a extins cercetările în multe alte domenii fundamentale ale filosofiei. Contribuțiile sale principale acoperă o gamă vastă și diversă de discipline și domenii actuale ale filosofiei contemporane: logica, filosofia limbajului, filosofia minții și a conștiinței, epistemologia și metafizica analitică. În esență, așa cum apreciază distinsul Academician Ilie Pârvu: „Profesorul Mircea Dumitru este un logician eminent și un filosof analitic de mare competență, contribuind prin aceasta la afirmarea în lumea filosofică internațională a filosofiei teoretice din țara noastră, un mod al filosofiei apreciat unanim pentru valențele ei de rigoare și profunzime.”

Voi prezenta în continuare, pe scurt, opera filosofică și contribuțiile sale pe patru linii sau direcții principale.

Există, în primul rând, contribuții semnificative în logica filosofică. Logica modală,probabil ramura cea mai interesantă și fertilă din punct de vedere filosofic a logicii formale, reprezintă unul dintre domeniile abordate cu predilecție de logicianul Mircea Dumitru pe parcursul carierei sale academice. Conceptele modale – necesitatea și posibilitatea –, sunt esențiale pentru elucidarea unor probleme centrale ale filosofiei, iar în a doua jumătate a secolului XX și în primele decenii ale secolului XXI, prin intermediul mai multor contribuții ale unor logicieni și filosofi de prim ordin, noțiunile modale au ajuns în prim-planul cercetărilor și dezbaterilor filosofice, cel puțin în tradiția analitică. Profesorul Mircea Dumitru a contribuit în mod activ la extinderea și dezvoltarea acestui domeniu, având și meritul de a fi introdus în cultura filosofică românească, alături de alți membri ai comunității logico-filosofice, această subdisciplină și principalele teme conexe aflate în dezbatere la nivel internațional. Astfel, a avut un rol decisiv în formarea unor noi generații de filosofi și logicieni, care și-au definit interesele de cercetare în cadrul unor itinerarii intelectuale deschise și dezvoltate prin cercetările Profesorului Mircea Dumitru.

De asemenea, logicianul Mircea Dumitru a consacrat o serie de lucrări importantelor conexiuni dintre disciplinele formale ca logica clasică, logica modală sau logicile libere de presupoziția existenței referenților termenilor singulari – cunoscute drept logici libere sau freelogics – și diversele probleme filosofice la a căror înțelegere sau soluționare poate contribui studiul formal, sau care sunt suscitate chiar de către acesta. Aș aminti aici articolele despre noțiunile modale, interpretarea operatorilor modali drept cuantificatori peste lumi posibile, atitudinile propoziționale, tratarea obiectelor ficționale prin intermediul logicilor libere, caracterul normativ al logicii, toate apărute în publicații prestigioase din țară și din străinătate.

Există, în al doilea rând, contribuții semnificative în alte domenii ale filosofiei teoretice –filosofia limbajului, filosofia minții și metafizică – publicate în studii sau cărți, precum Explorări logico-filosofice (Humanitas, 2004) și Lumi ale gândirii. Zece eseuri logico-metafizice (Polirom, 2019), în consonanță cu cercetările cele mai noi din literatura occidentală, mai ales din cultura anglo-saxonă și americană. În acest sens, sunt elocvente studiile despre necesitatea logică la Wittgenstein, implicațiile teoremelor de incompletitudine ale lui Godel pentru concepția algoritmică a minții, argumentul conceptibilității din filosofia minții și explicarea conștiinței fenomenale, și rolul experimentului în filosofie. „Ceea ce apare încurajator pentru cititorul de astăzi și pentru soarta filosofiei în noul spațiu social sau pedagogic – după cum remarcă distinsul Profesor Ștefan Afloroaei – este faptul că unele chestiuni aparent aride, precum cele de logică, de filosofia științei sau de filosofia limbajului, sunt discutate atât într-o manieră riguros formală, cât și în una comprehensivă, cu o evidentă deschidere către cercetările de pedagogie, filosofie socială și hermeneutică.”

Există, în al treilea rând,contribuții cu o aromă mai larg umanistă, despre probleme extrem de importante pentru omul de astăzi. Acestea provin din lucrări despre rolul științelor umaniste în învățământul superior și condiția actuală a Universității, despre natura democrației și posibilul conflict al acesteia cu căutarea adevărului și știința, precum și despre relevanța opiniei și a adevărului în noile medii ale comunicării. De remarcat în acest sens sunt și cărțile în curs de apariție Umanismul necesar (Polirom, 2021) și Patologii ale explicațiilor. Împotriva teoriilor conspiraționiste (Ed. Trei, 2022) – preocupări foarte oportune în zilele noastre!

