Iulian Boldea – Umbra de dincolo de zbor

Antologia Radu Cârneci, O sută şi una poezii. Antologie și selecție de referințe critice, Studiu introductiv de Mihai Cimpoi, Editura Academiei Române, 2019 reprezintă o selecţie riguroasă şi inspirată din volumele de poeme Iarba verde, acasă (1968), Grădina în formă de vis (1971), Cântând dintr-un arbore (1971), Cântarea cântărilor (1973), Nobila stirpe (1976), Temerile lui Orfeu (1978), Timpul judecător (1982), Sonete (1983), Pasărea de cenușă (1986), Scrisorile către Dorador (1997), Poeme orientale (2002), Elegii esențiale (2003). La finalul volumului, se regăseşte un set de referinţe critice semnificative, o hartă contrasă a receptării operei poetului. Dacă Vladimir Streinu sublinia orientarea spre „mituri şi mitologie”, considerând că „acest poet umblă cu har și știință printre celebrele ficțiuni ale anticilor”, Perpessicius crede a afla în versurile lui Radu Cârneci o „atitudine militantă”, căreia i se aplică „o anume surdină”. Victor Felea surprinde în aceste poeme „un filon clasic și mediteranean”, dar şi un cult al „idealității estetice”, o propensiune „către înalt”, după cum Mihai Drăgan subliniază un gest al „eternei întoarceri“, al „plonjării într-un trecut mitic”, care „angajează cele mai intime resorturi ale ființei creatorului”, iar Daniel Dimitriu consideră că „fabulosul rafinat” ar fi formula definitorie a acestei poezii, care face ca „imaginarul și realul senzorial să ajungă la o, altminteri de neconceput, comuniune”.  O poezie ce se hrăneşte „exclusiv din propriile-i ceremonialuri” (Petru Poantă), în care „cuvintele sînt purificate de imprecizie, de indeterminare” (Cornel Ungureanu), lirica lui Radu Cârneci exprimă şi o „înclinare spre decorativ și magnificență” (Mircea Iorgulescu) sau o „lărgire a unghiului de cuprindere reflexivă a lumii” (Laurenţiu Ulici).  

