Dan Perșa – Începutul

1.

Îmi amintesc bine începutul acelui an, un an ca toţi anii, la fel de fără noimă, sărac şi disperat. Era iarnă, sfârşit de ianuarie, în 1989. Poate că amintirile nu sunt cel mai bun lucru acum, însă nu am de ales. Eu sunt naratorul şi aşa a vrut să fie un autor. Deci îmi amintesc ceea ce vrea el să-mi amintesc şi singurul lucru pe care îl pot face în plus e să spun ceea ce el nu ar fi spus vreodată. Asta e menirea noastră, a naratorilor – şi atunci când carnea dospeşte pe noi din pricina emoţiei, nu avem leac. Putem doar implora autorul să ne uite, să părăsească scrisul început şi să ne lase să ne întoarcem în aburul din care ne-am zămislit şi în care, nefiind simţire şi suflet, nici o întrebare nu ne încearcă. Uneori blestem faptul că m-am născut narator şi, fără a avea o viaţă a mea, stau fără sentimente, doar temându-mă, aşteptând deasupra unei bălţi neguroase, ca oceanul primordial, deschiderea trestiilor şi ivirea ochiului autorului, un ochi rău, aşa sunt toţi ochii oamenilor, gata să captureze – dar nu am ce face, aceasta e menirea mea şi mă supun ei… Voi povesti ceea ce îmi amintesc, captiv al autorului, când toate durerile ce nu le-ar putea suporta trec în mine – şi de aceea sunt eu naratorul…

Mai întâi a fost vorba despre un ochi, dar care nu era ochiul autorului, ci un ochi ce cobora din cer, cădea ca un meteorit spre Pământ, poate că trimis de Dumnezeu să vadă. Ar fi fost tăcere totală, dacă vântul nu i-ar fi şuierat printre gene. Un vânt rece, pustiu, pentru că aşa e acolo, departe de Pământ, întuneric şi frig, iar când a coborât mai mult, ochiul s-a lovit de colţul unui nor sidefiu şi a pendulat, câteva clipe doar, stăpânindu-se. Iar când a ajuns mult mai jos şi a început să vadă, era un câmp cu iarbă mocirlită…

Dar trebuie să mai spun că, înainte de a rosti primul cuvânt al acestei poveşti, m-a învăluit melancolia, se spune despre ea că este distructivă, dar eu ştiu că e mai mult de atât, e starea fatală a ceea ce niciodată nu va avea împlinire… Nostalgia a ceea ce nu putem gândi şi nici împlini…

Ochiul avu un spasm, crispat, când a zărit trupurile contorsionate în noroi. Şi când văzu mai bine, corpurile oamenilor morţi scriau un cuvânt: ÎNCEPUTUL. O turmă de porci păştea printre ei şi râmând împingeau morţii, ca să caute iarbă crudă. Pe toată întinderea pustie era doar un copac, un stejar bătrân… Ochiul s-a oprit la un metru deasupra pământului, dar nu poate sta locului, pendulează. Apoi s-a îndepărtat de trupuri, s-a înălţat încet şi s-a rotit în sus, încât vede cerul, cerul se lărgeşte treptat, în vreme ce trupurile rămân în partea de jos a imaginii. Atunci, printre spărturile din nori s-a văzut Dumnezeu, trecea pe o asină albă, merge în cine ştie ce parte a lumii. Dintr-o lovitură de copită a asinului în cremenea cerului au sărit scântei ca din artificii şi din poalele rasei albe a Domnului au ţâşnit raze. Iar când morţii au fost atinşi de ele, au înviat. S-au ridicat în genunchi, buimaci şi au început să se roage. Ochiul, mişcându-se, s-a lovit de o frunză din stejarul bătrân, cade. Imaginea e prinsă de vârtej… Ochiul s-a oprit, culcat în noroi. Imaginea e răsturnată… Vede un colţ de cer şi, oblic, câmpul cu iarbă tăvălită. Plouă mărunt, ochiul se abureşte…

Atunci a simţit două lovituri îndesate în umăr şi s-a trezit. Ştiu cuvintele de atunci ale lui Eugen, dar nu ştiu sigur că le ştiu pentru că mi le amintesc, sau pentru că trebuie să spun tot eu şi povestea aceasta. Uneori faptele se amestecă şi între poveşti nu mai ştii care este cea a realităţii lumii. Autorul doar ştie, iar eu ştiu tot ce ştie şi el, însă cum eu trebuie să simt, fiind simţirea lui, nu am, între voile ce mi-au fost date, permisiunea de a despărţi realul de închipuire, lumea din afara noastră de lumea din lăuntrul nostru.

— Gata, am ajuns! Dormeai? Acestea au fost cuvintele lui Eugen.

Radu s-a ridicat de pe banchetă, avea ochii cârpiţi şi oboseala îi mistuia pântecul. Şi-au pus rucsacurile în spinare, ies din compartiment, străbat culoarul şi au coborât din vagon. Peronul era umed în acel sfârşit de ianuarie şi zorii abia iviţi luminau, împreună cu galbenul din becuri, interiorul Gării de Nord. Pe altă linie un tren a intrat şi s-a oprit scrâşnind. Oamenii coboară livizi… Ei doi încearcă să fie veseli. Merg sprinţar, fac mişcări de înviorare.