În al patrulea rând, alături de aceste contribuții personale la dezbaterile contemporane, există și un alt aspect esențial al operei Profesorului Mircea Dumitru,  reprezentat de traducerea în limba română a unor opere fundamentale ale filosofiei universale contemporane. În această linie de activitate, a jucat un rol important în receptarea și înțelegerea operei unor clasici ai filosofiei analitice. Beneficiem astfel de 19 traduceri ale unor texte importante aparținând unor filosofi eminenți, precum: Ludwig Wittgenstein, printre altele cu Tractatus logico-philosophicus şi Cercetări filosofice (împreună cu Profesorul Mircea Flonta), Willard Van Orman Quine, Saul Kripke, Robert Nozick, Kit Fine. De asemenea, Profesorul Mircea Dumitru a coordonat un volum-eveniment dedicat operei ilustrului filosof și logician Kit Fine, cu care și colaborează: Metaphysics, Meaning, and Modality. Themes from Kit Fine, publicat în 2020 la Oxford University Press.

2) Contribuții academice administrative și civice

Pe de altă parte, este cât se poate de remarcabil faptul că, alături de cariera academică extrem de productivă, Profesorul Mircea Dumitru a reușit să urmeze o carieră administrativă de mare succes și s-a profilat drept o personalitate a vieții publice, recunoscută şi apreciată pentru echilibru şi imparțialitate. A fost Decan al Facultății de Filosofie (2000–2008), Prorector (2008–2011) și apoi Rector al Universității din București (2011–2019). A fost Ministru al Educației Naționale și Cercetării Științifice în Guvernul României în perioada iulie 2016 – ianuarie 2017. În toate aceste funcții pe care le-a deținut, Profesorul Mircea Dumitru s-a implicat cu toata competența sa în reconstrucția învățământului superior din Romania. Ca Rector al Universității din București, alături de contribuția firească la dezvoltarea propriei universități, s-a dovedit solidar pe plan academic și cu leadership-ul academic asumat de către UBB  în relație cu societatea și cu restul mediului academic. Ca Ministru, deși pentru scurt timp, a făcut multe reforme necesare și a rezistat ferm,în apărarea principiilor eticii și integrității academice, împotriva presiunilor politice nejustificate. Ca să îl citez tot pe distinsul Academician Ilie Pârvu: „Într-o societate românească mai rațională, efectele programelor și proiectelor sale ar fi determinat un alt nivel performanțelor  științifice si culturale ale cercetării și învățământului.”

Capacitatea remarcabilă a Profesorului Mircea Dumitru de a combina cercetarea academică pură cu o gamă largă de alte activități academice administrative a fost remarcată și de distinsul Profesor Kit Fine de la NYU, care își încheia recomandarea astfel: „Ne-am putea întreba dacă nu cumva Profesorul Dumitru, cu toată modestia lui, nu este doar o singură persoană, ci trei oameni care acționează sub un singur nume”.

Domnule Profesor Dumitru, Dragă Mircea,

Întrucât vă cunosc simțul umorului de multă vreme, îmi permit să fac următoarea conjectură în legătură cu dilema Profesorului Fine despre posibila existență acelor trei referenți asignați termenului singular „Profesorul Dumitru”. În explorările logico-metafizice întreprinse, ați descoperit pe ascuns Lapis philosophorum, „piatra filosofală”; dar, aceasta nu are puterea de a transmuta alchimic plumbul în aur, conform legendei; ci, prin miracolul științei, puterea de a multiplica o persoană – ca în comedia SF „Multiplicity” (din 1996, cu Michael Keaton; unde mult prea ocupatul Doug se multiplică și împărtășește viața cu două clone ale sale).

Și, întrucât știu că dl Rector, Profesorul Daniel David, a susținut recent o conferință în cadrul „zilelor Dilema veche”,publicată în Dilema veche (nr. 946/26 mai 2022) cu titlul „Oricine poate să aibă umor”, îmi permit să dezvălui –între noi– și secretul adoptării dvs. în comunitatea noastră academică: să ne împărtășiți rețeta miraculoasă a multiplicării!