În versurile de început ale lui Radu Cârneci critica a descifrat însemnele unei „solarități de tip hölderlinian, care, dincolo de faptul că este o convenție a timpului, traduce o ardoare senzuală care va deveni o dimensiune esențială a creației sale” (Mihai Cimpoi). Un fel de sublimare a ritmurilor existenţei se revelează în aceste poeme, în care imaginile zborului, ale elanului spre înalt sunt recurente şi revelatoare: „Trupul meu intră în mișcarea Soarelui / privirile în mișcarea păsărilor / zborul mi se vrea de aer lung / și mă-ndrept  spre pădurile de piatră“ (Tainice oficieri). În paroxismul unei senzorialităţi solare, poetul aude „tropotul mărunt al florilor / pașii ierburilor / aripele pădurilor pe zări”. Versurile lui Radu Cârneci redau, de asemenea, un sentiment al tainei cu rezonanţe orfice, precum în poemul Arbore de taină, în care eul se simte îmbrăţişat de întreaga fire într-un elan frenetic, din care nu sunt absente reprezentările cu caracter elegiac, vibraţiile melancolice sau predispoziţiile simbolic-oraculare: „În cele patru vânturi și între ele / noaptea se leagă de zi, ziua de noapte / rotindu-se planetă pentru mine / și mă îndeamnă să trec – iar el rămâne / și sângele meu se vrea în setea lui neagră / și mă simt dintre cei chemați…“ Un poem cu surprinzătoare semnificaţii ideatic-reflexive este Pasărea cu ochi abrupt, reprezentare sugestivă a unei alte modalităţi de cunoaştere, nocturnă, prin care se încearcă dezvăluirea lumii tainice a adâncurilor lumii: „Cucuvea cu pene roșii / cucuvea cu pene verzi / cazi din lună peste dor / adu-i cerul dedesubt / pasăre cu ochi abrupt / O fereastră dreaptă râde / strâmbă, o fereastră plânge / scade casa către zori / moare carnea de-amintire / și fereastra intră-n mire / O să cânte sânge-n vârf / o să plângă sânge-n vale / trupul meu ocol să fie – / intră-n ierburi stea și moare / dorul ei de dor / Și doare“. În volumele Umbra femeii (1968), Grădina în formă de  vis (1970),  Cântarea Cântărilor (1973), Heraldica iubirii (1975) sau Dorador (1997) tema dominantă este iubirea, percepută ca înfiorare paroxistică a simţurilor într-o lume tensionată, în care contrariile se reunesc în gesturi de jertfă şi de ardoare, precum în poemul Sonet în templul tău: „De jertfă pas și-n templul tău pătrund – / e miez de vreme, și-i tăcere foarte: / sămânță e aici, de vis și moarte / iar râul Lethe-alături e, pe prund“. Unele versuri au, însă, conotaţii abisale şi crispări expresioniste, într-o dinamică paradoxală şi tensionată, în care înălţarea, elanul ascensional („flăcări înalte, din aspre zăpezi”) se întretaie cu reverberaţiile legănării („unda dulce lung legănătoare”), ale şoaptei („limba-n imn șoptit”) sau cu jocul sângelui („iar sângele să  cânte și  să  joace / dezlănțuit  de moartea lui, dincoace”). Erosul este, pentru Radu Cârneci, o dimensiune esenţială a fiinţării, ce dinamizează freamătul convergent şi unificator al ritmurilor lumii, iubirea fiind reprezentată fie ca formă de extaz purificator cu accente sacralizante („Iubito, să pătrundem în vasta catedrală / ca sub înaltul toamnei blând-luminat de zei / să-ngenunchem la tronul iubirii cu sfială / și să uităm de oameni; de buni și de mișei…“), fie ca expunere orfică a destinului îndrăgostiţilor („În limpedele ochi bântuitoare / durere-a lui Orfeu neistovit / pe fruntea-i mândră aură-sudoare: / Euridice, fructul meu oprit…“). Proiecţie sacrală, sugestie a înaltului, purificare şi jertfă, erosul are o valoare arhetipală şi valenţe ale întemeierii ontologice: „Da, alergăm uimiți înspre idee: / bărbatul înnoindu-se-n femeie / când Ea în El își află năzuința / – ce alchimii le stoarce-atunci ființa / din care prunc se-arată: zeu ori zee! – / da, alergăm uimiți înspre idee // … Oh, vine clipa să plecăm în fire / topindu-ne în cosmică topire / de elemente iar primordiale / rotind în vegetații triumfale / de libertate-n veșnică rotire: / oh, vine clipa să plecăm în fire…“ (În cosmică topire).

Erosul este, în poemele lui Radu Cârneci, o forţă spiritualizată prin care este redat conturul ideal al fiinţei, între sentimentul dragostei şi esenţele lumii stabilindu-se o relaţie de corespondenţă dificil de eludat, după cum o convergenţă indiscutabilă este redată între poezie şi iubire, sublimate forme de comuniune cu un absolut abia întrezărit, cum se exprimă autorul într-un poem cu anvergură programatică, un fel de ars poetica, text intitulat O definire a Poeziei: „Esențe sublimându-se-n esență / vis colorat în  somnul transparență / tânjind în  miezu-i spiralata formă / spre-a-nvrednici materia informă / iris veghind cea tainică prezență: / esențe sublimându-se-n esență // desăvârșire în desăvârșire / frământ al meu, iubire de iubire / mereu mă subțiezi pân’ la idee / precum frumosul intră-n  orhidee /  pisc irizând sublim apusul-mire: / desăvârșire în  desăvârșire //  gând  al  Naturii  ferm năzuitoare / fluid etern dinspre și către Soare / distanță măsurând cu  ne-distanțe /  precum speranța  însumând speranțe / ființa ta mă-nalță și mă doare / gând al Naturii ferm năzuitoare…“. Iubire, dor, comuniune, extaz al unirii contrariilor, acestea sunt temele recurente ale poemelor lui Radu Cârneci, transpuse într-un limbaj ceremonial, într-o rostire ritualică, ideală, ritmată în câteva paliere distincte ale imaginilor, căci, notează Mihai Cimpoi, „manifestările sentimentului de  iubire și ale tuturor atitudinilor și reacțiilor psihologice față de el se formalizează, se instrumentează, se ritualizează. Fără îndoială, există la Radu Cârneci o intenție vădită de a obține un mare Text, un Metatext al Iubirii.”