— Mai avem două ore, a spus Eugen, privind ceasul gării.

— Da, i-a răspuns Radu.

S-au îndreptat spre sala de aşteptare, au citit plăcuţa, Clasa I, Eugen deschide uşa, amândoi privesc înăuntru. Văd oameni adormiţi, întinşi pe mese, culcaţi în fotolii. O bătrână rufoasă, desculţă, trece de la un fotoliu la altul, cerşeşte, oamenii, treziţi o clipă, o privesc cu ură. Eugen a închis uşa, au pornit spre ieşirea gării…

2.

Se spune că posibilii se deschid în inimă, dar poate că nici acesta nu este decât un truc al viitorului, ce năvăleşte înapoi peste noi, pentru că acolo e un capăt de drum, e închis?!… Asta nu ştie nici autorul măcar şi cartea deschisă mi-o aşează pe faţă, uliu mort. Sirene se strecoară printre obraji şi file, la colţul ochilor, pornesc organizate în plutoane spre oraşul de aur roşcat în asfinţit, cu soarele încremenit, găoace roşie, jumătate îngropat în orizont… Asta pentru că noi nu am găsit decât ziduri de abur şi ne putem culca numai tămăduiţi de beţie. Da, asta îmi amintesc. Ne aruncau în praf câte-un coltuc de pâine şi stăteau la cinci paşi de noi, se temeau, când ne apropiam sfioşi, amuşinând trupul lui Hristos aruncat pe pământ… Cartea, uliu mort peste faţă şi din cadavrul ei viermi-litere mi se strecoară la colţul ochilor… Vor ajunge în oraşul real, cel al poveştii care nu e a mea, oraş cufundat în oraşul închipuit de mine…

Zori murdari la geamuri. Irina doarme, e culcată pe o parte şi ţine plapuma între picioare. E goală, pielea îi este aurie, degajă o lumină cuibărită în lumina moartă a lumii. Răsfrângerea trupului îi reliefează şoldul mic şi rotund. Din cauza frigului are pielea crispată. Sună telefonul, sonerie lugubră, ce face praful monadelor moarte să se ridice în mici vârtejuri, curentul le înalţă spre tavan, lovindu-le de varul ce se întunecă, afumat parcă, într-o pată rotundă, o umbră. Irina se trezeşte, mormăie ceva, coboară din pat şi se lasă în şezut pe marginea lui. I se vede sexul, gingaş. Ridică receptorul,

— Alo!,

Dincolo cineva respiră. Apoi se aude declicul şi vine tonul, prelung. Irina îl ascultă o vreme, priveşte receptorul şi îl aruncă în furcă. Frigul a pătruns-o ca un violator şi tremură. Mă apropii de ea, dar nu mă vede, neavând cum, pentru că ne aflăm în lumi diferite… Poate că nu eşti decât transcendenţă şi te-aş putea prefira printre degete ca printre mici lame de ghilotină calde, îi spun când sunt foarte aproape de ea şi o privesc intens, cad în genunchi, încât sexul îi este chiar în dreptul ochilor mei, dar nu mă aude. Se întinde în pat, trage plapuma peste ea şi se chirceşte. Dar eu auzeam, se făcea că aud un munte de om adormit, suspinând în somn.

3.

Şi zidul mă declină pe mine dintr-o crăpătură de care îmi apropii ochiul şi-o fac scorbură, o fac peşteră, atât sunt de aproape de ea. Întind mâna în gura fără dinţi căutându-mi mâna, ca să mă trag pe mine afară, dar nu mă găsesc… Vorbele astea sunt aşa lunecoase, te pierzi de tine şi atunci nu e nimic de făcut, tremuri lângă crăpătura unui zid şi numai ploaia te plânge pe umeri, crede că ţine loc de iubită aplecată asupra-ţi… şi zidul mă declină pe mine dintr-o crăpătură…

Radu şi Eugen ies din gară, se îndreaptă spre staţia de autobuz… Zăpada a fost adunată de buldozere în halde imense, murdare, pe marginea bulevardelor. Se scurg din ele şiroaie negre pe macadam, pe asfalt. Staţia e deja aglomerată, contururile oamenilor orbecăiesc în lumina negurie, de fotoni defuncţi, ce bălteşte de ani şi ani peste oraş. Prin ea, se văd feţele livide ale călătorilor ce aşteaptă în staţie fumând prima ţigară a zilei. Un tânăr muncitor stă zgribulit, cu mâinile înfundate în buzunare, îşi muşcă buzele vinete. Din când în când îl scutură frisoane. Autobuzul se lasă lung timp aşteptat, iar când vine, şuierul supapelor hidraulice dislocă aerul murg străpungându-l şi săgetează timpanele. Oamenii au năvălit la uşi. Radu şi Eugen înaintează hotărâţi, îşi fac loc, s-au agăţat în ultima clipă de bară, au pus piciorul pe prima treaptă a scării. Autobuzul a pornit, lăsând în urmă un vârtej de negreală. În el, oamenii ce nu au putut să urce pier, se mistuie cu ocările lor…

4.