Revenind la prezentarea (serioasă), există o a treia categorie de contribuții, pe care universitatea noastă le prețuiește:

3) Colaborarea fructuoasă cu UBB – pe componenta de educație și cercetare

Profesorul Mircea Dumitru  a colaborat de-a lungul timpului și colaborează în prezent în activități didactice și de cercetare cu corpul academic din Universitatea Babeș-Bolyai, în special cu Departamentul de Filosofie din cadrul Facultății de Istorie și Filosofie, dar nu numai – putem menționa și Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Studenţii universității noastre au putut aprecia competența profesională şi priceperea didactică a Profesorului Mircea Dumitru în anii în care a predat aici cursuri noi, precum Filosofie analitică și Filosofia minții. De asemenea, corpul academic a putut aprecia participarea sa la conferințe științifice organizate la UBB în mai multe domenii de interes academic.

Această colaborare fructuoasă va continua și în viitor, atât în domeniul Filosofiei, cât și în alte domenii și direcții noi, competitive la nivel internațional. Menționez aici recentul și promițătorul program de cercetare interdisciplinară de vârf a complexității minții, cogniției și comportamentului uman, care implică filosofia și științele cogniției, psihologia, lingvistica, antropologia, alături de IA și computer science. Este vorba de rețeaua națională BrainQ INSPIRE de cercetare în neuroștiințele cognitive – inițiată și dezvoltată de UBB la inițiativa dlui Rector,Prof. dr. Daniel David, în colaborare cu Universitatea din București și cu Academia Română, prin programul de științele cogniției condus de Academicianul Mircea Dumitru la Institutul de Filosofie și Psihologie al Academiei Române, precum și prin Institutul Creierului și cel de Inteligență Artificială. Astfel, Profesorul Mircea Dumitru întruchipează și ilustrează magistral acea capacitate a filosofiei, de a „apropia discipline care au fost văzute ca fiind complet separate, dar care numai împreună pot să miște frontiera avansată a cercetării interdisciplinare”.

Dragă domnule Profesor Mircea Dumitru,

Prin realizările dumneavoastră, ca și prin colaborarea constantă menționată anterior, ați contribuit major la dezvoltarea predării și cercetării din domeniul filosofiei, precum și la întărirea solidarității academice în promovarea și apărarea principiilor integrității academice. Aveți recunoștința noastră pentru toate contribuțiile remarcabile în beneficiul comunității academice din universitatea noastră și din țară, precum și din străinătate,la care se adaugă speranța pentru continuarea acestei colaborări fructuoase,cu valențe autentic interdisciplinare.

Mulțumindu-vă pentru toate acestea,prin integrarea cu bucurie în comunitatea noastră academică odată cu acordarea titlului de Doctor Honoris Causa, închei cu urarea:

Vitam longam vivas, crescas, floreas excellentissime professor Mircea Dumitru!

Cluj-Napoca, 16.06.2022

***

Mircea DUMITRU (Universitatea din București, Academia Română)

Eșecurile și promisiunile filosofiei.

Ce ne mai poate învăța filosofia azi?¹

Probabil că nu există un domeniu al cunoașterii a cărui istorie să fie mai necruțătoare și mai demolatoare în relație cu domeniul în cauză decât acela al filosofiei. Dacă filosofia, în liniile principale ale evoluției sale, nu poate fi construită sau înțeleasă fără reflecția istorică asupra propriei sale evoluții și a conexiunii cu evoluția celorlalte forme ale cunoașterii teoretice, atunci, pe de altă parte, ceea ce documentează foarte clar istoria filosofiei – fără ca filosofii să conștientizeze de multe ori pe deplin acest fenomen – este eșecul recurent al filosofiei ca atare și nu numai al unui mod sau al altuia de a conceptualiza lumea sau de a formula întrebări filosofice. Pe dimensiunea lungă a istoriei, colapsul repetat foarte semnificativ al filosofiei a condus chiar la discontinuități care i-au pus la îndoială identitatea esențială a proiectului originar, iar reinventările periodice radicale au dat naștere unor încercări destul de implauzibile de a conserva continuitățile cu o tradiție filosofică perenă.