Este neîndoielnică, de asemenea, un fel de erotizare a lumii, o senzualitate ce se degajă din resursele de elementaritate ale lumii, prin care pământ şi cer, jos şi sus se regăsesc îmbrăţişate în retortele aceluiaşi imaginar liric debordant şi ritualic: „Ce vuiet se deșteaptă în pustie / și se înalță ca un stâlp de fum / semeț spre cer din smirnă și tămâie / miresme dând, înmiresmând un drum? // Căci dac-ar arde chiar și o pădure / de nalți cypreși n-ar îndrăzni așa / amețitor și  cu  esențe  pure / pământ și  cer deodat’a-nmireasma“ sau „Vuiau în  mine neștiute cânturi /  lumini în sânge scăpărau lumini / dar în neprihănite așternuturi / nu te aflai  la  pieptul meu supin // Și-aproape adormisem de-așteptare / o, Domnul meu, dar inima veghea / și tresări, luceafărul de zare / când coborî la ușa mea. // Asemeni ești c-un chiparos în ploaie / – ah, părul tău de rouă încărcat! – / iar genele-ți de picuri se-nconvoaie! O, preafrumos, atât visat“. Dovezi ale virtuozităţii autorului sunt sonetele, miniaturi perfect cizelate în care temele şi motivele sunt montate cu graţie de bijutier: „Iubirea este atotstăpânitoare / E vârf în dor și vis în rădăcină / Chip nevăzut în chipul de lumină / Precum tăcerea mângâie și doare // De vremi și legi mereu biruitoare / Iubirea doar Iubirii se închină / Înnobilând și  stăpânind regină /  Ca iarba nesecatele-i izvoare // A duhului  și-a  trupului măsură / Iubirea se-nveșmântă în Iubire / Petală stând și veșnică armură // Născându-se pentru întreaga fire / În armonii cu legănare pură / Iubirea-i viața fără de pieire…“. Efuziuni romantice cu reflexe danteşti transpar într-un prolog la Heraldica iubirii: „Iubirea-i axul cerurilor toate / în mari nuntiri cu muzici peste poate / un semn al ei și lumi cu lumi se-adună: / idei dansează hăurile tună / stele-n ghirlande leagănă-se roate / iubirea-i axul cerurilor toate…“. Imagini elegiac-funebre se regăsesc în poemele din Pasărea de Cenușă (1986) în care sfera transfiguratoare a iubirii se întâlneşte cu toposul dispariţiei, al neantului, în tablouri terifiante, întunecate, agonice: „Să rămânem cu morții? Deasupra-i teroare: / câmpii otrăvite munții de bombe / și păsări cu aripi de sânge / nerușinate imnuri destrăbălării de cuget”. O fascinație a negativităţii redă, în mare măsură, registrul colorat în palori apocaliptice al acestor poeme („Am semne dinspre moarte: / se desrobesc nălucile-n văzduh / ca steaguri largi desfășurate cețuri / și Timpul-gâde îmi culege clipa /  –  când toate-s vii /  și sângele-i sonor – / ci neființa-și mugurește-aripa / Ah, unde ești?“). Poet cu viziune clasicizantă, cu atitudine interiorizată şi claritate a cugetului, Radu Cârneci e autorul unei opere semnificative, care a rămas, în mare măsură, într-un nemeritat con de umbră. 

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 42-43]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.