În povestea ce nu e a mea, povestea autorului, va pătrunde povestea aflată între amintirile mele. Şi pentru că povestea mea e în cealaltă poveste, trebuie să o povestesc şi pe aceasta… În spatele ochilor mei alţi ochi şi alţii, tot mai departe în mine. De aceea poveştile sunt mult mai multe decât poveştile povestite de mine. Eu nu voi spune decât atât: o poveste ce nu e a mea, o alta, povestea amintită de mine şi încă una, propria mea poveste, cu mult mai scurtă şi fără relevanţă: pe cine ar interesa existenţa unui narator? Dar voi începe acum să spun propria mea poveste, începută deja, odată cu povestea ce mi-e străină…

Aşa îmi amintesc începutul călătoriei, e aidoma cu al oricărui alt om, deşi nu acesta e într-adevăr începutul, dar mi-l amintesc deoarece abia atunci am căpătat darul de-a avea amintiri, din clipa când am zărit insula Aia şi am auzit vocea unei femei cosând ghergheful unui cântec împreună cu păsările. Atunci brusc am devenit conştient de mine, căci am simţit teama de necunoscut, neştiută până atunci şi am simţit melancolia, starea fatală a ceea ce niciodată nu va avea împlinire şi am simţit taina, tăcerea, mâhnirea, înstrăinarea şi slăbiciunea, odată cu visul, nădejdea, prietenia, puterea stăpânirii de sine, smerenia, nevoia iscusinţei şi multe altele, încât dacă le-aş spune şi oamenii ar avea timp să le asculte, ar deveni nemuritori, s-ar întinde în întreg Timpul şi l-ar învinge. Toate sentimentele m-au încercat în clipa aceea, bune şi rele şi fiind la un loc toate, nu am putut spune altceva decât că am zărit frumosul, ceva ce nimeni dintre oameni nu a ştiut şi nu va şti ce este, pentru că timpul vieţii lor e mult prea scurt. Aşa am devenit narator şi autorul, care este un om, e nevoit să mă prindă din bălţile trestioase în care locuiesc, ferit de sentimente, pentru ca sentimentele să mă inunde când sunt prins, nu poate fi suportată puterea lor la nesfârşit, iar autorul nu le poate avea decât prin mine. Însă mai e ceva de povestit din propria mea poveste şi în clipe de tihnă, când îmi va lăsa vreme autorul, voi mai istorisi. La capătul poveştii despre mine am devenit narator şi uneori aş vrea să nu se fi întâmplat asta. Dar cum deja sunt naratorul, voi povesti… povestea reală şi povestea închipuită de autor… Poveşti ce se amestecă până la urmă, încât nici eu nu mai disting între ele…

Irina:

S-a auzit apa la baie şi Irina a revenit în cameră. E goală. Cască, se întinde, se apropie de fereastră şi pune palmele pe calorifer. E călâi. Aprinde lumina, o stinge, n-au oprit curentul electric, şi dă drumul aerotermei, cearceaful fâlfâie, perdele se învolbură, geamul se abureşte. Se întinde în fotoliu şi ia cartea deschisă de pe măsuţă. Mai e acolo şi o pungă de sticks-uri. Citeşte şi ronţăie… S-a încălzit puţin… Sună telefonul.

— Fir-ai al ciorilor!, înjură ea telefonul şi se ridică, ia receptorul…

Lumina aurie a trupului ei o urmează, foşneşte, dislocă lumina moartă a lumii, mai densă în odaia aceea…

— Alo!… Da, m-am trezit… Auzi, Traiane, tu mai stai mult?… Atunci te aştept… Da… Păi… trebuie să-l conduc pe tata la aeroport… Pa! Nu, stai! Auzi, a dat telefon ea… Ei, care ea!… Bine, spun, Margareta, nevastă-ta… Bine, fosta… Da, nu mi-e frică să-l spun: Margareta, Margareta, Margareta. Margarete pentru fete… Păi, te căuta… Nu. N-a zis… Cum?… N-a zis nimic… adică… a-nchis când m-a auzit… Păi ştiu, ea era!… Mie-mi spui?… Bine. Pa! Pa!…

Irina revine în fotoliu şi ia cartea. Citeşte, dar nu se poate concentra, o aruncă pe pat şi ronţăie sticks-uri, cu un picior urcat pe fotoliu şi strâns lângă piept. Are sânii mici. Pântecul e neted, pubisul blond, asimetric şi încreţit din cauza poziţiei în care stă. Aeroterma se opreşte cu un huruit coborâtor. S-a luat curentul. Ronţăie sticks-uri şi încet frigul cuprinde odaia. Îi e lene să se îmbrace, dar se aud bătăi puternice în uşa de la intrare. Uffff!, spune cu năduf, îmbracă halatul lui Traian, iese, traversează sufrageria, holul şi deschide. Margareta, intră, trece pe lângă ea, se opreşte în sufragerie şi îşi lasă poşeta pe masă.

(Fragment din romanul „Icar 89”)

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 5-7]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.