Fără a detalia procesul, eșecuri deosebit de semnificative ale filosofiei au constat în ratarea unor ținte culturale cu mize înalte; așa de pildă, încercările de a oferi un canon al vieții bune, sau de a singulariza filosofia ca o formă preeminentă aptă să judece valoarea și realizările tuturor celorlalte forme ale cunoașterii sau ale vieții practice, sau aspirația de a furniza schematismul general al unei teorii universale a orice și de a o edifica drept disciplină care raționalizează științele empirice și cunoașterea formal-matematică

– ei bine toate acestea s-au adăugat mai degrabă unei liste a iluziilor și a eșecurilor decât unui inventar al realizărilor sau succeselor. O temă fascinantă – care nu poate face obiectul considerațiilor de față – este ipoteza că aceste eșecuri răsunătoare ar revela mai mult din natura intrinsecă a cercetărilor filosofice decât orice succes relativ și parțial. Filosofia nu ar fi doar un discurs al „crizelor”, ci ar fi ea însăși, în mod intrinsec, un domeniu critic; iar simptomul evident al acestor aspirații ratate ar fi chiar natura sa polemică și contencioasă.

Dar nici „istoria externă” a filosofiei, precum și a celorlalte umanioare, nu ni se prezintă mai optimist. Într-o carte foarte recentă a Marthei Nussbaum, Not for Profit. Why Democracy Needs the Humanties?2, problema apusului și chiar a sfârșitului umanioarelor se pune în termenii cei mai fruști și dramatici. Iar acest diagnostic nu este câtuși de puțin unul singular. Lucrarea evocată aici combină analiza lucidă a decăderii treptate a rolului umanioarelor în universitățile contemporane cu prognoza sumbră asupra unui viitor apropiat, pe care în parte îl și trăim deja, în care s-ar putea să asistăm la dispariția departamentelor și a programelor de studii umaniste.

Situația aceasta îngrijorătoare contrastează acut cu rolul central, bine cunoscut și documentat, pe care umanioarele și artele liberale l-au jucat în istoria democrației. Literatura, studiul istoriei și al filosofiei au contribuit, literalmente, la schimbarea lumii, la consolidarea regimurilor democrate liberale, și cu toate acestea, ceea ce constatăm este că părinții majorității tinerilor studioși de azi devin anxioși, dacă tinerii doresc să studieze științele umaniste, dar nu par să fie câtuși de puțin îngrijorați dacă educația acestora în domeniul umanioarelor este precară și deficitară.

Fără să conștientizăm, poate, încă prea bine această situație, trăim o “criză tăcută”, după cum ne avertizează Nussbaum, în care guvernele și decidenții politici, motivați de o greșită pedagogie socială și culturală, pun semnul egalității între creșterea economică și dezvoltarea personalității umane, nutrind credința superficială și complet eronată că simpla creștere a produsului intern brut ar fi de natură să atragă după sine o rezolvare a tuturor problemelor politice și culturale, ar conduce aproape automat la dezvoltarea capacităților și a personalității indivizilor și s-ar solda, fatalmente și finalmente, cu o consolidare a democrației.

Ceea ce ascunde această puerilă ecuație “creșterea economică = dezvoltarea capacităților indivizilor și a aptitudinilor acestora pentru a consolida democrația” este faptul că modelul educațional, care diminuează până la anihilare artele liberale și umanioarele, va produce într-un viitor nu foarte îndepărtat, dar într-o manieră căreia cu greu noi ne vom mai putea sustrage, și o serioasă erodare a acelor calități care sunt esențiale pentru cetățenii regimurilor democratice mature și consolidate.

Marii educatori și vizionarii care au contribuit la construcția națiunilor moderne libere și prospere au sesizat cu foarte mare acuitate cum anume artele și umanioarele îi deprind pe elevi și pe studenți să gândească critic, o capacitate care este necesară pentru acțiunile independente și pentru reacțiile și reziliența inteligentă ale oamenilor în fața puterii tradiției oarbe sau a autorității politice incontrolabile. Studenții artelor liberale, ai literaturii și umanioarelor, în general, învață, totodată, să își imagineze situații în care sunt puși ceilalți semeni ai lor, o capacitate absolut esențială ca remediu pentru lipsa din ce în ce mai răspândită și îngrijorătoare a empatiei, pentru contracararea și depășirea cinismului și a egoismului; altfel spus, o capacitate care este esențială pentru succesul unei democrații cultivate.

Sunt convins că noi toți resimțim un contrast dureros între accentul retoric pus asupra importanței umanioarelor, pe care adesea îl auzim în manieră mai degrabă propagandistică în pronunțările publice ale acelora care nu cred însă întotdeauna ceea ce spun, și rolul real, finanțarea publică și aprecierea cu mult reduse față de ceea ce ar merita umanioarele, venite din partea instituțiilor publice, a agențiilor de finanțare și chiar a conducerilor și leadership-ului de vârf ale universităților.

Vreau să fac cât se poate de clară propria mea poziție, pentru a nu fi rău înțeles. Nu sunt un obscurantist care neagă importanța socială și beneficiile covârșitoare pe care noi toți le obținem de la științe și de la tehnologii. Dimpotrivă, în calitatea mea profesională de filosof analitic și de logician, educat la școala științei, apreciez frumusețea și exactitatea cunoașterii științifice, ale explicațiilor și predicțiilor pe care le oferă aceasta și sunt, totodată, de-a dreptul uimit și încântat de progresul științelor și al aplicațiilor acestora spre beneficiul și buna-ființare a unui număr din ce în ce mai mare de oameni.

Chiar mai mult, credința mea adâncă și puternică este că știința constituie o dimensiune esențială și constitutivă a identității culturale europene, alături de filosofia greacă și, cultural și istoric vorbind, de religia creștină. Căutarea imparțială și obiectivă a adevărului și a esenței ultime a realității a început cu multe secole în urmă în Grecia Antică, atunci când știința și filosofia nu puteau fi rupte una de cealaltă, deoarece formau o unitate de neseparat. Dar cultivarea științei, cu excluderea celorlalte componente majore ale culturii europene, îngustarea până la eliminarea totală a spațiului de existență academică legitimă pentru cunoașterea și înțelegerea valorilor umane, a subiectivității, trăirilor, emoțiilor sau a gustului estetic, ne vor lăsa sărăciți și văduviți de orice acces la spiritualitatea adâncă și la tradiția multimilenară prin care suntem ceea ce suntem și am ajuns până aici în istorie.

Aspirația epistemică a științei către această viziune a unei explicații și predicții obiective și impersonale a ceea ce este aparent și observabil, bazate pe cunoașterea structurii ascunse a esenței realității, pare să nu lase nici un spațiu conceptual pentru valorile umane, pentru subiectivitate, emoții și gust artistic. Găsirea unei căi de a unifica cele două lumi, aceea a științei și aceea a subiectivității umane a emoțiilor și a valorilor este, încă, un proiect filosofic grandios și serios, cel mai probabil agenda pentru filosofia sec. al XXI-lea.

Mulți filosofi contemporani importanți dezbat această chestiune foarte dificilă și contrariantă: anume cum putem face loc, într-o manieră justificată și argumentată, subiectivității umane într-o viziune științifică obiectivă și impersonală asupra lumii, viziune cum este aceea care a fost sprijinită de către dezvoltarea științelor matematice ale naturii, și care, la rândul ei – această dezvoltare a științelor – a motivat o concepție filosofică despre știință, din care s-a presupus că am putea elimina valorile și orice ține de subiectivitatea umană? Sunt convins că până nu vom putea aduna la un loc o concepție filosofică unitară, care să integreze obiectivul cu subiectivul, nu vom putea avea o înțelegere completă a Universului și nici a noastră înșine, drept indivizi distincți și cu un statut ontologic excepțional, în acest Univers.

Pe fundalul acestei grave și dificile probleme schițate aici, la întrebarea: De ce avem nevoie de umanioare, de filosofie, de literatură, de istorie sau de teologie?, răspunsul va fi unul clar și distinct: deoarece nu există și nu poate exista un substitut acceptabil al dimensiunii morale a studiului umanioarelor, care interoghează viețile și culturile noastre, așa cum s-au constituit și dezvoltat acestea până acum și care ne somează să le chestionăm temeiurile și să le reformăm încontinuu. După cum nu există nici un substitut pozitivist, pur științific, nici pentru dimensiunea teoretică și speculativă a filosofiei, care ne cere să clarificăm ce anume considerăm noi că știm și să aflăm un răspuns la întrebarea cum de stau laolaltă toate aceste sfere și straturi ale existenței din Univers. În contextul delimitat de către aceste considerații generale, explicarea  conștiinței  fenomenale (a subiectivității experiențiate) poate fi considerată, foarte bine, ca fiind problema ştiinţifică şi filosofică a epocii noastre, ultima frontieră a cunoaşterii. Aceasta este, însă, o sarcină foarte dificilă; fiecare încercare de a găsi un loc propriu conştiinţei în interiorul lumii naturale s-a dovedit, până acum, a nu fi câtuşi de puţin ceva banal. Există o tensiune conceptuală care face ca încercarea de a da o explicaţie unitară minţii şi lumii fizice să fie una dintre cele mai persistente şi deconcertante enigme. Imaginea predominantă despre lumea naturală este una de gen fizic. Totuşi, mintea şi, în mod special, experienţa subiectivă conştientă nu par să se potrivească acestei explicaţii naturaliste şi fizicaliste. S-ar părea că suntem captivii unei dileme, căci fie rămânem fideli unei explicaţii fizicaliste, dar atunci se pare că trebuie să lăsăm în afara cadrului acestei explicaţii conştiinţa fenomenală, condamnând explicaţia la incompletitudine, fie, altfel, trebuie să concepem o schimbare dramatică – care ar trebui să fie, mai mult decât probabil, una non-reducţionistă – a concepţiei noastre despre lumea naturală, ceea ce ar da o şansă explicaţiei conştiinţei, dar care, bine înţeles, ca demers de schimbare din rădăcini a tipului de explicaţie naturalistă, este o schimbare extrem de improbabilă. Dar atunci, să fie, oare, orice încercare de a înţelege conştiinţa un drum înfundat, ceva sortit să eşueze?

Chiar să ridici această problemă într-un mod neutru, care să nu fie circular în privinţa principalelor programe competitoare din metafizica minţii, nu este ceva uşor sau banal. Dintru început, poate fi chestionată însăşi valabilitatea trasării prezumtivei distincţii – formulate într-un mod foarte clar şi pertinent pentru prima oară de către David Chalmers – dintre problemele uşoare ale conştiinţei, aşa cum ar fi abilitatea de a discrimina şi de a integra stimuli, de a transmite sau raporta informaţii, de a monitoriza stările interne, sau de a controla comportamentul, şi problema grea a conştiinţei, anume întrebarea de ce avem experienţă subiectivă,3 sau de ce, potrivit faimoasei expresii a lui Thomas Nagel, există ceva care rezidă în a simţi că eşti într-o stare subiectivă.4 Cei care nu îmbrăţişează punctul de vedere că aici există o distincţie autentica pe care trebuie să o trasăm au la dispoziţie cel puţin două genuri de răspunsuri. Mai întâi, urmându-l pe Wittgenstein5 din filosofia sa târzie, ei pot să argumenteze că „abisul de netrecut dintre conştiinţă şi procesele din creier” nu este decât o iluzie: misterul experienţei subiective este rezultatul propriei noastre mistificări; căci noi suntem aceia care proiectăm anumite neînţelegeri ale articulaţiilor conceptuale sau gramaticale ale limbajului nostru asupra realităţii şi, prin urmare, ajungem să socotim că acea realitate este misterioasă şi neinteligibilă. În al doilea rând, ei consideră că ceea ce pare să fie, la prima vedere, o problemă netratabilă în interiorul paradigmei computaţionaliste standard îşi va afla, în cele din urmă, o soluţie; iar acea soluţie se va dezvolta în aceeaşi linie cu alte soluţii pe care le-au primit alte dimensiuni distinctive ale mentalului, precum raţionalitatea şi intenţionalitatea. La urma urmei, atunci când proiectul de „naturalizare a minţii”, care, în mare, înseamnă încercarea de a arăta că fenomenele mentale pot fi explicate în termeni fizici, non-mentali, pare a fi atât de promiţător, de ce să nu fim optimişti în privinţa perspectivelor explicării subiectivităţii conştiinţei fenomenale folosind aceeaşi structură a explicaţiei care este folosită cu atât de mare succes atunci când în joc este înţelegerea raţionalităţii şi a intenţionalităţii.

Speranţa aici este aceea că structurile şi funcţiile creierului vor furniza o explicaţie cauzală potrivită pentru conştiinţă, în acelaşi fel în care ele au dat o explicaţie raţionalităţii şi intenţionalităţii. Mai specific, în cazul problemelor uşoare suntem în căutarea unui explanandum pentru anumite funcţii comportamentale şi cognitive. Explicaţia solicitată se produce prin intermediul rolului cauzal pe care o anumită structură sau mecanism îl joacă în sistemul cognitiv şi există dovezi constrângătoare că mecanismele computaţionale instanţiate de către structurile neuronale se integrează în conexiunile cauzale generale din care fac parte şi creierul şi mintea. Aşa încât, ceea ce face ca materialismul să fie o poziţie atât de atrăgătoare în metafizica actuală a minţii este exact această naraţiune cauzală pe care ne-o spune materialistul despre modul în care este produs comportamentul uman inteligent de către structurile fizice prin rolurile lor cauzale pe care le joacă în economia noastră cognitivă.

Dar să existe, oare, atunci dovezi constrângătoare că aceeaşi strategie materialistă explicativă va funcţiona şi când în joc este înţelegerea proprietăţilor conştiinţei fenomenale? Să fie, atunci, rezonabil ca în contextul oferit de către actuala ştiinţă a minţii să îmbrăţişăm punctul de vedere optimist că acelaşi tip de explicaţie cauzală materialistă ne va furniza, în cele din urmă, resursele necesare pentru a plasa conştiinţa în interiorul ordinii fizice a lucrurilor? Iată aici un diagnostic al stării curente din filosofia minţii, oferit de către un important epistemolog american contemporan, Laurence Bonjour:

„Recent philosophy of mind has been dominated by materialist (or physicalist) views: views that hold that mental states are entirely material or physical in nature, and correlatively that a complete account of the world, one that leaves nothing out, can be given in entirely materialist terms. Though … this may be changing to some extent, philosophers of mind who are willing to take seriously the possibility that materialism might be false are still quite rare.”6

Se pot auzi, însă, în ultima vreme, voci dizidente atunci când sunt discutate aceste chestiuni. Astfel, avocaţii soluţiilor dualiste la problema conştiinţei fenomenale vor da un răspuns negativ la întrebarea posibilității reducerii explicative a conştiinţei la procesele computaţionale. Temeiul este acela că explicarea comportamentului inteligent şi a funcţiilor cognitive nu va funcţiona, în general, ca o soluţie la chestiunea de ce atunci când îndeplinim o funcţie cognitivă noi avem experienţa subiectivă a anumitor stări calitative, care au un caracter fenomenal, cu proprietăţi fenomenale cunoscute drept qualia, care caracterizează cum este să fii în acea stare. De ce, la urma urmelor, îndeplinirea acelor funcţii este însoţită de o experienţă subiectivă şi nu se produce, ca să zicem aşa, orb, sau în întuneric?

Din nou, BonJour:

“I have always found the situation extremely puzzling. As far as I can see, materialism is a view that has no very compelling argument in its favor and that is confronted with very powerful objections to which nothing even approaching an adequate response has been offered. The central objection, elaborated in various ways …, is that the main materialist view, quite possibly the only serious materialist view, offers no account at all of consciousness and seems incapable in principle of doing so. But consciousness, as Nagel pointed out long ago, is the central feature of mental states – or at the very least a feature central enough to make a view that cannot account for it plainly inadequate.”7

Dar chiar autori care nu sunt auto-declaraţi dualişti recunosc caracterul aparte al conştiinţei. Astfel, Joseph Levine, care în a sa carte Purple Haze. The Puzzle of Consciousness articulează şi apără o viziune reducţionist-materialistă despre minte spune, totuşi, în mod apăsat că:

“… if mentality were exhausted by rationality and intentionality, I don’t think the mind-body problem would be so pressing. Sure, we don’t completely understand how either rational inference or intentionality arises in nature, and it may turn out that we never will. But at the moment there is no reason for deep-seated pessimism. The explanatory mechanisms we have available – formal processes with nomic/informational relations – might do the job. We have at least a clue how something made out of what we’re made out of could possibly support these features of mental life. But when it comes to consciousness, I maintain, we are clueless.”8

Chestiunea dualismului non-reducționist a fost repoziţionată în ultimii ani în avanscena studiilor despre conştiinţă ca urmare a analizei profunde şi amănunţite a unui grup de trei argumente epistemice care au drept ţintă subminarea explicaţiei materialiste a conştiinţei.9 Mai specific, există în acest grup, într-o ordine aleatorie, aşa- numitul argument al explicaţiei, apoi argumentul conceptibilităţii (sau modal), şi în fine argumentul cunoaşterii.

Toate aceste trei argumente sunt argumente neo-carteziene al căror pattern general este următorul:

Există un gol epistemic între adevărurile fizice şi adevărurile fenomenale; existenţa acestui gol epistemic între adevărurile fizice şi adevărurile fenomenale implică existenţa unui gol ontologic între cele două domenii; şi din moment ce, mai departe, existenţa unui gol ontologic dintre cele două domenii implică faptul că materialismul este fals, decurge (din toate acestea) că materialismul este fals.

Filosoful care a contribuit decisiv la relansarea acestei dezbateri este Saul Kripke. Întreaga dialectică a argumentelor și contra-argumentelor principalilor contributori la discuțiile metafizice care clarifică cadrul conceptual al relațiilor dintre creier-minte-și- conștiință poate fi desprinsă din lucrările acestuia și din reacțiile hermeneutice sau critice la adresa acestei opere fondatoare.

Spre finalul operei sale clasice Naming and Necessity şi, de asemenea, în lucrarea ‘Identity and Necessity’, Kripke construieşte un tip de argument neo-cartezian îndreptat împotriva materialismului fizicalist reducționist (teza că mintea este creierul), dar și împotriva concepției standard default astăzi în filosofia minții, anume funcționalismul stărilor-mașini (mintea/conștiența sunt funcții ale creierului). În plus, consideraţiile sale din domeniul logicii modale, pe care este construit argumentul neo-cartezian, sunt puternice şi eficiente împotriva materialismului ca atare.

Iar Kripke însuşi spune, pe bună dreptate:

„A philosopher who wishes to refute the Cartesian conclusion must refute the Cartesian premise, and the latter task is not trivial.”10

Într-un alt pasaj citim: “All arguments against the identity theory which rely on the necessity of identity, or on the notion of essential property, are, of course, inspired by Descartes’ argument for his dualism … The simplest Cartesian argument can perhaps be restated as follows: let “A” be a name (rigid designator) of Descartes’ body. Then Descartes argues that since he could exist, even if A did not, ◊~(Descartes = A), hence ~(Descartes = A). Those who have accused him of a modal fallacy have forgotten that “A” is rigid. His argument is valid, and his conclusion is correct, provided its (perhaps dubitable) premise is accepted.”11

Unde ne lasă toate aceste considerații? Și mai ales, către ce ne conduc? Care este drumul deschis în fața noastră?

Știința matematică (galileo-newtoniană) a naturii a evacuat calitățile sensibile (subiective?) din descrierea lumii. Generația actuală de filosofi ai minții – motivată de preocuparea și de provocarea înțelegerii conștienței subiective, își pune problema legitimă a modalităților de a pune înapoi calitățile lucrurilor în descrierea matematică a naturii. Drept urmare, există două linii concurente și complementare de argumentare, care mi se par fascinante – și cu care mă ocup în cercetările mele actuale – și care sunt deosebit de fertile conceptual, dar și cât se poate de revoluționare și în răspăr cu concepția funcționalist-fizicalistă standard receptată în filosofia minții de azi; acestea sunt dualismul proprietăților (sau al predicatelor) și respectiv, credeți sau nu, panpsihismul.

Filosofia își continuă drumul argumentativ- analitic, dar și deopotrivă constructiv-speculativ. Este un drum care merită urmat și explorat.

Note

În scrierea acestui Răspuns la Laudatio, am folosit fragmente din câteva lucrări publicate anterior.

1 Martha Nussbaum, Not for Profit. Why Democracy Needs the Humanities?, The Public Square Book Series, Princeton University Press, 2010.

2 Cf. David Chalmers, “Consciousness and Its Place in Nature”, în Stephen P. Stich și Ted A. Wartfield (eds.), The Blackwell Guide to Philosophy of Mind, Malden: Blackwell Publishing, 2003.

3 Cf. Thomas Nagel, „What Is It Like to Be a Bat?“, Philosophical Review, vol. 83, nr. 4,1974.

4 Cf. Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations, Wiley-Blackwell, 2009.

5 Laurence BonJour, “Against Materialism”, în Robert C. Koons și George Bealer (eds.), The Waning of Materialism, Oxford: Oxford University Press. 2010, p. 4.

6 Laurence BonJour, op. cit., 2010, p. 4.

7 Joseph Levine, Purple Haze: The Puzzle of Consciousness, Oxford: Oxford University Press, 2001, p. 6.

8 Cf. David Chalmers, op. cit., 2003.

9 Saul Kripke, Naming and Necessity, Cambridge: Harvard University Press, 1980, pg. 145-146.

10 Saul Kripke “Identity and Necessity”, în Milton K. Munitz (ed.), Identity and Individuation, New York: New York University Press, 1971, n. 19.

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 8-15]